Oameni. Şi suflet

Simt, adesea, că asistăm la o comă a sufletului. Uneori fără să putem face ceva, alteori fără să ne pese. E o comă atât de profundă, încăt nu simt decât mâhnire uitându-mă în jur şi gândind cu teamă că unii vor rămâne aşa - în această stare comatoasă, din care nu-i poate trezi nimic. Şi mai sper, totuşi, că va exista ceva care să-i trezească, înainte să fie prea târziu, altceva decât strigătul propriului suflet, gol. Ceva care să le dea, după trezire, răgazul de a se bucura că SUNT.

În jur, o paranoia oarbă în care, pentru mulţi, orice gest frumos trebuie neapărat că are musai ceva rău în spate, un ascunziş obscur, o intenţie rea. Ca şi cum n-am putea să existăm decât vânându-ne unii pe alţii, spre a ne face rău, călcând unii peste alţii, spre a ne uşura aşa-zisa cale spre... habar n-am ce. Spre nicăieri. 

Unele gesturi sunt făcute cu sufletul. Doar cu sufletul. Şi nu ascund urâţenii. Există oameni care oferă dezinteresat, oameni care sunt buni. Există oameni bine intenţionaţi, pur şi simplu. Există oameni care zâmbesc doar pentru că aşa simt, nu pentru că se gândesc că, zâmbind cuiva, vor avea ulterior un beneficiu. Sunt oameni care fac gesturi frumoase fără să aştepte nimic în schimb, care sunt acolo pur şi simplu, doar pentru că le pasă. Există oameni care întreabă ce faci? doar pentru că vor să ştie răspunsul. 

Cum am ajuns să fim incapabili să lăsăm gesturilor frumoase ceea ce e al lor - frumuseţea, murdărindu-le de gândul că, dincolo de ele, se află ceva urât? Cum am ajuns să uităm că altruismul şi empatia există? 

Gânduri de azi

Mă gândesc de o vreme să scriu, însă mi-e teamă. Ca şi cum, odată trăirile transformate în cuvinte, le voi pierde. Dar vreau să scriu pentru că, în momente de neputinţă sufletească şi de oboseală, ştiu că aceste trăiri, transformate acum în cuvinte, vor fi mai uşor de regăsit. Cuvintele care-mi scapă acum, vor fi cale spre aduceri-aminte.

Vreau să scriu despre fericirea mea din ultima vreme. S-o împart şi s-o strig. Pentru că nu mi-a fost adusă de vreun bun material, de nimic din… nimicurile pe care punem atât de mult preţ şi care ne fac să nu mai vedem esenţe. Pentru că mi-a fost adusă de oameni, pentru că este a sufletului. Pentru că vine din conştienţa zâmbetului celor din jur, a privirii senine, a iubirii, a bucuriei pe care o poţi oferi zâmbind.

Vreau să scriu despre cum am renunţat la temerile dezamăgirii şi am lăsat, din nou, oamenii să intre în viaţa mea, să mă strângă în braţe, despre cât de minunat este să spui "sunt fericită că te-am cunoscut!", despre cum am privit, mai conştientă decât înainte, zâmbetul senin al copiilor din jur şi bucuria din ochii lor, despre câtă fericire îţi poate aduce clipa, dacă o trăieşti conştient.

Vreau să scriu despre câtă fericire simt acum, pentru că vă pot scrie. 

Vreau să scriu despre… cât sunt de fericită că vă am. 

Din iernile copilăriei mele

Atunci, în iernile copilăriei mele, ninsoarea parcă albea totul cu un rost, altul decât cel de azi, pe care-l simţeam şi-l trăiam afară, înfăşuraţi în haine largi, dar călduroase, şi trăgând de săniile grele din lemn si fier păstrate generaţii de-a rândul.

Aerul rece ne rumenea obrajii, iar uliţele în vârful cărora stă şi acum casa bunicilor răsunau până târziu în noapte de glasurile noastre. 

Ne bucuram cât era ziua de mare şi ne bucuram la fel în semiîntuneric, pentru că seara lumina răzbătea doar de la ferestrele aflate de-o parte şi de alta a uliţelor, sperând să întârziem cât mai mult momentul în care aveam să fim chemaţi în casă. 

