Micul nostru Prinţ

Pentru C., prietena mea

 Pe Micul Prinţ l-am redescoperit vara trecută. Căutam, într-o librărie de pe Champs-Elysees, cărţi de-ale lor, de acolo, pentru a le folosi aici, la şcoală.

Nu mai ştiu cine-a început, C., pare-mi-se, să caute Micul Prinţ. Am căutat împreună, apoi, şi, căutând, mi-am spus că acesta va fi suvenirul nostru - nici acum nu ştiu ce altceva mi s-ar părea mai drag şi mai potrivit de păstrat drept suvenir din Franţa decât un Mic Prinţ.

Am găsit cu greu cartea. Era pe raftul cărţilor pentru copii şi nu ştiu acum de ce ne-a luat atât de mult s-o găsim - oamenilor mari ar trebui să le treacă prin cap că o astfel de carte este pe raftul cărţilor pentru copii! Ne-am cumpărat fiecare câte una şi ne-am întors în ţară cu câte-un Mic Prinţ.

Apoi C. nu l-a mai avut. Nici nu ştiu dacă apucase să recitească povestea Prinţului înainte de a fi dăruit-o. Câteva luni mai târziu, stând de vorbă cu M., care-mi povestea că tocmai fusese la Paris, i-am spus că-mi părea rău că nu ştiusem că pleacă - aş fi rugat-o să mai aducă un Mic Prinţ, pentru C. Ar fi fost un cadou potrivit pentru Crăciun, mi-am zis. Puteam comanda cartea pe internet. Sau o puteam cumpăra, aş fi găsit-o sigur într-una din librăriile de pe aici. Nu era, însă, la fel. Pentru că, de fapt, nicio ediţie nu avea aceeaşi însemnătate.

I-am dăruit, astfel, lui C., în noaptea dintre ani, Micul meu Prinţ. N-a vrut să-l primească, pesemne ştia că mi-e drag. Cred că i-a trecut prin minte şi că, oricum, îl avusese şi ea. I-am spus că trebuie să-l ia, pentru că vreau să fie la ea. În plus, în felul ăsta, nemaiavând fiecare cărticica ei, vom merge să luăm alta. Tot de acolo, cât de curând. 

Oamenii mari sunt chiar ciudaţi. Înţelegând rostul unui gest, pot plânge pentru o carte.