In acest inceput de an

Nu stiu cand au trecut 4 saptamani de scoala. Pentru mine-probabil pentru multi colegi-anul scolar incepe, de data asta, mai tarziu, odata cu o perioada in care putem dormi mai multe ore pe noapte pentru ca am terminat partial maldarul de situatii de facut si de transmis. Pe hartie, pe mail, pe CD/DVD, cu denumiri de fisiere scrise intr-un anumit fel, cu mii de copii xerox, zeci de cartuse de imprimanta consumate, cu ore de nesomn pentru ca ziua nu ajungea pentru atatea calcule si tabele, cu imprimante personale care vajaie in continuu, cu procese-verbale de semnat si de transmis intru imbogatirea arhivelor de tot felul, cu tabele continand nume, prenume, adresa, pisica, numar si nume de parinti sau de tutori legali, cu termene stabilite si modificate ulterior. Cu directori de scoli pusi in situatia de a cere si a obliga in continuu la cate ceva, pentru ca li se cere si sunt obligati, la randul lor, cu relatii colegiale afectate in cazul in care unii nu pricep ca cerutul si obligatul nu vin din pura lor placere sau din vreo lipsa de ocupatie.

In acest inceput de an scolar m-am dus la ora, hotarata sa fac ceea ce facusem in ora anterioara. Pentru ca eram atat de obosita, incat uitasem ca lucrasem exact acelasi text cu cateva zile in urma, la aceeasi clasa. Din fericire, copiii mi-au inteles oboseala si n-am simtit pe deplin penibilul situatiei.

In acest inceput de an scolar am facut o sedinta cu parintii in care, dupa aproape doua ore de comunicari legate de ordine si proceduri, m-au intrebat daca nu vorbim si despre copii. Lucru pe care n-am apucat sa-l facem pe indelete.

In acest inceput de an scolar am fost intrebata, pentru prima data, de copii, daca intereseaza pe cineva ce se intampla la ore, de vreme ce toti profesorii sunt buimaci de oboseala atator hartii. 

In acest inceput de an am fost agitati, nervosi, neintelegatori, mai putin permisivi, stari care, din pacate, sunt, uneori, transmise si copiilor. 

In acest inceput de an, inca din a doua saptamana de scoala, m-am gandit ca as avea nevoie de un concediu de odihna, sa-mi recapat rabdarea si energia, sa ma adun si sa pot avea, apoi, sentimentul lucrului bine facut.

In acest moment, dupa patru saptamani de scoala incheiate, realizez ca n-am avut timp de mine, de oamenii din viata mea., de scoala. Realizez ca, epuizata, dupa sferturi de noapte dormite, mi-a fost imposibil sa fiu omul de la catedra care-si face treaba temeinic. 

In acest moment, spun cu toata puterea ca imi doresc sa am timp sa rasfoiesc o carte, in alta parte decat in tramvai, sa lucrez la un material pe care sa-l pot folosi la ore, nu la unul care contine tabele si situatii de transmis si care nu spune nimic despre cum si daca, realmente, imi parcurg materia, oricum stufoasa.
Imi doresc sa fiu diriginta care discuta cu copiii-aflati, de altfel, in prag de Bacalaureat, nu un purtator de procese-verbale de semnat, de fotocopiat, de transmis, de pastrat in dosare pentru eventuale controale. Imi doresc sa am din nou rabdare sa vorbesc despre continuturile legate de materie, nu despre cele ale procedurii sau ale ordinului nustiucare.
Imi doresc sa nu ajung la scoala deja epuizata si gandindu-ma ca laptopul meu a cedat si ca trebuie sa fac rost de unul urgent, pentru ca am primit azi o informare ca maine trebuie predata o situatie despre cati elevi au fost absenti la evaluarile initiale, dupa ce a fost transmisa o alta informare despre cati au fost prezenti.
Si, daca tot ne luptam cu ele, imi doresc, macar, ca toate cifrele si dosarele si statisticile sa ajute, in mod real, la imbunatatirea situatiei in care, din varii motive, a ajuns scoala romaneasca. 

Cum lucrurile nu stau asa, nu-mi ramane decat sa-mi doresc sa redevin profesor.

Jurnal de septembrie-aniversarea

Septembrie, lună plină. Nu ştiu ce-a fost pe cer, însă luna cea calendaristică a însemnat un univers întreg. Presărat cu bucăţi de trăiri de fericire, înfăşurat în cuvinte frumoase sufletului meu şi în prezenţe pe care mi le-am dorit pe toate la un loc şi de care am reuşit să mă bucur. Un univers în care şi-au făcut loc deopotrivă încântarea şi dezamăgirea, dorul de cuvinte, dar şi fericirea de-a primi, de unde nici nu gândeam, preţioasele cuvinte de suflet ce mă fac să merg mai departe dincolo de orice.

