Oamenii din viaţa noastră

Se spune că atragem în viaţa noastră oameni care ne seamănă. La fel de bine se spune că atragem în jurul nostru oameni cu o personalitate sau un mod de a fi care nu sunt pe placul nostru. Se susţine, argumentat, de altfel, şi că atragem oameni cu care ne completăm. 

Oricare ar fi motivele pentru care, într-o perioadă a vieţii, suntem înconjuraţi de anumite persoane, scenariul e cam acelaşi: oamenii intră în viaţa noastră, apoi ies în acelaşi fel în care au intrat-fără să ne întrebe dacă ne place ori nu, dacă-i un moment potrivit ori nu, dacă am înţeles care-a fost rostul prezenţei lor în viaţa noastră sau care-au fost lecţiile de învăţat câtă vreme i-am avut în preajmă. Fără îndoială, fiecare din noi suntem, în diverse momente, fie în ipostaza celui care a intrat în viaţa altcuiva, fie în a celui rămas să înţeleagă de ce un om, deunăzi lângă el, a dispărut din universul lui.
Că suntem în ipostaza iubitului trădat, al prietenului rănit, al amicului orgolios, al elevului care şi-a schimbat profesorul sau al angajatului care şi-a schimbat locul de muncă, în ipostaza celui plecat sau a celui rămas, ceea ce ne rămâne de făcut este, probabil, să ne privim pe noi şi să ne învăţăm, din fiecare situaţie, lecţiile de viaţă.

Dorinţa de la miezul nopţii

- Uite, peşte, în noaptea dintre ani e bine să mănânci peşte. Ai mâncat peşte?
- De ce să fi mâncat peşte?
- Ca să te strecori şi să aluneci ca peştele în noul an.
- N-am mâncat.
- Struguri? 7 boabe de struguri...?
- De ce să fi mâncat struguri?
- Nu ştiu, dar e bine să mănânci struguri în noaptea dintre ani.
- Nici. Şi nici roşu n-am purtat.
- N-ai purtat roşu?
- Nici.
- Bani asupra ta?
- Nu. Nici bani.
- Dorinţa de la miezul nopţii?
- Am uitat.
- La ce ţi-a stat mintea?
- Nu ştiu.
- Păi, nu ai idee ce-ţi doreşti?
- Ba da. Am.
- Şi ai ce-ţi doreşti?
- Uneori da.
- Uneori?
- Da. Uneori mă am pe mine.
- Îţi doreşti să te ai pe tine?
- Da.
- Cum aşa?
- Pur şi simplu. Dacă mă am pe mine, am tot.
- Păi şi asta-i tot ce-ţi doreşti?
- Îmi mai doresc ce mi-a dorit ea. 
- Atât?
- Şi să-mi fiu suficientă. Mie.

 

Jurnal de septembrie-aniversarea

Septembrie, lună plină. Nu ştiu ce-a fost pe cer, însă luna cea calendaristică a însemnat un univers întreg. Presărat cu bucăţi de trăiri de fericire, înfăşurat în cuvinte frumoase sufletului meu şi în prezenţe pe care mi le-am dorit pe toate la un loc şi de care am reuşit să mă bucur. Un univers în care şi-au făcut loc deopotrivă încântarea şi dezamăgirea, dorul de cuvinte, dar şi fericirea de-a primi, de unde nici nu gândeam, preţioasele cuvinte de suflet ce mă fac să merg mai departe dincolo de orice.

Aniversarea mea a fost mai mult decât aş fi îndrăznit să-mi doresc. Am vrut s-o trăiesc înzecit, mi-am dorit să o sărbătoresc şi să o împart cu oamenii frumoşi sufletului meu, să mă bucur cât pentru toate aniversările care au trecut, neînsemnat, pe lângă mine.

