Au fost odată nişte aşteptări care au ucis o iubire

Atunci ai iubit ideea de iubire. Ai zămislit în tine dorinţa iubirii despre care citiseşi în cărţi. Iubirea purificatoare, eliberatoare, cea paşnică şi pe care o învăţaseşi citind.

Apoi ai încercat să înveţi iubirea care se învaţă. Ţi-ai însuşit-o, asemeni unei lecţii. Firesc. Cu timpul, ai învăţat că a sta lângă cineva înseamnă a accepta. Şi-ai acceptat într-atât încât nu mai ştiai care eşti tu, cel adevărat. Într-atât îţi doreai să-ţi trăieşti iubirea. Chinul de-a acceptarea ţi-a provocat răni.

Apoi, la fel de firesc, ai avut conştiinţa falsităţii eului tău. Te-ai luptat să-l recapeţi, ai învins, dar regăsirea nu-ţi era familiară. O vreme, ai încercat să te strecori printre picături. Alergând, te-ai trezit în alt loc. Iubirea din cărţi devenise neputincioasă, cedase amorului-iar tu deveniseşi mijlocul pe care, avid de a-şi împlini poftele, celălalt îl folosea fără vrerea ta. Ca pe un bun propriu asupra căruia îşi asuma o responsabilitate pe care nu o reclamaseşi, pe care nu voiai s-o percepi ca fiind reală, pe care voiai s-o înlături. Şi aveai de ales între a te simţi un obiect şi-a fi tu însuţi obiectul rutinei. 

Apoi ai ales singur, gândind că-i mai preţios să-ţi regăseşti sinele pierdut. Amorul îţi ucisese propria-ţi iubire. Cea care-ţi dă starea de a fi bine cu tine, cea care-ţi ghidează paşi şi-ţi deschide orizonturi. Ai descoperit preţiosul din tine când, privindu-te în oglindă, ai avut sentimentul că te-ai regăsit. Nu aveai altceva decât grija propriilor simţiri, a propriilor stări, a propriei lumi. A propriului spaţiu.

Apoi nu ţi-ai mai fost de ajuns. Ai fugit buimac înspre trăiri în doi, jumătăţi de trăiri de adolescenţă întârziată, adorându-le şi preţuindu-le aşa cum nu fusesesi în stare să o faci în anii dinainte. Fără să reclami nimic şi anihilându-ţi orice sâmbure de aşteptare ce ar fi putut să devină sursă a dezamăgirii. Fără să reclami, din spaima că ai rupe vraja. Si-ai redescoperit că iubeşti iubirea.
Firesc, cumva pe nesimţite, au început să apară aşteptările. Pentru că-ţi doreai mai mult şi mai mult. Pentru că voiai totul pentru tine, pentru că nu-ţi mai ajungea clipa, îţi doreai clipe. Pentru că voiai certitudini drept gaj al unui confort afectiv-acela de a te şti iubit. Şi ai ajuns să nu mai distingi între a iubi şi-a poseda, între a oferi şi-a primi. Acum, iubirea a devenit sinonimul promisiunilor, al aşteptărilor. Şi va începe să moară, odată cu prima aşteptare înşelată, va deveni o stare chinuită, dătătoare de frici şi angoase.