"De ce?"-ul meu

Pentru că mă văd eu însămi prin ochii lor, pentru că mă duc pe meleaguri pe care n-aş putea să ajung altfel decât în prezenţa lor, pentru că mă încarc de energie indiferent de oboseala fizică şi psihică pe care le resimt inevitabil, asemeni oricărei fiinţe.
Pentru că zâmbetul lor mă ajută să merg mai departe ori de câte ori am nevoie de un ghiont pentru a înainta, pentru că pot fi- şi sunt adesea- sinceri când îţi reclamă înţelegere, dar şi atunci când vorbesc despre defecte. Pentru că sunt destul de înţelegători, cât să realizeze că sunt un om ca oricare altul.
Pentru că, aflându-mă în faţa lor, îmi reclam mie însămi obiectivitate, decenţă şi stăpânire, ştiind că asta aşteaptă EI de la mine.
Pentru că, alături de ei, învăţ să fiu "din ce în ce mai om", pentru că mă încântă naivitatea lor- şi-aş vrea s-o am şi eu, din nou.
Pentru că le iubesc toanele şi capriciile şi scuzele şi mofturile şi atenţia şi neatenţia.
Pentru că îmi dăruiesc clipe de fericire. Şi lacrimi de fericire. Şi zâmbete, ale mele, alături de ale lor.