Gânduri de azi

Mă gândesc de o vreme să scriu, însă mi-e teamă. Ca şi cum, odată trăirile transformate în cuvinte, le voi pierde. Dar vreau să scriu pentru că, în momente de neputinţă sufletească şi de oboseală, ştiu că aceste trăiri, transformate acum în cuvinte, vor fi mai uşor de regăsit. Cuvintele care-mi scapă acum, vor fi cale spre aduceri-aminte.

Vreau să scriu despre fericirea mea din ultima vreme. S-o împart şi s-o strig. Pentru că nu mi-a fost adusă de vreun bun material, de nimic din… nimicurile pe care punem atât de mult preţ şi care ne fac să nu mai vedem esenţe. Pentru că mi-a fost adusă de oameni, pentru că este a sufletului. Pentru că vine din conştienţa zâmbetului celor din jur, a privirii senine, a iubirii, a bucuriei pe care o poţi oferi zâmbind.

Vreau să scriu despre cum am renunţat la temerile dezamăgirii şi am lăsat, din nou, oamenii să intre în viaţa mea, să mă strângă în braţe, despre cât de minunat este să spui "sunt fericită că te-am cunoscut!", despre cum am privit, mai conştientă decât înainte, zâmbetul senin al copiilor din jur şi bucuria din ochii lor, despre câtă fericire îţi poate aduce clipa, dacă o trăieşti conştient.

Vreau să scriu despre câtă fericire simt acum, pentru că vă pot scrie. 

Vreau să scriu despre… cât sunt de fericită că vă am. 

Din iernile copilăriei mele

Atunci, în iernile copilăriei mele, ninsoarea parcă albea totul cu un rost, altul decât cel de azi, pe care-l simţeam şi-l trăiam afară, înfăşuraţi în haine largi, dar călduroase, şi trăgând de săniile grele din lemn si fier păstrate generaţii de-a rândul.

Aerul rece ne rumenea obrajii, iar uliţele în vârful cărora stă şi acum casa bunicilor răsunau până târziu în noapte de glasurile noastre. 

Ne bucuram cât era ziua de mare şi ne bucuram la fel în semiîntuneric, pentru că seara lumina răzbătea doar de la ferestrele aflate de-o parte şi de alta a uliţelor, sperând să întârziem cât mai mult momentul în care aveam să fim chemaţi în casă. 

Neîncăpătoare şi încălzită de o sobă al cărei miros îmi lipseşte şi azi, casa bunicilor ne primea pe toţi, nepoţi gălăgioşi, năzdrăvani şi mereu cu poftă de joacă. Ne adunam greu de pe uliţe şi adormeam şi mai greu, cu bunica lângă noi, torcând sau împletindu-ne haine călduroase. 

Dimineţile, aşezaţi la masa de lângă fereastră şi aşteptând pâinea încinsă pe plită şi ceaiul cu dulceaţă, ne minunam de florile de gheaţă născute peste noapte între cele două geamuri, alegându-ne fiecare câte una. Şi ce tare ne bucuram când, într-un moment de pretinsă neatenţie, îi ascundeam ceaiul bunicului, iar el intra, de fiecare dată răbdător, în jocul nostru.

Fără televizor, parcă nici măcar pentru adulţi iarna nu era un iad alb. Iar pentru noi, copii lipsiţi de griji, era doar alb - al jocurilor de afară, al oamenilor de zăpadă semeţi, cu morcovi drept nas, cărbuni drept ochi şi, drept pălărie să-l ferească de ger, câte o oală veche luată pe ascuns din bucătăria bunicii. 

În amintirile copilăriei mele, iarna era doar iarnă, cu ger şi ninsoare, ceai cald cu biscuiţi şi dulceaţă, cu sobe încălzite cu lemne şi cu vacanţe în care ne adunam negreşit la bunicii mereu răbdători cu năzbâtiile noastre de copii lipsiţi de griji.
În iernile copilăriei mele, era... doar iarnă. Şi-aş vrea s-o ştiu şi-acum aşa, măcar un pic.