Am vrut o zi a mea în care universul să nu fie altceva decât bucuria din sufletul meu. Într-un fel aparent banal, dar atât de preţios, am vrut să-i am pe toţi lângă mine, pentru mine. Şi mi-am oferit prezenţa lor drept cadou. A celor ce-au fost acolo, dar şi a celorlalţi dragi care n-au putut fi.

Am vrut, de data asta, într-un fel ce poate părea egoist, ca totul să fie pentru mine, pentru prima dată, cred, aşa cum de atâtea ori sufletul meu a vrut ca totul să fie pentru cei dragi. 

Mulţumesc pentru cadoul pe care mi-l faceţi fiind parte din universul meu. Mulţumesc pentru cadoul pe care am putut să mi-l ofer prin prezenţa voastă lângă mine.

Dicţionar de vise

Aş vrea să existe unul. Pentru visele din care mă trezesc bucurându-mă că m-am trezit. Şi c-a fost doar un vis. Sau pentru cele în care trăiesc poveşti fără noimă din care îmi amintesc frânturi pe care încerc să le pun cap la cap, din dorinţa de-a reconstitui povestea. 

Însă, cel mai mult, îmi doresc un ceva care să mă asigure că, dacă am avut un coşmar, nu-l voi trăi în realitate. Un ceva care să-mi înlăture teama că aş putea vreodată să fiu părtaşă la povestea dintr-un vis urât. Visul urât cu oameni dragi pe care-i pierd.

Independent. De fapt singur

Destul de târziu, trecut de miezul nopţii, îţi dai seama că vei avea o noapte lungă dacă nu găseşti o soluţie să-ţi domoleşti niscaiva dureri fizice. 

Te învârţi prin casă, îţi aminteşti că eşti singur-în locul ăla numai al tău- şi că, odată cu asta, eşti singurul care trebuie să găsească soluţia. 

Afară plouă. Comanzi un taxi, iar binefăcătorul tău, străinul plătit, te va duce la o farmacie unde îţi vei găsi leacul pentru durerile fizice. Ca să te poţi odihni apoi.  

Mâine urmează o altă zi din viaţa ta de om independent. De fapt singur.

Vis

I-am spus că nu vreau să mă întrebe nimic. Că-mi e suficientă o atingere şi mi-e suficient să simt. I-am spus că-i mai firesc să simţi. I-am spus că învăţ să iubesc din nou, aşa cum un copil învaţă să vorbească. Firesc. 

I-am spus, tăcând, că-l simt acolo şi i-am mai spus că amintirea celor două braţe în care mă cuibăream odinioară mi-e vie şi caldă. I-am spus că am învăţat să-mi ascult gândurile şi să le înţeleg şi să le preţuiesc. I-am spus, tăcând, că-l preţuiesc pe el.

L-am întrebat, tăcând, dacă el simte. Şi mi-a răspuns că da. Dar eu l-am întrebat tăcând, iar el, el mi-a răspuns vorbind. 

Şi m-am trezit din vis. Căci el avea nevoie de cuvinte. 

Ghicitoare, ghicitori

Ce înseamnă când... sau din capitolul "mi se-ntâmplă numai mie?":
Pleci după ţigări, aluneci, cazi, îţi spargi arcada.
Te trezeşti dimineaţa zgâriat pe mâini şi te întrebi dacă nu cumva ai purtat un întreg război în somn... :))
Te duci la bucătărie şi în timp ce stai liniştit, îţi cade ceva în cap... :))
O prietenă mi-a zis că întâmplările de genul ăsta sunt un fel de pedepsire involuntară pentru diverse nemulţumiri.
Înseamnă că sunt multe! :))
Până una, alta-adică înainte de a afla răspunsul la "Ghici, ciupercă, ce-i?", salutăm noua achiziţie: cucuiul! Welcome! :))

Înainte de "publicaţi postare"

