Dacă şi timpul

Dacă cineva te răneşte şi nu a înţeles că a făcut asta, cu siguranţă o va face şi a doua oară. Pentru că nimeni nu se schimbă doar de dragul tău. Dar asta nu se înţelege decât cu timpul.

Dacă accepţi să te înconjori de oameni doar pentru a-ţi alunga singurătatea, probabil că tot singur te vei simţi. Pentru că simpla prezenţă fizică nu înlocuieşte absenţa apropierii sufleteşti. Dar şi asta se înţelege doar cu timpul. 

Dacă te trezeşti dorindu-ţi ca ziua să se termine mai repede, va veni un moment în care vei realiza că n-ai făcut decât să vrei să laşi timpul să treacă pe lângă tine. Dar şi asta se învaţă tot cu timpul.

Cele mai dureroase momente sunt cele în care descoperi că normalitatea ta nu este aceeaşi nici măcar cu cea a omului pe care-l considerai cel mai apropiat. Poate pentru că este incapabil să se pună în locul tău, poate pentru că nu eşti în stare să găseşti calea spre a da repere despre ceea ce înseamnă normalitatea ta. Sau poate pentru că găseşti normal să nu fie nevoie să te explici. Oricum ar fi, se învaţă cu timpul.

Dacă ai un singur prieten, îţi este suficient. Trebuie doar să-l ai.

Cu timpul, am descoperit că oamenii nu tolerează decât în măsura în care această toleranţă nu este echivalentă cu a face vreo concesie.

Am descoperit că să oferi din timpul tău este mai costisitor şi mai greu decât să oferi bunuri materiale. Am descoperit că, dacă oferi din timpul tău, poţi primi prieteni. Dar nu şi timpul lor. Pentru că timpul lor este al lor. Dar asta se învaţă tot cu timpul.

Nu contează cât eşti de bun. Se va găsi mereu cineva care să-ţi arunce în faţă că nu ai făcut lucrurile cum trebuie. Iar dacă nu ai certitudinea propriei valori, vei ajunge să te îndoieşti de tine. Dar şi asta se învaţă tot cu timpul.

Cu timpul, am învăţat că nu vom face decât să regretăm pierderea oamenilor de lângă noi, câtă vreme nu am învăţat nimic din această experienţă. Am învăţat că regretul este tardiv. Şi nici nu-i va mai aduce înapoi.

A spune oamenilor importanţi din viaţa ta că sunt importanţi, a iubi şi a-i face să simtă asta, a fi capabil să împărtăşeşti orice, oricum, a oferi fără a aştepta în schimb sunt doar câteva dintre motivele care-i vor ţine lângă tine. Altceva ce se învaţă cu timpul.

Bacalaureatul. Pentru toţi?

Pe siteul MECTS, la rubrica "Admitere 2012", oricine poate găsi specializările ordonate după ultima medie. 

În Bucureşti - 282 la număr şi tot atâtea opţiuni pentru absolvenţii claselor a VIII-a. 

Pe prima poziţie - un colegiu naţional, specializarea matematică-informatică şi media ultimului intrat - 9,93. Pe ultima poziţie, un liceu tehnologic, specializarea mecanică şi media ultimului intrat -3,33. Pentru aceasta din urmă, din cei 29 de admişi, primul intrat a obţinut media 5.00 la proba de matematică a Evaluării naţionale. Şi singurul, restul având sub 5.00.

Din cele 282 de specializări pentru Municipiul Bucureşti, media de admitere-reprezentând media aritmetică a celor patru ani de gimnaziu şi a celei de la Evaluarea naţională- a fost sub 5.00 la 90 dintre ele. La încă vreo 36- medii între 5.00 şi 6.00.

Dintre cele 90 de specializări pentru care ultima medie nu a depăşit 5.00, doar 2 sunt la profilul uman. Restul-real, matematică-informatică, sau tehnic. Aproape la fel şi în cazul specializărilor pentru care ultima medie de admitere a fost între 5.00 şi 6.00. M-am oprit la 6.00, aceasta fiind media minimă de promovare a examenului de Bacalaureat.