Să ningă peste tot

Aş vrea să ningă mult şi aş mai vrea ca ninsoarea să nu ni se mai pară un monstru ce cade peste noi spre a ne zdrobi. 

Aş vrea să ningă mult. Şi aş mai vrea, măcar atât cât ninge, să ştim să fim din nou copii - copii cu fesuri colorate, cu nasurile îngheţate de ger şi cu obrajii rumeni, copii cu poftă de săniuş, de bulgări şi de oameni de zăpadă, jucându-se pe uliţele satului sau pe un dâmb la marginea oraşului. 

Şi, dacă nu vom şti să fim din nou copii, aş vrea, măcar pentru o clipă, să ningă peste neputinţă, peste urât şi peste rău.  

Poate la anul...

Mi-am spus, anul trecut, că timpul nu poate fi mai scurt, mai înghesuit, mai puţin, mai neîngăduitor cu mine decât era atunci. Mi-am promis că îmi voi face alegerile astfel încât timpul meu să fie mai generos, cât să-mi pot da răgazul să-mi ascult sufletul, să rămân, cu mine şi cu ceilalţi, mai mult.

Mi-am propus să nu mai alerg, să încetez fuga-pentru că, oricum, nu ştiu încotro mă va duce. Mi-am adunat resturi de energie, cât să duc la bun sfârşit proiecte începute, spunându-mi că nu voi mai ajunge să depind de puterea de a aduna firimituri de suflare, chinuindu-mi trupul. 

Mi-am propus să nu mai adorm grăbită, să nu mă mai trezesc grăbită, să nu-mi mai beau cafeaua grăbită, să merg pe stradă suficient de încet, încât mersul să nu se mai transforme în fugă. Mi-am propus să nu mă mai grăbesc să închei o discuţie abia începută, să-mi tihnească întoarcerile acasă şi să-mi doresc mai mult decât odihnă, la capătul unei zile. 

Ne propunem mereu să facem să ne tihnească şi zilele şi nopţile şi dimineţile, să adormim zâmbind pentru ziua ce se încheie şi pentru cea care va veni. Dar aproape că nu ne mai tihnesc - nici zilele, nici nopţile, nici dimineţile - şi, dacă adormim zâmbind, e pentru că, în sfârşit, putem închide ochii spre a visa că mâine vom putea face să ne tihnească o cafea, câteva momente petrecute cu un om drag, o plimbare, zâmbetul unui copil, o floare, un cuvânt cald, o rază de soare.

Poate la anul... 

Un loc, alt loc

Imi amintesc, dezordonat, de toate plecarile - inchipuite, promise, declarate sau tacute, tumultoase sau produse pe nesimtite, reclamate sau planse. Plecari din locuri, ale mele, plecari din vietile unor oameni, tot ale mele, sau plecari ale lor din viata mea - unele intelese, altele neintelese sau intelese prea tarziu, dupa tulburari zdravene ale sufletului meu care refuza sa le inteleaga rostul. 

Ani de-a randul am tanjit dupa un loc (un simplu loc de munca, ar zice unii) care nu avea, cel putin atunci, cum sa fie al meu. M-am incrancenat in a gasi solutii spre a ma intoarce mereu acolo, pentru ca sufletul meu nu voia sa accepte ca locul meu poate fi si altul, sau am vazut semne de intoarceri in toate portitele care apareau, intredeschise, spre a ma duce inapoi. Si, cand intr-o potrivire cumplita a sortii, dureroasa si groteasca, as fi putut sa raman acolo cu totul, am renuntat. 