Scriu şi şterg. Încep postări, scriu de la două-trei rânduri, la postări întregi. După care renunţ să dau click pe chestia aia care zice "publicaţi postare". Simt că am câte ceva de spus, dar nu spun.
Să fie de la lipsa timpului? N-am mai puţin decât anul trecut, când scriam mult mai des.
Încerc să-mi dau seama dacă scriam doar când eram supărată şi simţeam că vreau să spun "lucruri". Nu. Nu era aşa. Scriam cam despre orice, oricând. Dimineaţa la cafea, seara, noaptea târziu.
O fi de la vreme. Nu.
O fi de la faptul că nu-mi place ce scriu.
Mă uit pe alte bloguri şi văd o constanţă de care realizez că nu sunt capabilă.
Ce-mi lipseşte?

2011 şi "Purement et simplement"

M-a pricopsit Iulia cu prima leapşă pe anul ăsta. Şi nu numai că-i prima leapşă, dar mai e şi destul de complicată, dat fiind că până să arunce ea mâţa în ograda mea, nici că mă gândisem la ce-mi doresc pe anul ăsta pentru "Purement et simplement".
A început din nevoia de a avea un refugiu, un loc al meu, unde să aştern gânduri, pentru că mi se întâmpla deseori să scriu, ca mai apoi să pierd răndurile cu pricina, din lipsa unui loc în care să le adun pe toate.
Îmi doresc să rămână în continuare aşa- locul meu, unde pot spune ce vreau, când vreau, fără a avea grija dezacordului celorlalţi şi fără a simţi în vreun fel că sunt presată să scriu, dacă simt că n-am nimic de spus.
Îmi doresc să rămână locul în care să pot verbaliza trăiri, iar această verbalizare să fie, ulterior, mărturie a stărilor bune sau rele pe care le-am avut. Pentru că mă voi bucura, cu siguranţă, să redescopăr, în viitor, simţirile de ACUM.

Leapşa? O pasez lui Doru, şi-i reamintesc lui Geo că a primit-o deja de la Iulia! Prietenii ştiu de ce!

2010

Recunosc, nu ştiu de unde să încep şi unde voi încheia. Pornesc la drum fără a şti exact cum îl voi parcurge. Ştiu un lucru: scopul pentru care am început să scriu. O să-l înţelegeţi şi voi.
Vreau să scriu despre ceea ce-a fost frumos anul ăsta, poate că nu voi cuprinde tot, însă mă voi strădui, pentru mine, măcar, să aştern aici o bucăţică din ceea ce-a însemnat pentru mine 2010.
A fost îmbelşugat. Un an al lecţiilor neînvăţate la timp- şi în care mi s-a întărit convingerea că nu contează când trăieşti nişte experienţe, câtă vreme poţi învăţă din ele, un an în care am spus "mulţumesc" mai mult şi mai din inimă. Un an în care am descoperit oameni vechi şi noi, în care am investit cel mai bun şi cel mai de preţ în tot ce-a existat în jurul meu: sentimente. Şi timp.
A fost un an în care m-am descoperit pe mine raportându-mă la mine, dar şi la cei din jur. În care am fost aproape de oameni dragi, lângă care am trăit experienţe copleşitoare prin intensitate. A fost anul în care am trăit emoţia minunii Maria Sara. A fost anul în care mi s-a arătat că, dacă eşti suficient de perseverent, îţi poţi împlini un vis, indiferent de momentele de deznădejde.
Negreşit, cel mai de preţ câştig a fost acela de natură sufletească. Am învăţat să SPUN "mulţumesc", să spun "te iubesc", am preţuit soarele, bucurându-mă de lumina dimineţii, am VĂZUT lucrurile mici din jur şi m-am bucurat de ele! A fost anul în care am plâns de bucurie pentru că mi-a fost adresat un singur cuvânt- un mulţumesc spus din inimă sau pentru că am avut sentimentul că sunt acolo şi că sunt în locul în care trebuie să fiu.
N-aş fi reuşit fără oamenii frumoşi din jur, aşa încât mai spun, încă o dată, "mulţumesc". Pentru că voi lângă mine sunteţi cel mai de preţ câştig!