Ne-am pierdut în date, numai că era important aspectul. La 90% ( poate mai mult ) din cele 128 de specializări la care media ultimului admis a fost între 3,33 şi 5,96, proba obligatorie a profilului-real, specializarea matematică-informatică sau tehnic- la examenul de Bacalaureat este, (ce să vezi?!) matematica! Cu mici diferenţe în funcţie de profil, dar a-ce-eaşi matematică studiată în liceele teoretice şi în colegiile naţionale! Şi, ce să vezi?! Proba de limba româna e şi ea a-ce-eaşi!

Diferenţa o face faptul că un copil care a intrat cu o medie sub 5.00 e posibil să nu fi ştiut să rezolve primul punct al subiectului de la Evaluarea Naţională  la Matematică ( citez : "Rezultatul calculului 18-12:3 este egal cu..." ) sau subiectul de la Limba română care cerea numirea sursei textului suport.

De fapt, diferenţa o face faptul că, pentru unii, mulţi, din păcate, clasa a IX-a ar trebui să însemne reluarea noţiunilor din clasa a V-a, sau mai devreme, încluzând aici şi scrierea corectă în limba maternă. Cu unii poţi lucra studii de caz, pe alţii, însă, trebuie să-i înveţi să scrie! Cu unii poţi lucra algoritmi, pe alţii trebuie să-i înveţi adunarea, scăderea, tabla înmulţirii. Clasa a IX-a înseamnă start diferit. A XII-a - final de ciclu... pentru toţi. 

Mai mult decât atât, Bacalaureatul este un dezastru câtă vreme plecăm de la premisa că toţi absolvenţii de liceu trebuie să-l aibă. Da` de ce? Unii nu şi-l doresc (dovadă faptul că din totalul absolvenţilor înscrişi anul acesta, aproximativ 11.000 nu s-au prezentat la examene), unii pur şi simplu nu pot, alţii vor şi nu au sprijin. Unii, mulţi, nu au părinţi care să-i susţină, sunt ei înşişi părinţi, plecaţi la muncă în străinătate şi venind în ţară preţ de un concediu, cât să susţină examenul de Bacalaureat. Nu neg lipsa de implicare a unor cadre didactice, faptul că, în unele cazuri, probabil s-ar fi putut face mai mult. 

Mă înspăimântă, însă, modul în care se prezintă statistici şi uşurinţa cu care se spune "Dacă au intrat cu 4.00 şi au ieşit tot cu 4.00, înseamnă că nu s-a făcut nimic cu ei 4 ani!" Îi invit pe necunoscători să facă o săptămână de practică pedagogică în oricare din clasele - multe - în care ultima medie de admitere a fost în jur de 4.00. Apoi, într-una în care media s-a situat în jurul notei 8.00, (8.00, nu 9,93, să nu fiu acuzată că mă refer la elite).

Să ne înveţe şi pe noi cum se face. Şi vom da, apoi, cu toţii, un Bacalaureat în urma căruia procentul de promovabilitate nu va mai fi un dezastru.

Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului

Autoportret. Femeia în ipostaza maternităţii. Bucureştii anilor '69-'71. Un portret al lui Eliade, contemporan. Ceea ce atrage este ipostaza femeii - femeia care-şi trăieşte amar existenţa în rolurile de mamă şi soţie a unui bărbat meschin, insensibil, impasibil faţă de valorile tradiţionale ale familiei, pe care le murdăreşte cu adultere şi comportamente violente. Frapant, portretul omului Adrian Păunescu - un tată pentru care copiii par poveri. Un monstru ce pare a nu avea nimic din umanitatea poetului.

Mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi făcut gemene. 

- Eşti convins că sunt ale tale?

- Vrei să le vezi?

