Aşteptările sunt fireşti. Cu atât mai mult cu cât ele sunt întotdeauna legate de cei la care ţinem, nu de cei care ne sunt indiferenţi. Slăbiciunea noastră nu este aceea de a avea aşteptări, ci aceea de a-i păstra lângă noi pe cei care ne înşală constant aşteptările.
Există cineva pe lumea asta bosumflată şi veselă deopotrivă, care să nu aibă aşteptări?
De la pasul pe care-l facem pe stradă, traversând pe culoarea verde-pentru că ne aşteptăm ca soferul să oprească, până la gestul celui mai apropiat om din viaţa noastră într-o anumită împrejurare... aproape totul implică nişte aşteptări.
Nu neg aspectul ideal, acela că am putea măcar încerca să ne aplecăm spre a nu mai lovi zevzecul de tocul uşii, în sensul educării spre a nu avea aşteptări ori a le substitui. Însă unde-i cel care trăieşte fără a avea aşteptări?
Lăsând deoparte aşteptările impuse de norme sociale-căci, dacă salutăm, sigur ne vom aştepta sa fim salutaţi, dacă spunem "pardon", cu siguranţă ne vom aştepta la o reacţie, mă aplec înspre aşteptările pe care le avem de la cei dragi. Cele discutate-disputate, acelea pe care nu vrem să spunem că le avem, de obicei din dorinţa de-a nu fi priviţi drept nişte oportunişti care-şi reclamă justeţea în urma unor fapte în anumite împrejurări.
Când vine vorba de cei apropiaţi, lucrurile mi se par simple: aşteptările vin pe un fond de natură afectivă. Verbalizate-sub formă de promisiuni sau pur şi simplu rostite ori izvorâte oarecum firesc din inconştientul celuilalt, aşteptările apar şi le avem. Şi, lucru cert, n-o să le avem de la un necunoscut, ci de la cineva în care investim. Un anumit comportament- referindu-mă aici în special la comportamentul fată de cei dragi, nu are drept scop reciprocitatea. Însă, involuntar, aşteptările vor apărea, câtă vreme latura afectivă funcţionează şi se manifestă.
Aşteptăm de la cei dragi să-şi respecte cuvântul. Aşteptăm un anumit comportament-funcţie de situaţie, aşteptăm, uneori, ca dacă ne-am arătat afecţiunea, să o vedem la rândul nostru exprimată într-un fel. Aşteptăm ca dacă am trimis un mesaj să ni se răspundă. Căci, cine nu s-a întrebat dacă faptul că celălalt nu răspunde, şi o face în mod repetat, nu-i cumva semn de indiferenţă?
Probabil că nu e loc de aşteptări nemărturisite. Şi poate că extrem de sănătos ar fi un soi de pact. Mă gândesc la un pact al prieteniei, în care fiecare să verbalizeze ceea ce aşteaptă de la celalalt. Căci am certitudinea că lucrurile ar fi mai simple de ambele părţi.
Aşteptările constituie principalul fond al dezamăgirilor. Fireşti, nefireşti, construite pe un pod plutitor sau pe unul de fier, există.

Daca vom trai numai din asteptari,
RăspundețiȘtergerene va marca dezamagirea,lent,dar sigur.
:)
Vă recomand cu căldură să citiţi un pic din Freud. Lăsând la o parte partea terapeutică a psihanalizei sale, trebuie să vă înclinaţi mai degrabă pe ideile filosofice care au schimbat total gândirea filosofică asupra individului şi relaţiilor inter-umane. O parte din răspunsuri le găsiţi acolo.
RăspundețiȘtergere