P.S. Prietenii ştiu de ce.

Care "eu"?

Energică, exuberantă, expansivă.
Tristă, gânditoare, pesimistă.
Veselă, optimistă.
Mulţumită, frumoasă.
Urâtă, nemulţumită.
Caldă. Rece.
Tăcută. Vorbăreaţă.
Locul meu? Oriunde. Uneori nicăieri.
Calea mea? Oricare. Uneori niciuna.

Pace cu amintirile

... şi-aş fi vrut să am măcar un obiect, ceva ce pot atinge. Pentru momentele în care mi-e dor şi pentru acelea în care mă întreb cum ar fi fost să existe în viaţa mea mai mult decât în câteva momente scurte şi atât de preţioase... din care mă străduiesc din răsputeri să nu pierd nicio fărâmă...
Şi-aş fi vrut să-mi amintesc momentul în care am primit de la el o jucărie... o păpuşă cu părul lung, cea mai mică din lume, o bomboană, un sărut de noapte bună sau un zâmbet pentru o notă de 10. Şi-o îmbrăţişare venită pur şi simplu...
Şi-aş vrea să inventez amintiri, să mă mint gândindu-mă că e acolo şi mă vede, că se bucură pentru mine şi că îi pasă. Şi-aş vrea să nu tânjesc după câteva momente scurte în care a existat în viaţa mea şi să nu încerc să le uit pe cele multe în care, mergând pe stradă, îi vedeam chipul... fără să-l văd.
Aş vrea, măcar pentru o clipă, să apară...

Vis cu Moş Crăciun. Acelaşi vis

Copil fiind, adoram să-mi petrec timpul în casa bunicilor, adulmecând mirosul caldurii din sobă, sobă ce încălzea două incăperi mereu pline de râsete şi voie bună, căci eram în permanenţă în casa bunicilor cel puţin şase nepoţi, care mai de care mai gălăgioşi şi mai năzdrăvani.
Visul cu Moşul l-am trăit în fiecare an. Îl trăiesc şi acum, în clipele în care copilăria-mi este de mult trecută. Căci, lucru ştiut, Moşul face parte din acea categorie de vise pe care le trăim de când lumea şi fiecare din noi, din anii copilăriei până în cei din urmă ai existenţei noastre.
Am făcut parte din categoria copiilor care-au crezut în existenţa Moşului, iar acum fac parte din categoria adulţilor care îl aşteaptă nerabdători şi cu aceeaşi bucurie să vină de acolo, de la Poli, cu sacul plin de bunătăţi. Numai că, de data asta, îmi doresc cu mai multă ardoare bunătăţi de natură spirituală. Îmi doresc bunătatea numită linişte, pe aceea numită împlinire sufletească sau pe aceea numită, pur şi simplu, stare de bine.
Aşa că, atunci când vei veni, Moşule, adu-mi din sacul tău o mare de linişte, una de stări de bine, putere să mă bucur de toate lucrurile mărunte din jur, să-mi înfrâng limitele şi să am curaj să înaintez oricare mi-ar fi calea.
Şi-aş mai vrea, Moşule, câţiva fulgi de nea şi mirosul de brad încins de căldura sobei vechi...

Leapşa primită de la EA , care-a descoperit scrisoarea către Moş Crăciun, la care iată că am răspuns, cu întârziere, ce-i drept. Dar mă iartă, ştiu eu!
Înainte de poveste, arunc mâţa în ograda cui o vrea, şi cui poate n-o vrea, adică lui Doru. Şi îi mai amintesc şi lui Geo că mâţa cu pricina este, încă, şi în ograda lui, poate-şi găseşte timp să ne spună o poveste.

