În grabă. 2012

Săptămâna trecută am avut, cumva, starea că 2012 a trecut prea repede. Că a trecut, pur şi simplu, pe lângă mine, peste mine, înainte de-a mă dumiri, înainte ca lucrurile să apuce să se aşeze.

În ianuarie am cochetat cu ideea de a merge la schi. Am pus în aplicare în februarie-cu oameni frumoşi, cu hohote de râs, cu vârf de munte unde am stat de vorbă cu soarele, în momente în care, îniţial, am cedat fricii de începător din faţa pârtiei albe. Apoi a fost Milano-un fel de regăsire, de readucere cu picioarele pe pământ, de revenire la urbe după liniştea din munţi. 

Martie a adus cu el un binemeritat dezgheţ. Şi-a trecut repede, nu ştiu când. A venit aprilie - cu soare! - aprilie în care am descoperit, după un drum (de multe ore!) cu trenul, Timişoara-pe care n-o vizitasem, despre care auzisem că-i loc de suflet pentru oameni dragi, că-i frumoasă, că-i specială. Descoperind-o, mi-a rămas şi mie aşa, dragă şi specială.

Mai a venit cu pregătiri de sfârşit de an, de sfârşit de liceu, cu degustări de mâncăruri, cu zile lungi şi seri şi mai lungi de planuri, schimburi de mailuri, soiuri de torturi, idei pentru torturi, pentru aranjamente florale. Pentru banchet, pentru absolvire cu robe, pentru final de liceu.

Iunie - intensul, melancolicul iunie - Banchetul de absolvire, Ultimul clopoţel, coroniţa, festivitatea de absolvire. Ani de liceu. 

Iulie a început nu mai ştiu cum, dar ştiu că s-a sfârşit într-un vis. Un bilet de avion luat într-o duminică mă ducea, în ziua următoare, în Paris. De acolo în Saint Malo - urbea liniştită cu mareea ce-a făcut de nerecunoscut, seara, locul unde, dimineaţa, ne băuserăm cafeaua. Din Saint Malo la Mont Saint Michel. De la Mont Saint Michel, absolut imprevizibil, în Dol de Bretagne pe care l-am văzut pedalând în grabă pe biciclete. Apoi din nou Paris, cu Turnul ziua, noaptea, cu Arcul, cu Lisa Monalisa, cu Tuileries, Concorde, Champs-Elysées, Sena, buchiniştii şi Bateau Mouche, cu Montmartre, Moulin Rouge, Quartier Latin, Notre-Dame, Sorbona, Panteonul. Cu ploaia rece udându-ne harta ce trebuia să ne ducă înapoi, noaptea, pe un alt drum, la hotel.

La câteva ore de la sosirea în ţară am luat drumul Costineştiului. Era 1 august şi nu trecuse vara. Mai aveam de văzut, de descoperit, de împărtăşit. Pe fondul oboselii deja acumulate, experienţa Costineşti a fost frumoasă, dar şi cu trăiri noi, necunoscute, neînţelese, ciudate, tensionate. Amestecate.

Septembrie m-a găsit în Grecia şi, tot acolo, vestea că începutul anului şcolar se va amâna cu o săptămână. 

14 ale aceleiaşi luni - ca în 2011 - acelaşi loc şi oameni dragi lângă mine. 

Octombrie şi noiembrie au trecut repede, încurcat, obositor, ciudat. Ca un vârtej. 

Decembrie a început la Sinaia şi s-a sfârşit cumva grăbit, alergat, într-un soi de fugă - spre nu se ştie unde, spre nu se ştie cum.  

Urcuşuri şi coborâşuri, oboseală, robotisme, grabă, descoperire. Oameni vechi şi noi,  frumoşi, mai putin frumoşi şi lecţii de învăţat. 2012 a fost unul din cei mai plini ani din câţi am trăit până acum.

Multe au fost, puţin am scris. Acum închei. Mă grăbesc.