Mă întorceam, nici nu contează de unde, şi-aveam un zâmbet larg pe faţă. Eram aproape de sfârşitul unei zile frumoase. Era seară şi cald şi aveam o stare de bine şi, probabil, un zâmbet larg pe faţă.
Iau 268. O staţie. Odată cu mine urcă o doamnă. Nici prea sofisticată, nici prea simplă. Din acelea care nu-ţi distrag atenţia prin nimic. Începe să vorbească. Tare. Şi singură. Se plânge de drumurile pe care le-a făcut, de cum a fost trimisă dintr-un spital în altul. Se răsteşte la copilul pe care-l ţine de mână, reproşându-i că a făcut o puzderie de drumuri pentru el. Copilul plânge, bruscat şi speriat. Un copil de doi ani, neîngrijit, obosit, care cere mâncare. Un copil a cărui mamă vorbeşte singură într-un mijloc de transport.
Semaforul rămăsese, parcă, blocat. Roşu. Iar roşu. O eternitate. Pun mâna pe telefon să-i scriu Ioanei despre consterarea mea. Renunţ, pentru că trebuie să cobor. Mama îşi trage copilul care scânceşte şi se împotriveşte. Coboară. Îl bruschează din nou, spunându-i că o face de râs. Copilul de doi ani o făcea de râs pe mama care, ţinându-l de mână, vorbea singură.
Traversez. Iau 41. Două staţii până acasă. Îmi pierise zâmbetul. Mă cuprinsese un sentiment de milă. Pentru copil. Şi pentru mamă. O mamă care târa după ea un copil de doi ani vinovat de propria-i neputinţă.
Pe un scaun, în acelaşi 41, o mamă ii promite copilului de doi ani că va ajunge acasă şi va mânca. "Cocoa", cum îi spune el. E caldă şi-l strânge în braţe cu putere. Brusc îşi aminteşte de drumuri, de oboseală, de spitale. Iar el, copilul de doi ani, devine, din nou, vinovat de propria-i neputinţă.
Într-o seară, o femeie vorbeşte singură într-un mijloc de transport în comun. Târând după ea un copil de doi ani.
Iau 268. O staţie. Odată cu mine urcă o doamnă. Nici prea sofisticată, nici prea simplă. Din acelea care nu-ţi distrag atenţia prin nimic. Începe să vorbească. Tare. Şi singură. Se plânge de drumurile pe care le-a făcut, de cum a fost trimisă dintr-un spital în altul. Se răsteşte la copilul pe care-l ţine de mână, reproşându-i că a făcut o puzderie de drumuri pentru el. Copilul plânge, bruscat şi speriat. Un copil de doi ani, neîngrijit, obosit, care cere mâncare. Un copil a cărui mamă vorbeşte singură într-un mijloc de transport.
Semaforul rămăsese, parcă, blocat. Roşu. Iar roşu. O eternitate. Pun mâna pe telefon să-i scriu Ioanei despre consterarea mea. Renunţ, pentru că trebuie să cobor. Mama îşi trage copilul care scânceşte şi se împotriveşte. Coboară. Îl bruschează din nou, spunându-i că o face de râs. Copilul de doi ani o făcea de râs pe mama care, ţinându-l de mână, vorbea singură.
Traversez. Iau 41. Două staţii până acasă. Îmi pierise zâmbetul. Mă cuprinsese un sentiment de milă. Pentru copil. Şi pentru mamă. O mamă care târa după ea un copil de doi ani vinovat de propria-i neputinţă.
Pe un scaun, în acelaşi 41, o mamă ii promite copilului de doi ani că va ajunge acasă şi va mânca. "Cocoa", cum îi spune el. E caldă şi-l strânge în braţe cu putere. Brusc îşi aminteşte de drumuri, de oboseală, de spitale. Iar el, copilul de doi ani, devine, din nou, vinovat de propria-i neputinţă.
Într-o seară, o femeie vorbeşte singură într-un mijloc de transport în comun. Târând după ea un copil de doi ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu