Un loc, alt loc

Imi amintesc, dezordonat, de toate plecarile - inchipuite, promise, declarate sau tacute, tumultoase sau produse pe nesimtite, reclamate sau planse. Plecari din locuri, ale mele, plecari din vietile unor oameni, tot ale mele, sau plecari ale lor din viata mea - unele intelese, altele neintelese sau intelese prea tarziu, dupa tulburari zdravene ale sufletului meu care refuza sa le inteleaga rostul. 

Ani de-a randul am tanjit dupa un loc (un simplu loc de munca, ar zice unii) care nu avea, cel putin atunci, cum sa fie al meu. M-am incrancenat in a gasi solutii spre a ma intoarce mereu acolo, pentru ca sufletul meu nu voia sa accepte ca locul meu poate fi si altul, sau am vazut semne de intoarceri in toate portitele care apareau, intredeschise, spre a ma duce inapoi. Si, cand intr-o potrivire cumplita a sortii, dureroasa si groteasca, as fi putut sa raman acolo cu totul, am renuntat. 

Am stiut si am simtit, in atatia ani de intoarceri repetate si, uneori, chinuite, empatia oamenilor dragi din viata mea si am stiut si momentele in care doar eu imi intelegeam dorinta intoarcerii mele acolo. Am stiut ca motivele mele, sufletesti pe de-a-ntregul, nu pot fi intelese pe deplin, asa cum, uneori, suntem incapabili de empatie in fata dorintei celor din jur de a se intoarce la un loc, la un om, la o etapa trecuta din existenta lor. Asa cum suntem incapabili sa intelegem pe deplin intoarcerile, sau macar dorinta de a se intoarce acolo, ale celui care odinioara a plecat, sfarsind o relatie. Dar, ceea ce simtim, ceea ce ne motiveaza alegerile si ceea ce, in final, alegem nu tine de intelegerea celorlalti.

Dupa plecari si intoarceri repetate, se intampla, probabil o data in viata, sa poti alege sa ramai definitiv - langa un om de care te leaga amintirea unor stari dupa care tanjesti, intr-un loc pe care-l simteai pana nu demult ca fiind al tau, desi, de fapt, nu era. Se intampla ca sufletul sa-ti fie impartit, pentru ca, de la ultima intoarcere si pana la momentul in care esti pus in fata alegerii, lasi sa intre in viata ta alti oameni si iti dai voie sa cunosti alte locuri. Si ajungi sa stii ca, oricum ai alege, o sa regreti ca ai lasat ceva in urma.

Intre ultima mea intoarcere in locul dupa care tanjisem atatia ani si momentul in care mi s-a dat sa pot alege ca el sa fie cumva definitiv al meu, mi-am dat voie sa cunosc un altul, pe care refuzasem sa-l descopar. Nu stiu de ce mi-am ingaduit asta, dar stiu sigur ca, daca nu s-ar fi intamplat asa, alegerea mi-ar fi fost infinit mai lesne de facut, necunoscand altceva.

Am incercat sa aleg obiectiv, ca si cum as fi stiut cum se face, ca si cum, ati zice, ar fi incaput vreo comparatie intre un loc in care ma tot intorsesem pret de zece ani si cel pe care-l cunosteam de cateva luni. Am facut liste cu motive impartite in obiective si subiective, am facut tandari creierii oamenilor dragi din jurul meu, mai vechi si mai noi. Am incercat sa inteleg sensul lui "carpe diem!" si, cred ca abia atunci cand am incercat realmente sa-l inteleg, am putut sa aleg.

Am inteles ca intoarcerile mele repetate in acelasi loc nu insemnau altceva decat intoarceri in trecut - un trecut care nu seamana cu prezentul - si, mai ales, am putut sa aleg atunci cand am inteles ca sunt incapabila sa transform in prezent trecutul, caci spre el tanjeam, de fapt. Am renuntat sa ma mai intorc si, desi nu stiu care ar fi fost alegerea mai buna, macar mintea mea, acum si la momentul alegerii, considera ca am ales sa merg mai departe. Am plecat dintr-un loc, fara sa renunt, insa, la oamenii frumosi carora le datorez intoarcerile mele acolo.