Am stiut si am simtit, in atatia ani de intoarceri repetate si, uneori, chinuite, empatia oamenilor dragi din viata mea si am stiut si momentele in care doar eu imi intelegeam dorinta intoarcerii mele acolo. Am stiut ca motivele mele, sufletesti pe de-a-ntregul, nu pot fi intelese pe deplin, asa cum, uneori, suntem incapabili de empatie in fata dorintei celor din jur de a se intoarce la un loc, la un om, la o etapa trecuta din existenta lor. Asa cum suntem incapabili sa intelegem pe deplin intoarcerile, sau macar dorinta de a se intoarce acolo, ale celui care odinioara a plecat, sfarsind o relatie. Dar, ceea ce simtim, ceea ce ne motiveaza alegerile si ceea ce, in final, alegem nu tine de intelegerea celorlalti.

Dupa plecari si intoarceri repetate, se intampla, probabil o data in viata, sa poti alege sa ramai definitiv - langa un om de care te leaga amintirea unor stari dupa care tanjesti, intr-un loc pe care-l simteai pana nu demult ca fiind al tau, desi, de fapt, nu era. Se intampla ca sufletul sa-ti fie impartit, pentru ca, de la ultima intoarcere si pana la momentul in care esti pus in fata alegerii, lasi sa intre in viata ta alti oameni si iti dai voie sa cunosti alte locuri. Si ajungi sa stii ca, oricum ai alege, o sa regreti ca ai lasat ceva in urma.

Intre ultima mea intoarcere in locul dupa care tanjisem atatia ani si momentul in care mi s-a dat sa pot alege ca el sa fie cumva definitiv al meu, mi-am dat voie sa cunosc un altul, pe care refuzasem sa-l descopar. Nu stiu de ce mi-am ingaduit asta, dar stiu sigur ca, daca nu s-ar fi intamplat asa, alegerea mi-ar fi fost infinit mai lesne de facut, necunoscand altceva.

Am incercat sa aleg obiectiv, ca si cum as fi stiut cum se face, ca si cum, ati zice, ar fi incaput vreo comparatie intre un loc in care ma tot intorsesem pret de zece ani si cel pe care-l cunosteam de cateva luni. Am facut liste cu motive impartite in obiective si subiective, am facut tandari creierii oamenilor dragi din jurul meu, mai vechi si mai noi. Am incercat sa inteleg sensul lui "carpe diem!" si, cred ca abia atunci cand am incercat realmente sa-l inteleg, am putut sa aleg.

Am inteles ca intoarcerile mele repetate in acelasi loc nu insemnau altceva decat intoarceri in trecut - un trecut care nu seamana cu prezentul - si, mai ales, am putut sa aleg atunci cand am inteles ca sunt incapabila sa transform in prezent trecutul, caci spre el tanjeam, de fapt. Am renuntat sa ma mai intorc si, desi nu stiu care ar fi fost alegerea mai buna, macar mintea mea, acum si la momentul alegerii, considera ca am ales sa merg mai departe. Am plecat dintr-un loc, fara sa renunt, insa, la oamenii frumosi carora le datorez intoarcerile mele acolo.

Tanjim mereu dupa starea de avea un loc al nostru, in sufletul unui om drag, intr-o iubire simpla, intr-un univers care ne este familiar. Uneori, sfarsim impartiti din cauza neputintei noastre de a lasa trecutul sa fie ceea ce este si amestecandu-l cu prezentul. Probabil ca, lasand trecutul sa fie trecut, ne vom gasi locul - in sufletul unui om drag, intr-o iubire simpla, intr-un loc. Dar asta numai atunci cand, independent de orice element exterior, sufletul nostru va ajunge, el singur, sa creada in pretiosul "carpe diem!".

Sunt doi ani de când am renunţat la trecutul după care m-am încrâncenat să alerg. Şi, dacă ar fi să aleg acum, din nou, aş alege la fel. Pentru că nimic din ceea ce trăiesc acum nu s-ar fi putut întâmpla dacă atunci aş fi ales altfel.
Nimic, nimic nu este întâmplător!