Coboară să dea un telefon. Îmi aranjează o întâlnire cu mama fetiţelor. (p. 50)

 (...)

Îl acuz pe Adrian de meschinărie. Cred că i-ar plăcea să mă şi lovească, nu numai să mă nimicească din priviri. Recunosc, furioasă, că am început să mă tem de el, fizic sunt vulnerabilă, nu mai am resurse pentru refacere de la un scandal la altul. Uneori arată ca un nebun şi mă înfior. (...) Aici, între patru pereţi. pe întuneric, n-am scăpare. Mă terorizează tenace până încep să plâng. (...) Pe înfundate, fără martori, devine canalie. (p 54)

(...)

Îmi caută ceartă din fleacuri. Îmi ţine socoteală cum îmi cheltuiesc colaborările. Se uită în farfuriile noastre şi compară bucăţelele. Rămân consternată, ameţită. Diabolic, mă urmăreşte, vrând să cedez, să izbucnesc sub teroare. Visează să tremur de frică, să mă vadă distrusă. (p. 59)

(...)

Neglijent în intimitate, cu ticuri de proastă creştere, în lume manierat, controlându-se, după caz. Bâlbâit în discurs, te prinde, te captează cu idei, cu metafore îndrăzneţe, cu lozinci deraiate de la tipic. Amorul nostru-abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuinţă. (...)

Acum produce cu orgoliu dovezi de alt soi. Îl preocupă şi îşi exersează tehnicile hărţuirii. Plăcerea evidentă de-a mă teroriza şi de-a mă maltrata, deocamdată verbal, rostind uneori acuze cu o intensitate inhibantă.  (p. 75)

(Constanţa Buzea, Creştetul Gheţarului. Jurnal 1969-1971, Bucureşti, Humanitas, 2009) 

Am citit aceste mărturii cu teamă, cu nerăbdare şi cu revoltă şi, poate, aşteptând să citesc printre rânduri despre dorinţa de-a scăpa acestui fel de a trăi. Le-am citit întrebându-mă uneori de ce nemulţumirea femeii umilite, uitate, simţind şi văzându-şi soţul suferind de atâtea ori după o alta, nu se concretizează într-o fugă, într-o renunţare sub forma unei izbânzi mult aşteptate. Am citit întrebându-mă de ce, totuşi, această viaţă chinuită şi aşternută pe hârtie atât de cald s-a prelungit atât de mult. Am citit recitind pasaje în care simţeam cum femeia relata aproape cu detaşare episoade dureroase ale propriei existenţe, o detaşare ca o mască a incapacităţii de a putea mai mult. Am citit fără să regăsesc, în omul Adrian Păunescu, nimic din poetul pe care-l cunoscusem citindu-l.

David Foenkinos, "Despărţirile noastre"

El este francez şi născut în '74  la Paris. El, autorul. Cartea mi-a picat în mână în timp ce bâiguiam prin librăriile din Timişoara căutând ceva de Arghezi. Înhăţatului cărţii de pe raft-de către mine, i-a urmat recomandarea lui George. Călduroasă şi entuziastă. Astfel că, de la Arghezi (l-am găsit, totuşi, într-o altă librărie!) am ajuns la Despărţirile noastre- genul de carte care poate fi citită în mijloace de transport în comun sau seara, înainte de a adormi, cu tot cu oboseala adunată peste zi. Uşor de digerat, spunând o poveste de viaţă.

Se iubesc, dar îşi duc vieţile separat. Separarea este întreruptă de câteva revederi, în momente de cotitură ale vieţii lor separate, revederi ce duc, cumva inevitabil, la împăcări cu mereu acelaşi final-despărţirea. 

Vasăzică asta înseamnă fericire, o stare de satisfacţie completă. O stare rotundă, fără nici cea mai mică fisură. Avem oare dreptul să fim fericiţi fără să ne aflăm în starea de satisfacţie completă? Există fie şi un singur moment în care un om să se simtă cu totul, complet cumva? 

