Ce invatam. Cu ce ramanem.

Va spun de la inceput: recunosc, Dragos Bucurenci si insemnarea lui de pe blog sunt vinovati pentru ca scriu despre asta acum. Azi-dimineata la cafea, verificandu-mi mailul, am gasit unul care ma anunta ca pe blogul lui Dragos exista o insemnare numita "Scoala de balet".
Subiectul asta rezuma o parte dintr-o viata de om. O parte nedezvaluita aproape nimanui. Si uite cum scriu iar. Cum spunea si el, as vrea ca partile urate sa fie pura fictiune. Din pacate nu sunt.
Am cunoscut o fetita. Cand era mica, nu stiu daca a avut timp sa se gandeasca la ce ar vrea sa fie cand o sa devina mare. Sau poate nu-mi amintesc eu. Sau poate voia sa devina balerina.
Avea vreo 7 ani cand a inceput sa faca balet. Balet si vioara, cred. Un instrument, oricum, care nu era pian. Cu vioara a fost un chin, a lasat-o balta inainte sa faca instrumentul sa scoata ceva frumos din mainile ei. Cu baletul a continuat, se pare ca i-a placut. Da, chiar i-a placut.
Probabil ca promitea, sau ceva de genul, ca la inceputul clasei a 4-a si-a facut bagajele si a parasit orasul natal, plecand spre capitala. In decembrie '89, avea deja cateva luni de experienta intr-ale "Scolii de balet" si 9 ani si 3 luni de viata.
Ce a urmat e o poveste. Asa cum sunt povestile adevarate, cu zane si feti-frumosi stralucind pe scena si cu babe-cotoroante cu batul in mana in salile de balet. Fara majuscule.
A durat 5 ani perioada asta. Datoreaza "Scolii de balet" o mare parte din personalitatea ei de acum, sunt convinsa. Ii datoreaza faptul ca iubeste dansul, ca nu e straina de holurile Operei Romane, de scena ei, faptul ca iubeste pianul, ca iubeste muzica si ca e capabila sa inteleaga lucrurile marunte si frumoase din jurul ei, lucruri care ii fac viata mai frumoasa. Ii datoreaza faptul ca e ceea ce e acum, probabil ar fi crescut altfel in alte imprejurari. Ii datoreaza faptul ca e o fire independenta.

Dar tot "Scolii de balet" ii datoreaza, din pacate, doza mare de nesiguranta in propria-i persoana. Baletul a insemnat durere fizica, efort, regim alimentar. A insemnat sa renunte la copilarie, sa transpire, sa indure zgarieturi cu aratatorul, unghii sau pixuri infipte in spatele care, uneori, nu era perfect drept. A insemnat, mai ales, sa auda in fiecare zi ca nu e suficient de buna. Si, daca nu i se adresau ei aceste cuvinte, le auzea adresate celor de langa ea. A insemnat sa invete sa nu se priveasca niciodata multumita de ea in oglinda, sa i se para ca nimic din ceea ce face nu e suficient de bun. Ca nu e nici suficient de buna si nici suficient de frumoasa. A invatat sa nu aiba incredere in ea.

Nu sunt acestea rigori ale vreunei discipline care ne depaseste intelegerea, cu siguranta. Nimeni nu recomanda, nici macar in teorie, astfel de practici. Nu stiu de ce speram ca povestea de mai sus, inceputa acum mai bine de 20 de ani, nu mai e la fel. Nu stiu de ce speram ca un dascal poate sa inteleaga acum mai bine cat de mult influenteaza personalitatea unui copil, modul in care creste si, mai ales, ce amprente lasa asupra omului care va fi.
Din pacate, insa, se pare ca nu e nimic schimbat: au existat, dintotdeauna, in scoli, si zane care ne invata sa crestem frumos si babe-cotoroante care nu stiu cum sa ne pregateasca pentru viata.