Tanjim mereu dupa starea de avea un loc al nostru, in sufletul unui om drag, intr-o iubire simpla, intr-un univers care ne este familiar. Uneori, sfarsim impartiti din cauza neputintei noastre de a lasa trecutul sa fie ceea ce este si amestecandu-l cu prezentul. Probabil ca, lasand trecutul sa fie trecut, ne vom gasi locul - in sufletul unui om drag, intr-o iubire simpla, intr-un loc. Dar asta numai atunci cand, independent de orice element exterior, sufletul nostru va ajunge, el singur, sa creada in pretiosul "carpe diem!".

Sunt doi ani de când am renunţat la trecutul după care m-am încrâncenat să alerg. Şi, dacă ar fi să aleg acum, din nou, aş alege la fel. Pentru că nimic din ceea ce trăiesc acum nu s-ar fi putut întâmpla dacă atunci aş fi ales altfel.
Nimic, nimic nu este întâmplător!

Oamenii din viaţa noastră

Se spune că atragem în viaţa noastră oameni care ne seamănă. La fel de bine se spune că atragem în jurul nostru oameni cu o personalitate sau un mod de a fi care nu sunt pe placul nostru. Se susţine, argumentat, de altfel, şi că atragem oameni cu care ne completăm. 

Oricare ar fi motivele pentru care, într-o perioadă a vieţii, suntem înconjuraţi de anumite persoane, scenariul e cam acelaşi: oamenii intră în viaţa noastră, apoi ies în acelaşi fel în care au intrat-fără să ne întrebe dacă ne place ori nu, dacă-i un moment potrivit ori nu, dacă am înţeles care-a fost rostul prezenţei lor în viaţa noastră sau care-au fost lecţiile de învăţat câtă vreme i-am avut în preajmă. Fără îndoială, fiecare din noi suntem, în diverse momente, fie în ipostaza celui care a intrat în viaţa altcuiva, fie în a celui rămas să înţeleagă de ce un om, deunăzi lângă el, a dispărut din universul lui.
Că suntem în ipostaza iubitului trădat, al prietenului rănit, al amicului orgolios, al elevului care şi-a schimbat profesorul sau al angajatului care şi-a schimbat locul de muncă, în ipostaza celui plecat sau a celui rămas, ceea ce ne rămâne de făcut este, probabil, să ne privim pe noi şi să ne învăţăm, din fiecare situaţie, lecţiile de viaţă.

Dorinţa de la miezul nopţii

- Uite, peşte, în noaptea dintre ani e bine să mănânci peşte. Ai mâncat peşte?
- De ce să fi mâncat peşte?
- Ca să te strecori şi să aluneci ca peştele în noul an.
- N-am mâncat.
- Struguri? 7 boabe de struguri...?
- De ce să fi mâncat struguri?
- Nu ştiu, dar e bine să mănânci struguri în noaptea dintre ani.
- Nici. Şi nici roşu n-am purtat.
- N-ai purtat roşu?
- Nici.
- Bani asupra ta?
- Nu. Nici bani.
- Dorinţa de la miezul nopţii?
- Am uitat.
- La ce ţi-a stat mintea?
- Nu ştiu.
- Păi, nu ai idee ce-ţi doreşti?
- Ba da. Am.
- Şi ai ce-ţi doreşti?
- Uneori da.
- Uneori?
- Da. Uneori mă am pe mine.
- Îţi doreşti să te ai pe tine?
- Da.
- Cum aşa?
- Pur şi simplu. Dacă mă am pe mine, am tot.
- Păi şi asta-i tot ce-ţi doreşti?
- Îmi mai doresc ce mi-a dorit ea. 
- Atât?
- Şi să-mi fiu suficientă. Mie.

 

Un fel de-a iubi

Fără aşteptări, fără ore fixe, fără egoism, fără limite impuse celuilalt. Fără eternii monştri ai posesivităţii, fără glas şi fără cuvinte. Fără promisiuni reclamate, fără garanţii, fără vise de mai departe, doar cu visul-prezent. Cu tăceri paralizate de dor, cu fericirea de-a putea simţi atât de firesc, cu minunea regăsirii mereu şi mereu frumoasă şi caldă şi nouă. 

Un fel de-a iubi care lasă loc absenţei fizice şi drumurilor separate, un fel de iubire care te înalţă atât de sus si atât de profund, încât nu doare.
Un fel de-a iubi ce suprimă "de ce?"-ul în căutare de explicaţii şi îndoiala şi teama de a pierde. Un fel de-a iubi în care fie el prietenul tău drag şi bun, fie iubitul îşi pot păstra un colţ de suflet doar al lor şi (măcar) o fărâmă de lume a lor, fără ca asta să însemne că te iubesc mai puţin.
Un fel de-a iubi în care să înţelegem că suntem diferiţi şi unici şi, fiind astfel, iubim diferit şi... unic, manifestându-ne diferit şi unic.   
Un fel de-a iubi în care iubirea asta, după care tânjim atât, să nu se mai măsoare în dovezi - cerute, impuse, purtătoare de garanţii.
Un fel de-a iubi in care iubirea... să fie şi atât.  

Trebuie că vom învăţa felul ăsta de-a iubi. Aşa cum trebuie să învăţăm că iubirea nu ţine nici de ore fixe, nici de împărţeli, nici de promisiuni şi nici de aşteptări. Şi vom iubi în felul ăsta-sublim sau doar firesc, banal- atât cât vom putea, pentru acum, pentru o clipă, pentru până mâine sau pentru toată viaţa, urmându-ne, fiecare, calea. Separaţi sau împreună. Iubirea nu este un schimb.

Vinde-te pe nimic şi asumă-ţi rătăcirea din urmă

Vinde-te pe cât consideri că pretuieşti. Vinde-ţi trupul, vinde-ţi sufletul, sugrumă-te. Dar nu te întreba apoi unde eşti, care eşti în mulţimea de clienţi ai lumii ăsteia făcută ţăndări. Vinde-te, dacă voieşti, ieftin. Dar nu pretinde cumpărătorului să pună preţ pe preţul tău inexistent sau umilitor de mic. Oferă-te pur şi simplu, dacă voieşti. Dar adună-ţi cu demnitate bucăţile din tine împrăştiate pe oriunde. Adună-te cu totul, recompune-te, vinde-te din nou pe nimic sau oferă-te din nou. Vinde-te pe cât consideri că preţuieşti. Atât vei primi în schimb şi nimic mai mult. Dacă mai ai un gram de putere, când te vei trezi sugrumat, întreabă-te dacă nu cumva ţi-ai provocat asfixierea cerând pe tine un preţ mult prea mic. Când vei ajunge acolo, la ultima suflare, priveşte-te în oglindă şi negociază un alt fel de preţ. Mai aproape de realitate. Pentru că vei primi mereu şi mereu răsplata preţului pe care te vinzi. Atât şi nimic mai mult. Ca ultimă scăpare, asumă-ţi rătăcirea din urmă. 

Orbire cu voie

Închide ochii şi rămâi câteva clipe în întuneric. Gândeşte-te cum ai trăi dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă aşa, fără să vezi culorile, fără să vezi soarele, fără să vezi florile. Fără să vezi pe unde calci, unde trăieşti sau încotro te îndrepţi. Imaginează-ţi că e întuneric pretutindeni şi imaginează-ţi că nu ai cum să ştii ce înseamnă să vezi un zâmbet, aşa cum nu poţi să ştii ce înseamnă să vezi expresia unui chip. Imaginează-ţi că nu te poti hrăni cu imagini care-ţi bucură sufletul-nu te poţi bucura de albul luminos al zăpezii, de verdele din jur şi nici de albastrul apei. Gândeşte-te cum ai trăi neputând să vezi chipurile dragi din jur. Imaginează-ţi că, odată cu fiecare pas pe care-l faci, te întrebi dacă vei cădea.

Te simţi singur? Imaginează-ţi cum te-ai simţi orbecăind în întuneric, ţinuit într-un loc şi fără a putea să-ţi vezi un prieten, când asta ar fi singura cale să-ţi revii. Imaginează-te incapabil să alergi, incapabil să citeşti, incapabil să fii independent. Imaginează-ţi că trăieşti simţind forme, că trăieşti imaginându-ţi.

Când nu mai ştim să ne bucurăm de noi, ar trebui să stăm cu ochii închişi o vreme, în întuneric. Sau să ne imaginăm că nu mai putem vedea oamenii frumoşi din jur, atunci când nu mai suntem în stare să apreciem că-i vedem lângă noi. 

Când nu mai suntem in stare să ne bucurăm de lucruri mărunte, ar trebui să închidem ochii, să stăm în întuneric o vreme-până când ne va fi suficient să ne bucurăm şi să zâmbim doar văzând lumina.

