Nimeni, absolut nimeni în afară de noi înşine nu ne impune limite. Nimeni nu ne ţine închişi într-un univers-trecut,de altfel-care ne provoacă angoase, ne face să ne îndoim de propria valoare, ne creează o imagine a noastră care aduce a neîmplire, a eşec permanent, a nemulţumiri şi a incertitudini. A întrebări ce pun la îndoială hotărâri luate îndreptăţit atunci-pentru că, de-ar fi altfel, ar înseamna că negăm, şi-am nega realmente, autenticitatea trărilor pe care le-am avut. Ne construim, lăsând trecutul să ne bântuie mintea, să ne punem întebări şi făcându-ne timp pentru păreri de rău, o imagine a noastră care anihiliează autenticitatea momentului în care am decis într-un fel sau altul. O proiecţie a noastră ca fiind incapabili să ne asumăm. Întorcându-ne, vom da voie trecutului să-şi facă jocul, ţinându-ne captivi ai lui şi, mai ales, ai noştri. Nu vor exista nici prezent, nici viitor. Nu vom exista nici noi, va exista doar trecut. Şi va mai exista-atât cât va putea-o minte îmbolnăvită de angoase, de întrebări şi de noi. Uitând că deciziile luate sunt cele mai bune-sau,cel puţin, uitând că aşa au fost în momentul în care au fost luate, facem loc limitelor. Ne vor ţine acolo atâta timp cât nu vom fi capabili să le înlăturăm. Să suferi de pe urma propriilor decizii este cea mai dăunătoare dintre limitele pe care ni le putem impune.
Poate că stă în firea lucrurilor să fie aşa. Poate că uneori alegem prost. Dar, cu siguranţă, alegem şi mai prost în momentul în care ne lăsăm copleşiţi de propria minte, în momentul în care regretele devin mai importante decât certitudinea, în momentul în care vedem o chestie bună în ceea ce a fost, uitând de cele trei, cinci, şapte rele. E, în definitiv, cum ne place.
Percepeţi doar momentul prezent, eliberaţi-vă mintea de trecut. Au mai rămas vreo angoasă, vreo incertitudine, vreo întrebare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu