Exista, in toate scolile romanesti, anumite spatii destinate exclusiv profesorilor. Suntem familiarizati cu sintagme de genul "intrarea elevilor" si "intrarea profesorilor", "scara elevilor" sau "scara profesorilor", despre toalete, aceleasi "zicale".
Probabil ca organizarea asta tine de o anumita disciplina. Si, daca ne gandim cat sunt ei de energici, cat sunt de multi pe holurile oricarei scoli, comparativ cu noi, as spune ca aceasta "natie" de disciplina nu este nici nelalocul ei, nici anormala. Pur si simplu se impune. Pentru ca este uman sa existe un spatiu in care sa scapi de agitatia din mijlocul lor, macar 5 minute, daca nu 10. Si, de ce nu, de accidentari.
Sa ma si explic. Mergand ieri spre cancelarie, dupa o ora la nu mai stiu ce clasa, am avut parte de o intamplare relativ haioasa. Trecusem de agitatie cu bine, ma strecurasem cu grija si izbutisem sa ajung intr-o parte de spatiu " al nostru". Trebuie sa stiti ca este un adevarat periplu, acest drum pana la cancelarie, printre ei. Imaginati-va niste furnici dornice sa alerge cat mai mult, in directii care nici lor nu le sunt prea clare. Niste furnici nu tocmai harnice, unele atipice, care misuna intr-un spatiu relativ mic, si nu ca sa comita vreo harnicie, ci pur si simplu ca sa-si consume energia. Oricum, daca analogia cu furnicile nu va e tocmai la indemana, imaginati-va macar ceva "mic", "mult" si "grabit" misunand intr-un spatiu inchis.
Recunosc, iubesc furnicile, chiar si pe cele mai lenese sau atipice. Ieri, insa, cum spuneam, in timp ce ma indreptam spre cancelarie, una din furnici, intr-o neatentie caracteristica, in timp ce alerga, (se sunase de intrare) s-a trezit in bratele mele. Iar eu - in urma impactului- cu niste dureri cauzatoare de glande "lacrimogene" instant. Am ramas intepenita, inmarmurita, cum vreti voi. S-a intamplat asa cum se intampla pe strada, cand ne lovim unii de altii si apoi ne vedem linistiti de drum. N-as putea sa spun ca furnica noastra si-a vazut chiar linistita de drum. Totusi, nu-mi amintesc sa fi auzit vreun cuvant din campul lexical apartinand "scuzei". Stiu doar justificarea, justa, ce e drept: graba.
Am catalogat mai sus aceasta intamplare ca fiind haioasa. Pai, ce sa faci cand se intampla evenimente de genul acesta si ti se spune clar si raspicat si pe un ton cat se poate de convingator: " Ma duceam la ora! S-a sunat de intrare si de-asta alergam!" ? Haz de necaz.
Probabil ca expresia fetei mele nu era tocmai fericita in momentul cu pricina. Cateva colege m-au intrebat ulterior: "Cum te simti? Te mai doare?"
Nu ma mai durea, fizic vorbind. Dar, de fapt, ma doare. Si nu pentru ca ei obisnuiesc adesea sa invadeze spatiul asta ori de cate ori au ocazia. Nu consider ca exista vreun spatiu in care am acces doar eu, doar pentru ca eu sunt "doamna". Ma doare pentru ca, in multe din situatii, nu mai inteleg unde ne indreptam, unde se indreapta ei, aceia pentru care cuvintele "politete", "respect" sunt la fel de necunoscute ca teoria puiului de gaina pentru mine. Ma doare mai ales pentru ca nu mai exista limite. De niciun fel. Si ma doare ca, daca eu, adultul, dascalul din fata lui, nu am auzit niciun cuvant care sa aiba vreo legatura cu scuzele, ei in niciun caz nu aud, atunci cand astfel de evenimente se petrec intre ei.
Repet: Incotro ne indreptam si incotro se indreapta ei?
Probabil ca organizarea asta tine de o anumita disciplina. Si, daca ne gandim cat sunt ei de energici, cat sunt de multi pe holurile oricarei scoli, comparativ cu noi, as spune ca aceasta "natie" de disciplina nu este nici nelalocul ei, nici anormala. Pur si simplu se impune. Pentru ca este uman sa existe un spatiu in care sa scapi de agitatia din mijlocul lor, macar 5 minute, daca nu 10. Si, de ce nu, de accidentari.
Sa ma si explic. Mergand ieri spre cancelarie, dupa o ora la nu mai stiu ce clasa, am avut parte de o intamplare relativ haioasa. Trecusem de agitatie cu bine, ma strecurasem cu grija si izbutisem sa ajung intr-o parte de spatiu " al nostru". Trebuie sa stiti ca este un adevarat periplu, acest drum pana la cancelarie, printre ei. Imaginati-va niste furnici dornice sa alerge cat mai mult, in directii care nici lor nu le sunt prea clare. Niste furnici nu tocmai harnice, unele atipice, care misuna intr-un spatiu relativ mic, si nu ca sa comita vreo harnicie, ci pur si simplu ca sa-si consume energia. Oricum, daca analogia cu furnicile nu va e tocmai la indemana, imaginati-va macar ceva "mic", "mult" si "grabit" misunand intr-un spatiu inchis.
Recunosc, iubesc furnicile, chiar si pe cele mai lenese sau atipice. Ieri, insa, cum spuneam, in timp ce ma indreptam spre cancelarie, una din furnici, intr-o neatentie caracteristica, in timp ce alerga, (se sunase de intrare) s-a trezit in bratele mele. Iar eu - in urma impactului- cu niste dureri cauzatoare de glande "lacrimogene" instant. Am ramas intepenita, inmarmurita, cum vreti voi. S-a intamplat asa cum se intampla pe strada, cand ne lovim unii de altii si apoi ne vedem linistiti de drum. N-as putea sa spun ca furnica noastra si-a vazut chiar linistita de drum. Totusi, nu-mi amintesc sa fi auzit vreun cuvant din campul lexical apartinand "scuzei". Stiu doar justificarea, justa, ce e drept: graba.
Am catalogat mai sus aceasta intamplare ca fiind haioasa. Pai, ce sa faci cand se intampla evenimente de genul acesta si ti se spune clar si raspicat si pe un ton cat se poate de convingator: " Ma duceam la ora! S-a sunat de intrare si de-asta alergam!" ? Haz de necaz.
Probabil ca expresia fetei mele nu era tocmai fericita in momentul cu pricina. Cateva colege m-au intrebat ulterior: "Cum te simti? Te mai doare?"
Nu ma mai durea, fizic vorbind. Dar, de fapt, ma doare. Si nu pentru ca ei obisnuiesc adesea sa invadeze spatiul asta ori de cate ori au ocazia. Nu consider ca exista vreun spatiu in care am acces doar eu, doar pentru ca eu sunt "doamna". Ma doare pentru ca, in multe din situatii, nu mai inteleg unde ne indreptam, unde se indreapta ei, aceia pentru care cuvintele "politete", "respect" sunt la fel de necunoscute ca teoria puiului de gaina pentru mine. Ma doare mai ales pentru ca nu mai exista limite. De niciun fel. Si ma doare ca, daca eu, adultul, dascalul din fata lui, nu am auzit niciun cuvant care sa aiba vreo legatura cu scuzele, ei in niciun caz nu aud, atunci cand astfel de evenimente se petrec intre ei.
Repet: Incotro ne indreptam si incotro se indreapta ei?
Da, ştiu ce spui. Mi se întâmplă şi mie... Şi se pare că direcţia în care ne îndreptăm nu e prea grozavă.
RăspundețiȘtergereDar eu cred - cu fermitate - că ăştia sunt copiii pe care îi creştem! Noi - ca societate - aşa îi învăţăm să-şi respecte profesorii.
Grav este nu ca sunt momente in care nu ne simtim respectati, ci cum cresc ei. Curios, se trag semnale de alarma legate de orice altceva, insa n-am vazut niciodata vreo "campanie" a bunului simt sau una care sa puna accentul pe "cum ii crestem?", "ce valori ii invatam sa respecte" si, mai ales, "in ce valori ar trebui sa creada?" Si asta e un mare handicap cu care ii aruncam, pur si simplu, in viata. E atat de mult de discutat pe tema asta...
RăspundețiȘtergereÎnfiorător e că părinţii se întreabă (în termeni serioşi) dacă nu cumva bunul-simţ ar fi chiar un handicap pentru copiii lor...
RăspundețiȘtergereDa. Mai rau e ca printre cei care isi pun astfel de probleme sunt si parintii carora chiar le pasa de ce se intampla. Si se intreaba, cam incurcati, oare ce-ar trebui sa-i mai invete pe bietii copii. Chiar nu se mai intelege nimic.
RăspundețiȘtergere