Uneori, refuzăm să vedem şi trăim în întuneric văzând. Fără să realizăm că ne provocăm propria orbire.

E cum ne place

Nimeni, absolut nimeni în afară de noi înşine nu ne impune limite. Nimeni nu ne ţine închişi într-un univers-trecut,de altfel-care ne provoacă angoase, ne face să ne îndoim de propria valoare, ne creează o imagine a noastră care aduce a neîmplire, a eşec permanent, a nemulţumiri şi a incertitudini. A întrebări ce pun la îndoială hotărâri luate îndreptăţit atunci-pentru că, de-ar fi altfel, ar înseamna că negăm, şi-am nega realmente, autenticitatea trărilor pe care le-am avut. Ne construim, lăsând trecutul să ne bântuie mintea, să ne punem întebări şi făcându-ne timp pentru păreri de rău, o imagine a noastră care anihiliează autenticitatea momentului în care am decis într-un fel sau altul. O proiecţie a noastră ca fiind incapabili să ne asumăm. Întorcându-ne, vom da voie trecutului să-şi facă jocul, ţinându-ne captivi ai lui şi, mai ales, ai noştri. Nu vor exista nici prezent, nici viitor. Nu vom exista nici noi, va exista doar trecut. Şi va mai exista-atât cât va putea-o minte îmbolnăvită de angoase, de întrebări şi de noi. Uitând că deciziile luate sunt cele mai bune-sau,cel puţin, uitând că aşa au fost în momentul în care au fost luate, facem loc limitelor. Ne vor ţine acolo atâta timp cât nu vom fi capabili să le înlăturăm. Să suferi de pe urma propriilor decizii este cea mai dăunătoare dintre limitele pe care ni le putem impune. 

Poate că stă în firea lucrurilor să fie aşa. Poate că uneori alegem prost. Dar, cu siguranţă, alegem şi mai prost în momentul în care ne lăsăm copleşiţi de propria minte, în momentul în care regretele devin mai importante decât certitudinea, în momentul în care vedem o chestie bună în ceea ce a fost, uitând de cele trei, cinci, şapte rele. E, în definitiv, cum ne place.

Percepeţi doar momentul prezent, eliberaţi-vă mintea de trecut. Au mai rămas vreo angoasă, vreo incertitudine, vreo întrebare?

Au fost odată nişte aşteptări care au ucis o iubire

Atunci ai iubit ideea de iubire. Ai zămislit în tine dorinţa iubirii despre care citiseşi în cărţi. Iubirea purificatoare, eliberatoare, cea paşnică şi pe care o învăţaseşi citind.

Apoi ai încercat să înveţi iubirea care se învaţă. Ţi-ai însuşit-o, asemeni unei lecţii. Firesc. Cu timpul, ai învăţat că a sta lângă cineva înseamnă a accepta. Şi-ai acceptat într-atât încât nu mai ştiai care eşti tu, cel adevărat. Într-atât îţi doreai să-ţi trăieşti iubirea. Chinul de-a acceptarea ţi-a provocat răni.

Apoi, la fel de firesc, ai avut conştiinţa falsităţii eului tău. Te-ai luptat să-l recapeţi, ai învins, dar regăsirea nu-ţi era familiară. O vreme, ai încercat să te strecori printre picături. Alergând, te-ai trezit în alt loc. Iubirea din cărţi devenise neputincioasă, cedase amorului-iar tu deveniseşi mijlocul pe care, avid de a-şi împlini poftele, celălalt îl folosea fără vrerea ta. Ca pe un bun propriu asupra căruia îşi asuma o responsabilitate pe care nu o reclamaseşi, pe care nu voiai s-o percepi ca fiind reală, pe care voiai s-o înlături. Şi aveai de ales între a te simţi un obiect şi-a fi tu însuţi obiectul rutinei. 

Apoi ai ales singur, gândind că-i mai preţios să-ţi regăseşti sinele pierdut. Amorul îţi ucisese propria-ţi iubire. Cea care-ţi dă starea de a fi bine cu tine, cea care-ţi ghidează paşi şi-ţi deschide orizonturi. Ai descoperit preţiosul din tine când, privindu-te în oglindă, ai avut sentimentul că te-ai regăsit. Nu aveai altceva decât grija propriilor simţiri, a propriilor stări, a propriei lumi. A propriului spaţiu.