Gânduri în dezordine (1)

Am sentimentul ca odata cu trecerea timpului devenim din ce in ce mai pretentiosi. Si mai atenti. Si mai critici. Si mai ganditori. Si mai preocupati de probleme de natura sufleteasca. Si mai ales morala. Ne punem atat de des cateva intrebari, incat sunt convinsa ca tocmai din aceasta cauza ne va fi imposibil sa gasim raspunsul la ele.

Am o preocupare tare importanta in ultima vreme: sa observ oameni din jur, fapte si atitudini si sa despic firul in mii de firicele. Si sunt atat de prinsa de asta, incat nu stiu cand trec zilele pe langa mine. Zile frumoase, de altfel, cu oameni frumosi in jur, cu soare, macar in interiorul meu, si stari de bine pe care as vrea sa le impartasesc si nu pot. Ma opresc gandurile si intrebarile.

Fara sa-mi dau seama m-am trezit intr-un octombrie ploios si rece. Si intunecos. Dar cu zile frumoase sufletului meu. Poate ma mint. Pentru ca, dincolo de stari de bine, se afla multe intrebari, nascute probabil din faptul ca uneori nu-mi mai gasesc locul in universul atat de familiar deunazi.

Ce inseamna prieten? Pentru ca, bag seama, dau cuvantului alte valente decat cei din jurul meu.
Cand ajungem sa fim dezamagiti?

Si uite-asa, in momentele in care raman eu cu mine, incerc sa gasesc definitii si sa explic stari. Si cu cat incerc mai mult, cu atat raspunsul e mai greu de gasit. Ar fi de folos niste raspunsuri simple, reflectare a realitatii si nu a vreunei ideologii sau a unui ideal. Pentru ca... realitatea este cea de care ne lovim si cu care ne luptam, iar aceasta lupta vine ca o consecinta fireasca a idealizarii relatiilor, a starilor, a asteptarilor... poate prea mari, poate prea multe... venite inconstient in urma unor gesturi pe care, in diferite circumstante le-am facut, fiecare din noi, in numele... prieteniei, al afectiunii, al dorintei de a ajuta, daca am fost in stare. Gesturi facute dezinteresat, cu tot dragul, dar in urma carora, aproape inconstient, cu siguranta involuntar, apar asteptarile... Si ma intreb daca e in neregula sa le avem., cata vreme e vorba de prieteni. Si daca suntem dezamagiti pentru ca asteptarile ne-au fost inselate.

Toamna intrebarilor.

Strada fericirii

... ajung pe strada fericirii... merg drept inainte, dau să o iau la stânga. Nu merge. Dreapta. Nici pe dreapta nu merge. În final, descopăr că e sens unic. Ma uit in jur, încerc să văd încotro aş putea să mă îndrept. Pentru că nu mai vreau să merg în direcţia în care am mers până deunăzi. Am ajuns într-o fundătură. Mă aşez pe bordură, îmi împreun mâinile şi încerc să găsesc o soluţie. Şi nu reuşesc să ma decid dacă să merg înainte, deşi până acum câteva clipe voiam să schimb direcţia, sau să încerc, totuşi, aşa cum mi-am propus, să găsesc o altă cale. Sau poate strada fericirii era alta. Deşi aş fi jurat că pe ea mergeam. Şi la fel de bine aş fi jurat că mă îndreptam în direcţia bună. Poate că, într-adevăr, am greşit strada.

A venit, a venit toamna/ Acoperă-mi inima cu ceva...

Ieri am simţit mirosul ăla... de toamnă. Şi-am realizat că a venit. Nu ştiu când s-a dus vara, parcă n-a fost aşa cald. Am respirat mai uşor şi-am simţit vacanţa mai... cu spor. Dar a venit. Şi, v-am mai spus? Nu ştiu când. M-am trezit cu mirosul ăla care-mi place şi care mă duce mereu la anii de demult, în care, copil fiind, simţeam emoţia începutului de an. Apoi când, în studenţie, plecam cu gânduri măreţe înspre Bucureştiul meu, cel agitat şi aglomerat în care mă simţeam deja acasă.
Nu ştiu ce anume îmi place, dar mă simt asemeni unui copil care descoperă primele jocuri, făcându-şi primele amintiri ale copilăriei.