Neîncăpătoare şi încălzită de o sobă al cărei miros îmi lipseşte şi azi, casa bunicilor ne primea pe toţi, nepoţi gălăgioşi, năzdrăvani şi mereu cu poftă de joacă. Ne adunam greu de pe uliţe şi adormeam şi mai greu, cu bunica lângă noi, torcând sau împletindu-ne haine călduroase. 

Dimineţile, aşezaţi la masa de lângă fereastră şi aşteptând pâinea încinsă pe plită şi ceaiul cu dulceaţă, ne minunam de florile de gheaţă născute peste noapte între cele două geamuri, alegându-ne fiecare câte una. Şi ce tare ne bucuram când, într-un moment de pretinsă neatenţie, îi ascundeam ceaiul bunicului, iar el intra, de fiecare dată răbdător, în jocul nostru.

Fără televizor, parcă nici măcar pentru adulţi iarna nu era un iad alb. Iar pentru noi, copii lipsiţi de griji, era doar alb - al jocurilor de afară, al oamenilor de zăpadă semeţi, cu morcovi drept nas, cărbuni drept ochi şi, drept pălărie să-l ferească de ger, câte o oală veche luată pe ascuns din bucătăria bunicii. 

În amintirile copilăriei mele, iarna era doar iarnă, cu ger şi ninsoare, ceai cald cu biscuiţi şi dulceaţă, cu sobe încălzite cu lemne şi cu vacanţe în care ne adunam negreşit la bunicii mereu răbdători cu năzbâtiile noastre de copii lipsiţi de griji.
În iernile copilăriei mele, era... doar iarnă. Şi-aş vrea s-o ştiu şi-acum aşa, măcar un pic.

Să ningă peste tot

Aş vrea să ningă mult şi aş mai vrea ca ninsoarea să nu ni se mai pară un monstru ce cade peste noi spre a ne zdrobi. 

Aş vrea să ningă mult. Şi aş mai vrea, măcar atât cât ninge, să ştim să fim din nou copii - copii cu fesuri colorate, cu nasurile îngheţate de ger şi cu obrajii rumeni, copii cu poftă de săniuş, de bulgări şi de oameni de zăpadă, jucându-se pe uliţele satului sau pe un dâmb la marginea oraşului. 

Şi, dacă nu vom şti să fim din nou copii, aş vrea, măcar pentru o clipă, să ningă peste neputinţă, peste urât şi peste rău.  

Poate la anul...

Mi-am spus, anul trecut, că timpul nu poate fi mai scurt, mai înghesuit, mai puţin, mai neîngăduitor cu mine decât era atunci. Mi-am promis că îmi voi face alegerile astfel încât timpul meu să fie mai generos, cât să-mi pot da răgazul să-mi ascult sufletul, să rămân, cu mine şi cu ceilalţi, mai mult.

Mi-am propus să nu mai alerg, să încetez fuga-pentru că, oricum, nu ştiu încotro mă va duce. Mi-am adunat resturi de energie, cât să duc la bun sfârşit proiecte începute, spunându-mi că nu voi mai ajunge să depind de puterea de a aduna firimituri de suflare, chinuindu-mi trupul. 

Mi-am propus să nu mai adorm grăbită, să nu mă mai trezesc grăbită, să nu-mi mai beau cafeaua grăbită, să merg pe stradă suficient de încet, încât mersul să nu se mai transforme în fugă. Mi-am propus să nu mă mai grăbesc să închei o discuţie abia începută, să-mi tihnească întoarcerile acasă şi să-mi doresc mai mult decât odihnă, la capătul unei zile. 

Ne propunem mereu să facem să ne tihnească şi zilele şi nopţile şi dimineţile, să adormim zâmbind pentru ziua ce se încheie şi pentru cea care va veni. Dar aproape că nu ne mai tihnesc - nici zilele, nici nopţile, nici dimineţile - şi, dacă adormim zâmbind, e pentru că, în sfârşit, putem închide ochii spre a visa că mâine vom putea face să ne tihnească o cafea, câteva momente petrecute cu un om drag, o plimbare, zâmbetul unui copil, o floare, un cuvânt cald, o rază de soare.

Poate la anul...