Apoi nu ţi-ai mai fost de ajuns. Ai fugit buimac înspre trăiri în doi, jumătăţi de trăiri de adolescenţă întârziată, adorându-le şi preţuindu-le aşa cum nu fusesesi în stare să o faci în anii dinainte. Fără să reclami nimic şi anihilându-ţi orice sâmbure de aşteptare ce ar fi putut să devină sursă a dezamăgirii. Fără să reclami, din spaima că ai rupe vraja. Si-ai redescoperit că iubeşti iubirea.
Firesc, cumva pe nesimţite, au început să apară aşteptările. Pentru că-ţi doreai mai mult şi mai mult. Pentru că voiai totul pentru tine, pentru că nu-ţi mai ajungea clipa, îţi doreai clipe. Pentru că voiai certitudini drept gaj al unui confort afectiv-acela de a te şti iubit. Şi ai ajuns să nu mai distingi între a iubi şi-a poseda, între a oferi şi-a primi. Acum, iubirea a devenit sinonimul promisiunilor, al aşteptărilor. Şi va începe să moară, odată cu prima aşteptare înşelată, va deveni o stare chinuită, dătătoare de frici şi angoase.

Eu îi spuneam Raisa

Ma bucur sa dau peste tine asa, intamplator. Am de lucru dar, ca de obicei, nu prea am chef si a fost asa o gura de oxigen sa te citesc. Mi-am amintit cat de dor imi este de scoala, de facultate, de cafelele noastre, de sesiune, de elevii mei, de mine cea de dinainte de David...parca eu dintr-o alta era care capata incet incet semnificatii aproape biblice. Te pup si te astept, in continuare, pe la noi... Elena

12 mai 2010, 23:02

 
Pe Elena am cunoscut-o în timpul facultăţii. Într-o vreme în care cele mai mari griji erau legate de sesiune. Şi de cum să mai facem rost de cărţile din bibliografii, nişte liste lungi, pe care le primeam la începutul fiecărui semestru.

Eram colege de grupă şi, am realizat mai târziu, eram cam singura care-i spunea Raisa. Dar ea muncea încă de atunci, aşa încât probabil aşa se explică faptul că apropierea noastră nu s-a produs încă din primul an.

În casa ei am dormit, am mâncat, am băut cafele interminabile şi-am spus poveşti. Ale noastre şi ale altora. Înnodam şi deznodam file de poveşti, râdeam, ea era cea panicată-aşa îşi spunea, eu-cea relaxată. Mâncam îngheţată, beam Jacobs, fumam Kent. Cărţile-multe-erau mereu fotocopiate de mama Elenei în dublu exemplar, deşi, cel puţin spre sfârşitul facultăţii, sesiunile mă prindeau în casa din Romană. Ne-ar fi ajuns unul. Când mi-a fost frig, am primit o pereche de mănuşi călduroase. Când n-am avut unde să locuiesc, am locuit împreună. Ajunsesem, simţeam, o prezenţă constantă în viaţa ei şi-a mamei ei, în casa lor.

Licenţa ne-a găsit apropiate. Acea apropiere care, cel putin pe mine, mă făcea să nu pot să-mi imaginez cum aş fi fără ea în preajmă, fără poveştile noastre, fără cafelele din faţa casei, fără NOI, fără prietenia noastră. Acea apropiere care simţi c-o să dureze o viaţă. 

Numai că viaţa nu ne-a trimis în aceleaşi direcţii. Priorităţi diferite, vieţi diferite. Şi-au început să devină din ce în ce mai rare cafelele de pe treptele din faţa casei, poveştile interminabile, prezenţa fizică a uneia în viaţa celeilalte. S-a produs pe nesimţite îndepărtarea, ca şi cum ar fi apărut o altă Elena pentru fiecare din noi. Poate că realmente a apărut. Sub forma unei căsnicii, a unui copil, a unui serviciu. Sau sub forma unor relaţii noi, a unor apropieri de nişte oameni cu aceleaşi preocupări, a unui anturaj nou. Sub forma unei alte lumi.

După un timp, vorbind la telefon, am aflat că avea patru joburi, terminase un master, mai făcea încă unul. Mi-am propus să schimb lucrurile, să anulez distanţa, să o vizitez ori de câte ori puteam.

Apoi mi-a spus că este însărcinată. Tot la telefon. Terminase şi masterul al doilea, cred. Şi iar mi-am propus să o vizitez, şi iar am simţit că vreau să anulez distanţa, să fiu în lumea ei, lângă ea. 

Am vorbit din nou după ce s-a născut David. Şi ne-am văzut. La botez. Era neschimbată, aceeaşi prezenţă plăcută si deschisă. Odată ne-am văzut în parc. Şi-am descoperit-o pe Elena mamă-una frumoasă, radiind lângă David.

Am sunat-o. Era însărcinată, urma să aibă o fetiţă. Nu-mi amintesc s-o fi văzut-o vreodată în timpul sarcinii. Apoi am vorbit chiar înainte de naştere. Apoi după ce s-a născut Ana Sofia. 

Am vizitat-o de curând. La mai bine de două luni de la naşterea Anei Sofia. Am găsit o Elena la fel de caldă, la fel de altruistă, am retrăit câteva din momentele din timpul facultăţii în timp ce căuta să-mi împrumute nişte materiale. Am stat pe scările din faţa casei, am povestit, cu David jucându-se pe lângă noi, în timp ce Ana Sofia dormea. Mi-au trecut prin faţa ochilor-nu ştiu de ce nu i-am spus atunci asta-o parte din poveştile de demult. Jumătate de cafea, jumătate de noapte, jumătate de zi. Jumătate de trăire amară că lucrurile s-au schimbat şi nu mai suntem NOI. Noi două şi apropierea şi preocupările comune.

Este împlinită şi sper să ştie asta. Şi este modelul meu de om care îşi asumă un rol, dincolo de orice limită. Mă întreb, uneori, de ce nu reuşim să păstrăm ce avem. De ce lăsăm distanţa să-şi joace rolul, de ce cafeaua nu mai e aceeaşi, de ce păstrăm doar gustul, nu şi trăirea autentică? Pentru fiecare din noi a existat sau există, în viaţa asta, o Elena. Lângă care ne spunem că vom fi mereu. Şi lângă care nu mai suntem apoi, lăsând lumile să se separe. Câţi oameni trebuie să vină şi să plece de lângă noi pentru a învăţa că unii, în special cei frumoşi, merită efortul de a ne face timp pentru ei? Până la urmă, treptele din faţa casei sunt aceleaşi.

Nu ştiu dacă i-am mulţumit vreodată. Dacă am pronunţat vreun mulţumesc care să i se adreseze. Sau dacă a simţit, măcar, că-i mulţumesc. În timpul ce-a trecut am învăţat că-i pretios să spui ce simţi, când simţi.
Mulţumesc, draga mea, şi să nu-ti fie dor de tine, eşti la fel de frumoasă!

Dând valoare trecutului

Lucrurile mărunte sunt cel mai uşor de oferit.

Minunea nu este aceea de a le oferi sau de a le trăi, ci de a le vedea măreţia chiar şi atunci cand ceea ce simţim e mai presus de noi, când certitudinile ne întristează sufletul şi ne fac incapabili să ne bucurăm de ele. Uităm că există şi cedăm în faţa amărăciunii, cu preţul asumat de a rămâne într-o realitate care, paradoxal, de cele mai multe ori, nici nu ne mai reprezintă- pentru că e mai uşor să ne întoarcem la ceea ce ŞTIM, decât să privim înspre ceea ce NU ŞTIM, pentru că preţuim mai mult ceea ce am avut, în defavoarea a ceea ce am putea avea.

Uităm să preţuim micile daruri care ni se oferă- fie ele şi simpla prezenţă a cuiva lângă noi, uităm să ne iubim, punând preţ pe neîmpliniri, accentuându-le şi făcându-le parte din prezent, când ele sunt doar TRECUT.

Lecţie: despre a fi "acolo"

Aseară- e adevărat, destul de târziu, stând în pat, am văzut că aveam un apel nepreluat. N-am sunat, gândindu-mă că este destul de târziu şi că voi suna a doua zi. A doua zi, sunând, am aflat că un prieten avea nevoie de mine pentru a supraveghea două fetiţe, cât timp mama şi restul familiei mergeau la înmormântarea tatălui lor- pe care-l cunoşteam, de altfel. Înmormântare care avea loc chiar "a doua zi".