Aniversarea mea a fost mai mult decât aş fi îndrăznit să-mi doresc. Am vrut s-o trăiesc înzecit, mi-am dorit să o sărbătoresc şi să o împart cu oamenii frumoşi sufletului meu, să mă bucur cât pentru toate aniversările care au trecut, neînsemnat, pe lângă mine.

Am vrut o zi a mea în care universul să nu fie altceva decât bucuria din sufletul meu. Într-un fel aparent banal, dar atât de preţios, am vrut să-i am pe toţi lângă mine, pentru mine. Şi mi-am oferit prezenţa lor drept cadou. A celor ce-au fost acolo, dar şi a celorlalţi dragi care n-au putut fi.

Am vrut, de data asta, într-un fel ce poate părea egoist, ca totul să fie pentru mine, pentru prima dată, cred, aşa cum de atâtea ori sufletul meu a vrut ca totul să fie pentru cei dragi. 

Mulţumesc pentru cadoul pe care mi-l faceţi fiind parte din universul meu. Mulţumesc pentru cadoul pe care am putut să mi-l ofer prin prezenţa voastă lângă mine.

Ajutor pentru Sibiu

De la Geo citire (copiere, adică):

"acum ceva timp, Luci a primit urmatorul mesaj:

Felicitari, proiectul dumneavoastra depus pe Raiffeisen Comunitati a fost aprobat!
Sunteti oficial in concurs. Sustineti-va proiectul prin vot pe http://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/

Va multumim,
Raiffeisen Comunitati

ei au pregatit dosarul, dar acum au nevoie de ajutorul nostru.

nu te costa nimic, trebuie doar sa "cheltuiesti" 2 minute din viata ta.

cunosc personal conducerea centrului si pe cativa dintre cei internati acolo.

nu este o teapa de gen.

procedura ar fi urmatoarea:

http://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/

dati click pe Inregistreaza-te, treceti apoi numele de utilizator care poate fi prenumele, pe care trebuie sa-l tineti minte, si parola.

dupa care click pe log in.

ulterior va aparea un mesaj prin care sunteti orientati sa va consultati adresa de mail ca sa confirmati inregistrarea..

Dupa ce va deschideti mailul de la Raiffesen comunitati, dati click pe link-ul de activare cont, vi se deschide o fereastra si dati click pe log in, apoi introduceti numele de utilizator si parola, apoi click pe Proiecte ONG, se deschide harta Romaniei si click pe Sibiu, iar la servicii sociale click in cerculetul cu proiectul "Gabriela merge mai departe" si in final clic pe butonul Voteaza.

Pentru cunoasterea proiectului dati click pe detalii.

multumesc."

Vă mulţumesc şi eu!

România-Franţa. A putea şi a vrea

Despre seara de 6 septembrie s-au spus multe. Mai adevărate, mai exagerate, mai mincinoase. Din tot ce s-a spus, am rămas cu impresia eşecului-gazon impracticabil şi-un egal, iniţial nesperat, doar visat, dar care, nici el, n-a mai fost suficient.
Cumva înainte de meci, nişte oameni au pus, pe fiecare din cele 55 de mii de locuri, steaguri tricolore. Steaguri care nu erau din hârtie, aşa cum îmi imaginam, şi care nu erau nici cele mai mici, aşa cum mă aşteptam. Şi-au mai pus cartoane în culori tricolore. Tot pe fiecare scaun. Şi-am fost rugaţi ca, la momentul intonării imnului, să formăm, din braţe ridicate având în vârfuri cartoane, un tricolor aşa cum nu mai avusese vreodată ţara asta sărăcită de atâtea şi-atâtea emigrări ale atâtor oameni valoroşi care nu-şi mai găsesc rostul în patria lor. Un tricolor cât un strigăt înăbuşit de ajutor, strigătul unei naţii întregi. Şi-am mai găsit acolo, fiecare din noi, o hârtie cartonată şi sclipicioasă care certifică prezenţa la primul meci pe Arena Naţională. Cineva s-a gândit la asta. Şi ştiu sigur că au costat mult, mai mult decât îşi poate permite naţia asta bolnavă de neputinţă. Dar mai ştiu şi că m-am bucurat ca un copil găsindu-le pe locul meu din Arenă, locul meu primit cadou.

Prezenţa ta în 6 septembrie 2011 pe noua Arenă Naţională la primul meci al echipei nationale dovedeşte că iubeşti sportul şi susţii echipa. Pentru că ştim cât de importantă este această zi pentru tine, îţi mulţumim că eşti aici şi îţi certificăm prezenţa în tribune. Eşti parte din istorie! (P.S. Am furat poza de la Geo)

Cunosc neajunsurile multe ale acestei ţări. Ştiu despre teama de a merge pe stradă la ore întârziate, ştiu despre străzi chinuite de gropi, ştiu despre infrastructură deficitară, ştiu despre salarii, despre sărăcie, despre valori cu susu-n jos. Ştiu despre mitocănie, minciună, servicii publice şi administrative de doi bani. Ştiu şi despre scuipat lumea în autobuz, despre mâncat seminţe în scara blocului, despre manele care răsună în miez de zi şi de noapte în blocul vecin. Ştiu că suntem în urmă, în urmă, în urmă. Şi că, probabil, nu vom ajunge niciodată ca alţii. 

Ştiu, însă, că în seara aia de 6 septembrie, la meciul ăla pe care eram convinşi că-l vom pierde-deşi speram cu toţii că nu-m-am extaziat realmente în faţa adunăturii de români venită de pretutindeni să strige, să se bucure, să arate că iubeşte ţara asta de care ne batem joc atât de constant şi atât de firesc. Am ştiut, în seara aia, să aruncăm mucuri de ţigări în recipiente special aduse pentru asta-chiar dacă erau simple găleţi umplute cu nisip. Am ştiut să lăsăm toalete curate, în care existau hârtie igienică şi săpun. Am ştiut şi am putut să nu fim o adunătură de mâncăcioşi şi de scuipători de seminţe. Am putut să ne abţinem să aruncăm obiecte ale nemulţumirii pe un gazon terfelit-la propriu. Am ştiut să strigăm şi să ne bucurăm fluturând steaguri tricolore şi-am ştiut să cântăm imnul ţării acesteia de care ne batem joc atât de constant şi atât de firesc. Şi ce momente au fost acelea în care am văzut o mare de steaguri şi-am auzit zeci de mii de voci într-una singură şi-un singur cuvânt-numele ţării acesteia atât de frumoase şi atât de batjocorită de oamenii ei, aceiaşi care-l strigau cu atât de multă fortă!

Ne-am revenit, în final, din starea civilizată şi de iubitori de patrie. Ne-a nemulţumit egalul şi-am huiduit la final, în momentul în care jucătorii s-au aplecat în faţa noastră, ca oameni, şi-au aplaudat efortul nostru de a-i purta pe aripi de vânt, spre imposibila victorie. Am huiduit pentru că am uitat că, de fapt, ne aşteptam să pierdem meciul ăsta. Am uitat că scenariul cel mai aproape de realitate era un egal şi-am huiduit când am avut egalul. După 90 de minute de civilizaţie, am huiduit jucătorii pe care i-am purtat înspre egalul ăsta nesperat. Am huiduit, odată cu ei, şi oamenii care-au pus suflet în proiectul ăsta, făcând nopţi albe pe Arenă şi nedormind lângă copiii lor. Apoi am cârcotit zile întregi ridicând gazonul-etichetă reală a lipsei de profesionalism, la rang de criteriu definitoriu de analiză a întregii seri. Şi am exagerat şi am uitat că Arena asta Naţională înseamnă, totuşi, un pas înainte prin ea însăşi, pentru noi. Am putut să creăm iluzia civilizaţiei. Dar, în final, ne-am huiduit sufletele şi trupurile obosite de atâta emoţie şi de atâta speranţă a victoriei. Şi de atâta strigat spre a ridica ţara asta batjocorită undeva în sus, spre ceruri, spre nicăieri.
Am arătat că putem realmente. Dar, dacă nu voim, unde-i valoarea lui putem?

Un fel de-a iubi

Fără aşteptări, fără ore fixe, fără egoism, fără limite impuse celuilalt. Fără eternii monştri ai posesivităţii, fără glas şi fără cuvinte. Fără promisiuni reclamate, fără garanţii, fără vise de mai departe, doar cu visul-prezent. Cu tăceri paralizate de dor, cu fericirea de-a putea simţi atât de firesc, cu minunea regăsirii mereu şi mereu frumoasă şi caldă şi nouă. 

Un fel de-a iubi care lasă loc absenţei fizice şi drumurilor separate, un fel de iubire care te înalţă atât de sus si atât de profund, încât nu doare.
Un fel de-a iubi ce suprimă "de ce?"-ul în căutare de explicaţii şi îndoiala şi teama de a pierde. Un fel de-a iubi în care fie el prietenul tău drag şi bun, fie iubitul îşi pot păstra un colţ de suflet doar al lor şi (măcar) o fărâmă de lume a lor, fără ca asta să însemne că te iubesc mai puţin.
Un fel de-a iubi în care să înţelegem că suntem diferiţi şi unici şi, fiind astfel, iubim diferit şi... unic, manifestându-ne diferit şi unic.   
Un fel de-a iubi în care iubirea asta, după care tânjim atât, să nu se mai măsoare în dovezi - cerute, impuse, purtătoare de garanţii.
Un fel de-a iubi in care iubirea... să fie şi atât.  

Trebuie că vom învăţa felul ăsta de-a iubi. Aşa cum trebuie să învăţăm că iubirea nu ţine nici de ore fixe, nici de împărţeli, nici de promisiuni şi nici de aşteptări. Şi vom iubi în felul ăsta-sublim sau doar firesc, banal- atât cât vom putea, pentru acum, pentru o clipă, pentru până mâine sau pentru toată viaţa, urmându-ne, fiecare, calea. Separaţi sau împreună. Iubirea nu este un schimb.