de la ou la om in fix 37 de saptamani

Sintagma asta mi-a ramas in minte si nu iese de acolo. Rezuma intr-un mod extrem de ciudat intamplarea care, se pare, m-a marcat cel mai mult cam de cand ma stiu. Si o sa tina. Sau poate exagerez eu acum. Timpul o sa-mi arate daca ma insel.
In primul rand, este numele unui blog. Unul dintre cele doua care m-au facut si pe mine sa vreau sa am unul (despre celalalt, urmeaza sa scriu).
In al doilea rand, ( care e, de fapt, mai important decat primul) este legata de o experienta pe care am trait-o.
Sa vedem...

Dupa aluzii si discutii, prietena mea Ioana a fost de acord sa merg la spital in ziua cea mare. Ce-i drept, nu era mare lucru de facut acolo, dar imi doream atat de mult sa fiu in locul cu pricina, incat, in noaptea dinainte, am adormit spre dimineata. Nu voiam decat sa fiu acolo, aproape. Nu ma intrebati de ce, ca n-as sti ce sa raspund. O fi fost cea mai frumoasa ninsoare in ziua aia, o fi fost cea mai ciudata zi de primavara, cea mai atipica, cea mai cum vreti voi, ziua de 11 martie anul asta. Ceea ce imi e extrem de clar e ca mi-a ramas fix in creieri, nu iese de acolo. Nici ea, nici ninsoarea, nici nerabdarea de a ajunge in "locul cu pricina".
Afara, trafic infernal, zi obisnuita, un peisaj intepenit, oameni ducand cu ei ganduri de tot felul, avand pe chipuri expresii de tot felul.

Inauntru, in holul in care am stat pret de vreo 9 ore, chipurile inghetate ( de frig sau de griji) au devenit chipuri vii. Intre un planset de copil nou-nascut, o mama pe targa si imaginea asistentelor defiland prin fata mea, nu auzeam nimic altceva decat plansul bebelusului care tocmai se nascuse.

Pentru prima data am devenit constienta de minunea pe care un corp o poate produce, pentru prima data intelegeam mai bine zambetul despre care ii tot spuneam lui Geo si care i-a ramas acolo, pe chip. Pentru prima data, desi stiam asta, macar in teorie, am inteles mai bine ca daca nu iti e dat sa traiesti o astfel de experienta, ai trait degeaba.
Am vazut multe femei insarcinate, multi copii abia nascuti. Dar faptul ca ziua asta mi-a ramas atat de clar intiparita in minte isi gaseste o singura explicatie: poate ca niciodata nu mi-a fost dat sa ma aflu in "locul cu pricina". Sau macar aproape. As fi ramas acolo mult si bine, nu-mi trebuia nimic. Imi era suficient sentimentul de viata "data." Poate din cauza ca se intampla atatea lucruri rele, suntem martorii atator ineptii si ai atator nimicuri care distrug vieti.
Cand simti ca nu mai ai energie pentru nimic, e bine sa incerci o experienta ca asta. Crede-ma pe cuvant.