Adică am sunat, dar a fost prea târziu ca să-i mai pot ajuta.
Credeam că ştiu lecţia asta. Am considerat întotdeauna că un telefon poate însemna orice. Mai ales faptul că cel care sună are nevoie de ajutorul tău. Şi-am încercat mereu să fiu acolo, dând un semn cât am putut de repede, atunci când n-am putut răspunde la telefon-din considerentul că celălalt poate avea nevoie de mine. Şi că-mi va părea rău că n-am fost acolo pentru simplul motiv că în momentul x dormeam, sau mâncam, sau citeam sau făceam te miri ce.
Dincolo de tragedia în sine, am mai învăţat o lecţie pe care credeam-şi insistam că o ştiu. Lecţie care a fost mai mereu în mintea mea în momentul în care, în repetate rânduri, mai în glumă, mai în serios, serveam cuiva care nu mi-a răspuns la telefon celebra replică puteam să mor, că tu...
De data asta îmi învăţ propria-mi lecţie despre a fi acolo. Şi realizez, încă o dată, că acest a fi acolo nu se rezumă la momentele în care te nimereşti pur şi simplu acolo şi empatizezi cu o anumită stare sau situaţie, ci, mai ales, la momentele în care eşti acolo pentru că celălalt are realmente nevoie să faci asta.

...Copilele au rămas în grija unor vecini.
Uneori, există soluţii chiar dacă noi n-am fost acolo. Dureros este, însă, că, uneori, rezolvarea unei situaţii depinde de noi. Şi poate fi vorba de cineva drag sau de cineva cunoscut doar.
Oricum ar fi, între a trăi cu regretul că puteam fi acolo-dar n-am făcut asta- şi a răspunde cât mai repede unui telefon, am putea să încercăm să alegem a doua variantă. Durează doar câteva secunde să răspunzi unui telefon sau să apeşi tasta de apel. Cam tot atât cât să auzi vocea celuilalt, să te asiguri că e bine. Cam tot atât cât poate dura să pierzi pe cineva drag. Apoi, ai tot timpul din lume să-ţi vezi de ale tale. Numai că o vei face în linişte şi fără să ai regretul secundelor în care nu ţi-ai găsit timp să fii acolo.

Schimbarea - singura constantă din viaţă.

"Schimbarea este, practic, singura constantă.
Energia, materia se schimbă întotdeauna... se metamorfozează... se contopeşte... creşte... moare.
Nenatual e doar modul în care oamenii încearcă să nu se schimbe... modul în care ne agăţăm de felul în care lucrurile erau cândva, în loc să le lăsăm să fie ceea ce sunt acum, modul în care ne agăţăm de amintiri vechi, în loc să ne facem altele noi... modul în care insistăm să credem... în ciuda orcărei dovezi ştiinţifice, că orice din viaţa noastră poate fi permanent.
Schimbarea este constantă. Felul în care trecem prin schimbare ţine doar de noi. Putem simţi că murim, sau putem simţi că avem o a doua şansă la viaţă. Dacă ne descleştăm degetele... nu mai ţinem atât de strâns... şi ne lăsăm duşi de val... ne putem simţi străbătuţi de adrenalină pură... ca şi cum în orice moment putem avea o nouă şansă la viaţă... ca şi cum în orice moment ne putem naşte din nou."

P.S. Nu, nu-mi aparţin rândurile de mai sus. Însă există în ele atâta adevăr, încât am vrut să le am aici. Pur şi simplu.

Timpul nu asteapta pe nimeni

Nu asteapta nici sa ne decidem, nici sa ne plangem, nici sa ne lamentam si nici sa ne consideram victime.
Nu asteapta nici sa ne gasim sufletul pereche, nici sa o luam de la capat.
Nu asteapta nimic.
Nici sa legam prietenii, nici sa le dezlegam, nici sa regretam ca am facut sau n-am facut , la timpul potrivit sau nu.
Nu asteapta sa ne simtim maturi, sa ne simtim adulti, sa ne simtim pregatiti pentru incercari, pentru copii, pentru intemeierea unei familii, pentru infaptuirea unei nebunii sau pentru decizii intelepte.
Nu asteapta sa ne dam seama ca am gresit. Si, chiar daca ne dam seama ca am gresit, el va fi trecut deja. Si, daca le vom indrepta, greselile, el tot va fi trecut.
Nu asteapta nici macar sa ne dezmeticim dupa ce ne-am trezit dimineata buimaci, gandindu-ne la ce va fi.
Pur si simplu trece.