Cartea vorbeşte, într-un registru simplu, despre incompatibilitate, despre tipare sociale, despre slăbiciuni-sub forma adulterului, despre nefericirea de a fi singur iubind. Toate-incapabile de a umple fisuri spre a permite împlinirea prin iubire, care, singură, se dovedeşte, din nou, insuficientă pentru o viaţă în doi.  

Oamenii din viaţa noastră

Se spune că atragem în viaţa noastră oameni care ne seamănă. La fel de bine se spune că atragem în jurul nostru oameni cu o personalitate sau un mod de a fi care nu sunt pe placul nostru. Se susţine, argumentat, de altfel, şi că atragem oameni cu care ne completăm. 

Oricare ar fi motivele pentru care, într-o perioadă a vieţii, suntem înconjuraţi de anumite persoane, scenariul e cam acelaşi: oamenii intră în viaţa noastră, apoi ies în acelaşi fel în care au intrat-fără să ne întrebe dacă ne place ori nu, dacă-i un moment potrivit ori nu, dacă am înţeles care-a fost rostul prezenţei lor în viaţa noastră sau care-au fost lecţiile de învăţat câtă vreme i-am avut în preajmă. Fără îndoială, fiecare din noi suntem, în diverse momente, fie în ipostaza celui care a intrat în viaţa altcuiva, fie în a celui rămas să înţeleagă de ce un om, deunăzi lângă el, a dispărut din universul lui.
Că suntem în ipostaza iubitului trădat, al prietenului rănit, al amicului orgolios, al elevului care şi-a schimbat profesorul sau al angajatului care şi-a schimbat locul de muncă, în ipostaza celui plecat sau a celui rămas, ceea ce ne rămâne de făcut este, probabil, să ne privim pe noi şi să ne învăţăm, din fiecare situaţie, lecţiile de viaţă.

De sezon

Când am ieşit din casă de dimineaţă, fix înainte să încui uşa, mi-am amintit că uitasem telefonul. M-am întors. Odată cu primul pas înapoi, mi-a urlat în minte superstiţia care zice că nu e bine să te intorci. Cum a venit, aşa a trecut, aşa că am înşfăcat telefonul, am încuiat uşa şi-am plecat spre şcoală.

Inainte să ajung la tramvai, am alunecat şi-am căzut. Sănătos, pe treptele unui "semi" pod pe care-l traversez, de altfel, de fiecare dată în drumul meu spre şcoală şi înapoi. Pentru că isprava s-a petrecut în timp ce urcam-am căzut în genunchi, adică-am aflat că mă mărit. Şi, dacă aveaţi un zâmbet pe buze citind asta, imaginaţi-vă că, în timp ce mă străduiam să mă adun de prin zăpada şi să mă ridic, au trecut, şi prin stânga şi prin dreapta, doi bărbaţi. Păţania mea a fost utilă, bag seamă, câtă vreme  cei doi trecători şi-au continuat şi mai atent urcuşul pe scări-gândindu-se, probabil, să nu păţească şi ei ce tocmai păţisem eu, desigur. Dacă-i şi asta vreo superstiţie, înseamnă că aia cu măritişul nu mai e valabilă, nu? Reformulând-dacă am căzut în genunchi, înseamnă că mă mărit. Dar dacă până să mă ridic au trecut doi bărbaţi pe lângă mine şi nu m-au bagat în seamă, înseamnă că nu mă mai mărit? Nu de alta, dar sunt puţin îngrijorată.

M-am întors acasă. Apartamentul vecinei mele-aproximativ 40 (patruzeci) de metri utili este obiectiv protejat BGS. Aceeaşi vecină a montat pe balustrada balconului care dă spre intrarea în bloc o cameră. Da, din acelea care înregistrează, desigur. Momentan este acoperită cu o pungă transparentă de plastic. Oare imaginea va mai fi clară? Plus că avem tot felul de chestii pe cap, pe după gât. O să fie cam dificil. Sau nu, dacă vom avea şi noi un gram de bun simţ, cât să ne scoatem-odată ce ne apropiem de intrarea în scară-căciuli, fulare şi alte mărunţişuri ce fac mai grea identificarea.