Femeie. La 30 de ani.

S-a scris o gramada, presupun. Despre simtiri asociate pragului acestuia. 30 de ani. Despre stari cel putin nostalgice si despre ceea ce implica trecerea de dincolo de acest prag.
Sincer, n-am incercat sa le gasesc vreo explicatie acestor trairi. Nici n-am cautat sa gasesc studii de caz sau explicatii stiintifice. Si nici n-am incercat prea mult sa-mi explic de ce si de unde aceasta senzatie de neplacut asociata numarului treizeci, cel putin dezagreabil pentru unii.

Ma apropii si eu de trairea asta. Inca o luna si-un pic si voi implini varsta. Momentul despre care se spune ca provoaca un declic in viata majoritatii. Ma gandesc la asta pentru ca ma apropii de momentul acela. Probabil ca sunt la fel ca ceilalti, facand din asta un subiect de discutie.

La aproape treizeci de ani ma gasesc, marturisesc asta, mai frumoasa. Nu neg sentimentele de nemultumire sau de neimplinire sufleteasca pe care le resimt uneori. Sufleteste ma simt mai frumoasa. Si mai capabila sa accept schimbari. Si mai capabila sa-mi asum esecuri sau neimpliniri. Si stiu ca-mi voi gasi calea, indiferent cate lectii va trebui sa mai invat pana sa o aflu.

In apropierea acestei varste m-am simtit cel mai aproape de mine. Si tot in perioada asta am fost mai capabila sa-mi depasesc niste limite, fie ele si doar la nivel emotional. Probabil ca nu sunt vreo exceptie, varsta aceasta fiind o varsta a constientizarii si a maturizarii. Probabil ca ma incadrez intr-un tipar ale carui limite imi sunt straine si pe care le voi descoperi ulterior. Poate ca aceasta constiinta de sine pe care o resimt in perioada asta este o consecinta fireasca a trecerii atator ani dintr-o viata de om.

Sunt bucuroasa ca am ajuns aici. Si ca am reusit sa am constiinta propriei persoane. Ca sunt constienta de mine si de ceea ce simt intr-un moment sau altul. Ca, deseori, stiu sa-mi accept realitatea asa cum este ea, impiedicandu-ma si reusind apoi sa merg mai departe.

Sunt bucuroasa pentru ca reusesc sa-i descopar frumosi pe oamenii de langa mine si ca am constiinta faptului ca fara ei n-as fi ceea ce sunt.

Nu stiu daca trairile mele sunt neaparat asociate acestei varste, dar ele vin acum, cand, ca o coincidenta, ma apropii de inceputul celui de-al treizecilea an de viata. Poate m-am maturizat mai tarziu, in ciuda incercarilor timpurii carora a trebuit sa le fac fata.

Sunt aici fara cateva persoane pe care mi-as fi dorit sa le am langa mine. Uneori ma simt singura, alteori simt ca goliciunea din sufletul meu este doar o iluzie intr-un moment mai putin bun.

Pentru ceea ce am, incerc sa multumesc in fiecare zi. Pentru ceea ce nu am, incerc sa gasesc resurse sa sper ca voi avea.

Si, daca femeie la treizeci de ani inseamna mai frumoasa si mai stapana pe sine, atunci, cu siguranta, pragul acesta nu este atat de lipsit de farmec, precum pare!

Cand am chef de vorba...

...ar fi bine sa ma duc intr-un colt, cuminte, si sa astept sa-mi treaca pentru ca:

- devin cam (prea) expansiva,
- sunt extrem de deschisa (sa ai chef de vorba si sa fii deschis e un fel de pleonasm, nu?),
- nu mai tac decat cand adorm. Si, chiar si atunci, exista riscul sa vorbesc in somn,
- devin obositoare,
- pun multe intrebari,
- dau 1 mesaj pe minut,
- sun pe toata lumea,
- sunt dispusa sa dau toate explicatiile din lume, pe teme pe care altfel nu ma pronunt,
si cate si mai cate!

Concluzia? Ori ma suportati, ori dati bir cu fugitii. Si, daca dati bir cu fugitii, oricum va prind din urma. Am uitat sa spun, cand am chef de vorba, alerg si repede.

De fapt, intrebarea mea era: ma suporta cineva in momentele astea?
Si constatarea: cine suporta un astfel de chin, chiar ma iubeste. Sau chiar ma considera interesanta. Sau, nu stiu, considera ca am facut ceva bun si merit!

Acum, sed cuminte in coltul meu si privesc. Sunt curioasa pana cand. :))
Se recunoaste careva in descriere?

Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar nu in patul meu. De aceea mi-am luat hamac.

Cineva ma provoaca. Dar nu-i nimic, ii intorc provocarea cat ai zice peste. Mai intai scriu eu, dar, sa fim intelesi, cheful meu de scrijelit isi cere tributul sub forma unor raspunsuri la ceea ce voi scrie. Sau macar sub forma unor reactii. Si l-am atentionat pe Doru sa se pregateasca de un post de raspuns.

Initial n-am vrut sa prind esenta frazei care da titlul acestui post. Adica n-am vrut s-o vad si nici sa-i acord vreo atentie. Si mi-e frica de ea. Si am intalnit-o atat de des, incat imi depaseste intelegerea. Pentru simplul motiv ca esenta asta rezuma o idee care mi se pare pe cat de reala, pe atat de trista. Aproape ca e in natura noastra sa nu apreciem ceea ce avem. Sa apreciem, mai degraba, ceea ce am pierdut. E atat de firesc faptul asta, incat nici nu ne mai sinchisim sa ne punem intrebari, sa cautam raspunsuri sau sa incercam sa schimbam lucrurile. Pentru ca, inevitabil, cu totii ne-am trezit, mai devreme sau mai tarziu, nemultumiti de ceea ce avem si am pornit buimaci in cautare de trairi si oameni care sa ne ofere altceva decat ce aveam. Si ne-am trezit ca am pierdut ce am avut si ca n-am apreciat la timp nimic din ceea ce era de apreciat. Si ca vrem inapoi ceea ce am avut. Si, zau, daca am inteles vreodata de ce unii lasa sa se intample asta si sa se chinuie cu astfel de trairi.

Sa revin la mine, caci nu sunt adepta generalizarilor. Trebuie sa spun cu toata sinceritatea, si sper sa nu par lipsita de modestie (nu ma erijez in vreun model social in niciun caz!) ca nu am trecut prea des prin astfel de situatii. De obicei lenevesc in patul meu, duminica sau in orice zi am timp si chef si in foarte putine situatii mi s-a intamplat sa vreau sa-mi iau hamac. Dar daca am vrut, a fost in urma unei decizii definitive si la care nu mai era cale de intors. Si ma si explic.

Mi-am dezvoltat, in timp, o toleranta excesiva. Da, uneori excesiva. Acum sunt intr-o perioada in care incerc sa indrept lucrurile. Pentru ca as vrea sa nu ma mai simt calcata in picioare. Dar doar din motivul asta. O fi profesia mea de vina, ca implica rabdare si toleranta, dar atributele astea le am si, bune sau nu, m-au ajutat sa nu am sentimentul ca n-am fost in stare sa apreciez ceea ce am avut. Sau ceea ce am. Si am apreciat mereu pana in ultima clipa. Si chiar si atunci cand nu era nimic de apreciat. Si, da, am creat chiar impresia ca sunt naiva.
Apoi, am un principiu de la care nu prea ma abat: fiecare persoana, fiecare obiect, fiecare traire, fiecare experienta trebuie ca are ceva bun. Indiferent de ceea ce pare la nivel superficial. Asa incat caut pana gasesc un motiv, un ceva bun in fiecare si in orice, si astfel sa nu pierd nimic din ceea ce am. Cel putin, nu prematur.Iar daca ajung sa pierd, de regula sunt sigura ca alegerea de a pierde, daca imi apartine, a fost cea mai buna. Si implicit, nu am sentimentul ca n-am apreciat ceea ce am avut.
Dincolo de aceste aspecte, mai gasesc unul foarte important, care este, in acelasi timp, si modul meu de a aprecia ceea ce am: intotdeauna imi aleg cuvintele cu foarte multa grija. Si faptele. Si asta din dorinta de a tine langa mine ceea ce am. Si nu din egoism, ci pur si simplu pentru ca am invatat sa apreciez tot ce am langa mine. Bun sau rau. Si nu vreau sa ranesc. Nu arunc vorbe sau fapte in urma unor impulsuri de moment. Pentru ca risc sa ma trezesc goala pe dinauntru. Si singura. Pentru ca se intampla, in viata asta, sa ne trezim in situatia in care pierdem ceva sau pe cineva fara sa fim intrebati. Si pentru ca pierderile alea sunt atat de mari si suficiente ca sa nu ne mai facem si noi rau provocand altele.

Nu, nu sunt vreun prieten ideal. Imi doresc doar ca, daca am luat o decizie, sa n-o regret. Si sa fie definitiva. Sa nu ma intorc la ea. Sa nu privesc inapoi, pentru ca, daca fac asta, n-o sa pot merge inainte. Oamenii de langa mine valoreaza prea mult, ca sa-mi permit sa-i pierd doar pentru ca nu sunt in stare sa apreciez la timp ceea ce am si faptul ca sunt langa mine. Ceea ce mi se intampla si ceea ce traiesc si lucrurile din jurul meu sunt prea importante si inseamna prea mult, ca sa le arunc doar pentru ca n-as avea timp si rabdare sa gasesc in fiecare ceva bun.
Stiu ca patul meu este cel pe care-l vreau si stiu ca, desi uneori simt ca as vrea sa nu mai lenevesc el, ci in altul, inainte de a face asta, intelept este sa fiu mai atenta la ce-mi ofera el. Sa cantaresc bine, pentru a nu ajunge in situatia in care regret ca m-am mutat intr-un hamac.
Da, poate ca sunt si conservatoare. Dar identitatea mea este formata din trairile pe care mi le ofera tot ce am in jur. Cu bune si rele. Si imi place sa stiu ca apreciez ceea ce am pana in ultima clipa. Si ca, daca am hotarat sa nu mai am, nu o sa ma chinui regretandu-mi decizia.

Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar in patul meu. De aceea, imi cumpar un hamac doar in momentul in care sunt absolut sigura ca patul meu nu mai are ce sa-mi ofere bun.

Carevasazica, imi caut de munca?

N-am facut niciodata in viata mea asta, n-am fost niciodata la vreun interviu de angajare, exceptand examenele de titularizare in invatamnt, pentru simplul motiv ca mi-am dorit mereu sa lucrez in domeniul asta si nici nu ma vad facand altceva. Daar, daca ieri am trimis cateva CV-uri, in vreo 5 locuri, asta inseamna ca imi caut de munca. Si... cum o sa-mi gasesc eu ceva de munca, si care munca sa nu presupuna sa renunt la invatamant? Wish me luck, care este. Caci sunt in niste momente in care nu prea mai stiu cum e bine si cum ar trebui sa fac. Si, mai ales, ma sperie eventualitatea de a renunta la un vis din motive financiare, oricat de nematerialista as fi.