"Am fost, Simona, peste munţi şi peste distanţe ca să-mi ucid, de bunăvoie, speranţa. Acum mi-e dor de el, fără să-i mai ştiu numele, fără să mai am pe cine să strig. S-a deschis pe lume o prăpastie pe care n-o mai pot umple cu nimic, un hău în adâncul căruia trebuie să fi rămas povestea mea de dragoste ireală. [...]
Dar ceva trebuie să rămână din asta, iubita mea, trebuie să existe, totuşi, un rost şi-un înţeles bun în toată suferinţa pe care o îndur. Fiindcă, oricât de greu mi-ar fi, trebuie să recunosc că-mi merit soarta. Alerg mereu după frânturi de viaţă şi pun, în locul adevărurilor care n-au existat niciodată, setea mea de iubire. Mă risipesc pe drumuri nesfârşite urmărind himere a căror dragoste mă înrobeşte şi mă face să uit care e rostul meu pe pământ. Mă tem de vârste, iar temerile care mă fac să fiu grăbită, repezită, hămesită să trăiesc mult şi repede nu fac altceva decât să-mi irosească anii, lăsându-i în derivă.
M-am grăbit. M-am mintit.
Însă cred că a venit timpul să accept măcar un adevăr cu folos: nu are rost să scormonesc, nu are rost sa cerşesc, nu are rost să caut. Marile descoperiri, revelaţiile sfinte, ca şi marile iubiri ţi se dezvăluie întregi, în toată măreţia lor, fără să fie nevoie să le urmăreşti sau să alergi după ele. Iubirile adevărate ţi se dezvăluie firesc, precum răsăritul, precum ploaia, precum curcubeul. Precum primăvara asta nebună care mi se arată, ştiind că nu am cum să nu îi simt lumina."
Dincolo de tăcere, Alice Năstase Buciuţă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu