Eu îi spuneam Raisa

Ma bucur sa dau peste tine asa, intamplator. Am de lucru dar, ca de obicei, nu prea am chef si a fost asa o gura de oxigen sa te citesc. Mi-am amintit cat de dor imi este de scoala, de facultate, de cafelele noastre, de sesiune, de elevii mei, de mine cea de dinainte de David...parca eu dintr-o alta era care capata incet incet semnificatii aproape biblice. Te pup si te astept, in continuare, pe la noi... Elena

12 mai 2010, 23:02

 
Pe Elena am cunoscut-o în timpul facultăţii. Într-o vreme în care cele mai mari griji erau legate de sesiune. Şi de cum să mai facem rost de cărţile din bibliografii, nişte liste lungi, pe care le primeam la începutul fiecărui semestru.

Eram colege de grupă şi, am realizat mai târziu, eram cam singura care-i spunea Raisa. Dar ea muncea încă de atunci, aşa încât probabil aşa se explică faptul că apropierea noastră nu s-a produs încă din primul an.

În casa ei am dormit, am mâncat, am băut cafele interminabile şi-am spus poveşti. Ale noastre şi ale altora. Înnodam şi deznodam file de poveşti, râdeam, ea era cea panicată-aşa îşi spunea, eu-cea relaxată. Mâncam îngheţată, beam Jacobs, fumam Kent. Cărţile-multe-erau mereu fotocopiate de mama Elenei în dublu exemplar, deşi, cel puţin spre sfârşitul facultăţii, sesiunile mă prindeau în casa din Romană. Ne-ar fi ajuns unul. Când mi-a fost frig, am primit o pereche de mănuşi călduroase. Când n-am avut unde să locuiesc, am locuit împreună. Ajunsesem, simţeam, o prezenţă constantă în viaţa ei şi-a mamei ei, în casa lor.

Licenţa ne-a găsit apropiate. Acea apropiere care, cel putin pe mine, mă făcea să nu pot să-mi imaginez cum aş fi fără ea în preajmă, fără poveştile noastre, fără cafelele din faţa casei, fără NOI, fără prietenia noastră. Acea apropiere care simţi c-o să dureze o viaţă. 

Numai că viaţa nu ne-a trimis în aceleaşi direcţii. Priorităţi diferite, vieţi diferite. Şi-au început să devină din ce în ce mai rare cafelele de pe treptele din faţa casei, poveştile interminabile, prezenţa fizică a uneia în viaţa celeilalte. S-a produs pe nesimţite îndepărtarea, ca şi cum ar fi apărut o altă Elena pentru fiecare din noi. Poate că realmente a apărut. Sub forma unei căsnicii, a unui copil, a unui serviciu. Sau sub forma unor relaţii noi, a unor apropieri de nişte oameni cu aceleaşi preocupări, a unui anturaj nou. Sub forma unei alte lumi.

După un timp, vorbind la telefon, am aflat că avea patru joburi, terminase un master, mai făcea încă unul. Mi-am propus să schimb lucrurile, să anulez distanţa, să o vizitez ori de câte ori puteam.

Apoi mi-a spus că este însărcinată. Tot la telefon. Terminase şi masterul al doilea, cred. Şi iar mi-am propus să o vizitez, şi iar am simţit că vreau să anulez distanţa, să fiu în lumea ei, lângă ea. 

Am vorbit din nou după ce s-a născut David. Şi ne-am văzut. La botez. Era neschimbată, aceeaşi prezenţă plăcută si deschisă. Odată ne-am văzut în parc. Şi-am descoperit-o pe Elena mamă-una frumoasă, radiind lângă David.

Am sunat-o. Era însărcinată, urma să aibă o fetiţă. Nu-mi amintesc s-o fi văzut-o vreodată în timpul sarcinii. Apoi am vorbit chiar înainte de naştere. Apoi după ce s-a născut Ana Sofia. 

Am vizitat-o de curând. La mai bine de două luni de la naşterea Anei Sofia. Am găsit o Elena la fel de caldă, la fel de altruistă, am retrăit câteva din momentele din timpul facultăţii în timp ce căuta să-mi împrumute nişte materiale. Am stat pe scările din faţa casei, am povestit, cu David jucându-se pe lângă noi, în timp ce Ana Sofia dormea. Mi-au trecut prin faţa ochilor-nu ştiu de ce nu i-am spus atunci asta-o parte din poveştile de demult. Jumătate de cafea, jumătate de noapte, jumătate de zi. Jumătate de trăire amară că lucrurile s-au schimbat şi nu mai suntem NOI. Noi două şi apropierea şi preocupările comune.

Este împlinită şi sper să ştie asta. Şi este modelul meu de om care îşi asumă un rol, dincolo de orice limită. Mă întreb, uneori, de ce nu reuşim să păstrăm ce avem. De ce lăsăm distanţa să-şi joace rolul, de ce cafeaua nu mai e aceeaşi, de ce păstrăm doar gustul, nu şi trăirea autentică? Pentru fiecare din noi a existat sau există, în viaţa asta, o Elena. Lângă care ne spunem că vom fi mereu. Şi lângă care nu mai suntem apoi, lăsând lumile să se separe. Câţi oameni trebuie să vină şi să plece de lângă noi pentru a învăţa că unii, în special cei frumoşi, merită efortul de a ne face timp pentru ei? Până la urmă, treptele din faţa casei sunt aceleaşi.

Nu ştiu dacă i-am mulţumit vreodată. Dacă am pronunţat vreun mulţumesc care să i se adreseze. Sau dacă a simţit, măcar, că-i mulţumesc. În timpul ce-a trecut am învăţat că-i pretios să spui ce simţi, când simţi.
Mulţumesc, draga mea, şi să nu-ti fie dor de tine, eşti la fel de frumoasă!