Lecţie de viaţă - să nu încetezi nicio clipă să crezi în visul tău!

Anul trecut în vară aveam o mare reuşită profesională (ce pompos sună!), dar de care doar în clipa asta sunt capabilă să mă bucur pe deplin.
Reuşita asta a presupus să o iau de la capăt în altă parte, să las în urmă un loc în care mă simţem ca acasă, nişte oameni care mă primiseră cu căldură în mijlocul lor, de care se leagă mai toate amintirile mele din ultimii ani şi întreaga mea existenţă în plan profesional. A mai presupus să las în urmă nişte copii cu care aveam o relaţie dătătoare de sentimente frumoase, de trăiri vii şi emoţii. Şi, mai presus de toate, să plec din locul de care pe cei mai mulţi dintre prietenii mei îi leagă ceva. Şi unde ei rămăseseră.
Am ştiut în fiecare clipă cât de mult avea să conteze reuşita mea în viitor, cu atât mai mult cu cât, pare-se, am prins chiar ultimul tren. Insă ştiu că am dat impresia că nu realizez cât de important era ce mi se întâmplase pentru că nu am fost capabilă decât să plâng la gândul acestei reuşite care mă îndepărta de locul în care lucrasem, trăisem, simţisem, legasem prietenii vreme de şase ani. Puţini au ştiut să mă înţeleagă, şi mai puţini au fost aceia care n-au catalogat dorinţa mea de-a mă întoarce drept o simplă fixaţie pentru un loc. Care fixaţie avea să treacă, firesc, cu timpul.
Am plecat cu gândul că voi face tot ce-mi stă în putinţă să mă întorc. Uneori speram să nu mai simt că vreau acolo, speram că timpul mă va salva de chinul pe care-l trăiam în fiecare clipă în care căutam o soluţie care să mă ducă înapoi. De două ori am fost foarte aproape de a mă întoarce şi tot de două ori s-a întâmplat ceva-ul ăla care te face să-ţi pui întrebări, care te face să-ţi pierzi speranţa şi să cedezi. Două încercări eşuate. Două momente în care m-am întrebat dacă nu cumva forţez mâna nevăzută a unui destin ce vrea să-mi arate că ar trebui să renunţ, să nu mai sper la ceva ce nu are cum să se întâmple. Am început să fiu atentă la semne, mi-am zis că nu trebuie să le ignor, am încercat să uit, să mă conving că nu o sa fie aşa cum vreau eu. Pe toate le-am încercat, nimic n-a mers. A trecut şi timpul care speram să mă ajute. Nici el n-a vrut, de data asta, să facă nimic. Învoluntar, mă trezeam încercănd să găsesc soluţii care să mă ducă înapoi. Era un vis, devenise şi o provocare, căci mă lovisem de câteva piedici, deja.
Semn sau nu, a apărut posibilitatea unei a treia încercări. Îmi doream să o iau de la capăt cu toate, să încerc din nou. Însă eram obosită. De gânduri, de scenarii, de idei, de goana după soluţii care să mă ducă înapoi, goană în care trăisem în ultimele luni. Numai că în clipa în care trebuia să pornesc din nou pe drumul visului meu, aşa obosită cum mă simţeam, nu am fost singură. Şi am primit un impuls (nu doar sufletesc), să mai încerc o dată. Mi-am început iar fuga după visul meu. Poate mai pregătită decât înainte pentru un alt eşec. Şi mulţumită că, indiferent care era rezultatul, nu aveam să-mi spun că nu am facut tot ce imi stătea în putere să fac.
Astăzi am aflat că am reuşit. Sunt fericită. Mai mult despre ceea ce simt nu sunt capabilă să spun acum.
Tot astăzi am mai învăţat o lecţie de viaţă: am aflat că perseverenţa, dorinţa de a ajunge undeva şi refuzul de a renunţa sunt nişte condiţii, nu nişte opţiuni în împlinirea unui vis. Am învăţat că atâta timp cât crezi în el, visul tău, deşi imposibil, capătă contururi reale. Şi forme. Şi culori. Am învăţat că să crezi este primul şi cel mai mare pas pe care-l faci înspre realizarea visului tău. Dă-ţi voie să ai un vis şi dă-ţi voie să crezi în el. Va căpăta contururi. Şi forme. Şi culori.