In fine, în principiu, dacă doriţi, putem afla împreună cu cine, când şi în ce stadiu venim/plecăm de acasă-eu şi alţi neînsemnaţi fără camere la balcon. Evident, la fel de important de aflat-cine ne aduce acasă. Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic înregistrări video. Vă mulţumim.

P.S. Că tot veni vorba, dacă se nimereşte pe aici cineva care să aibă habar despre legalitatea unei astfel de camere într-un spaţiu public, aş fi curioasă să aflu şi eu câte ceva... Mulţam anticipat!

Dorinţa de la miezul nopţii

- Uite, peşte, în noaptea dintre ani e bine să mănânci peşte. Ai mâncat peşte?
- De ce să fi mâncat peşte?
- Ca să te strecori şi să aluneci ca peştele în noul an.
- N-am mâncat.
- Struguri? 7 boabe de struguri...?
- De ce să fi mâncat struguri?
- Nu ştiu, dar e bine să mănânci struguri în noaptea dintre ani.
- Nici. Şi nici roşu n-am purtat.
- N-ai purtat roşu?
- Nici.
- Bani asupra ta?
- Nu. Nici bani.
- Dorinţa de la miezul nopţii?
- Am uitat.
- La ce ţi-a stat mintea?
- Nu ştiu.
- Păi, nu ai idee ce-ţi doreşti?
- Ba da. Am.
- Şi ai ce-ţi doreşti?
- Uneori da.
- Uneori?
- Da. Uneori mă am pe mine.
- Îţi doreşti să te ai pe tine?
- Da.
- Cum aşa?
- Pur şi simplu. Dacă mă am pe mine, am tot.
- Păi şi asta-i tot ce-ţi doreşti?
- Îmi mai doresc ce mi-a dorit ea. 
- Atât?
- Şi să-mi fiu suficientă. Mie.

 

Tudor Gheorghe, Degeaba...?!

După ce am ratat tot ce se putea rata în materie de concerte pe anul ăsta, am primit cu o bucurie care să compenseze toate părerile de rău vestea că nu-l voi rata pe Tudor Gheorghe. 

Era vineri, chiar pe 23, suficient de aproape de Crăciun şi la capătul unui semestru la finele căruia simţeam că mi-am atins limitele răbdării şi ale oboselii. În dimineaţa cu pricina, bucuria că urma să merg la concert a fost, practic, cea care m-a ajutat să mă ridic din pat, să plec, să mă adun.

Fără să mă fi informat în mod special, am presupus că Degeaba...?! este un concert care trimite la momentul '89, dar apropierea de Crăciun m-a făcut să cred că gravitatea temei va fi măcar un pic estompată de liniştea, calmul şi căldura cu care asociem perioada sărbătorilor de iarnă.

Am nimerit în mijlocul unui concert pe care-l consider manifest. Nu ştiu dacă aş fi ales să-l văd ştiind despre ce tip de încărcătură emoţională era vorba. Degeaba...?! a scos la iveală frustrare, apăsare, disperare, ne-a vorbit despre stafiile celor morţi, care ne bântuie şi cărora, cu capul plecat, le confirmăm inutilitatea actului din decembrie '89. Ne-a reamintit, în prag de Crăciun, că trăim murdar fiind conduşi de parlamentari murdari şi ne-a vorbit despre părinţi care-şi plâng copiii, pe refren de leru-i ler, într-un cadru în care, uitându-mă în jur, am văzut lacrimi în ochii oamenilor.
O experienţă ce merită, realmente. Dar o stare pe care nu mi-o doream. Nu atunci.