Mi-a spus
că-şi doreşte mai mult decât îi oferea gramul ăla de viaţă. Aşa a început
scurta noastră discuţie, scurta noastră viaţă, scurta noastră existenţă plânsă
apoi.
Camera
aproape goală păstrase, pe pereţii albi, urmele anilor noştri acolo. Şi râsetele şi îmbrăţişările şi plânsetele în
doi. Şi izul de speranţă ursuză şi naivă a fericirilor - plăpânde, aveam să aflu
mai târziu - date de naivitatea cu care ne închipuiam vieţile. Aveau, parcă,
dreptul la judecată. Păreau că ne privesc, aşa goi cum erau, cerându-ne să ne întoarcem
la noi, implorând, în acelaşi timp, o linişte ce nu mai venea. Cerându-ne
explicaţii pentru sfârşitul venit înainte ca moartea trupească să ne
despartă.
Mi-am
împreunat mâinile ca pentru rugăciune, implorând în gând o forţă divină să vină
să mă cruţe de mine. Să-mi arate calea, să-mi îndrume gândurile, să mă aducă la
mal şi să mă lase acolo să zac până când toată liniştea lumii va fi a mea.
Întreaga
poveste fusese un dans în doi împiedicat. Dansaserăm înlăntuiţi, lipiţi, cât o
viaţă de om, împiedicându-ne şi
ţinându-ne unul de altul să nu ne prăbuşim. Ne sfidam căderea şi fiecare îl
ridica pe celălalt cu o îndârjire oarbă pe care o simţeau atât trupul, cât şi
sufletul obosit.
Am
amânat sfârşitul împingându-ne limitele la extremă, la extrema care ne lăsase
lipsiţi de viaţă, de suflu, de orice ar fi semănat a putere ce-ar fi putut să
ne facă să mergem mai departe în doi.
(însemnări, noiembrie 2011)
