Mă gândesc mereu că am două opţiuni - să mă bucur că-i am, aşa frumoşi şi veseli şi năstruşnici, sau să mă lamentez plângându-mă de consumul meu de energie în faţa lor. Aleg să mă bucur - de ei şi de privilegiul de-a fi ACOLO, să învăţ de la ei, să negociez, să-i ascult. De fapt, aleg să-i iubesc.
Nu ştiu ce serviciu ar putea să-mi ofere, în fiecare zi, zâmbete, ghiduşii, inocenţă şi priviri senine care-mi umplu sufletul. Nu ştiu unde aş putea să FIU, în altă parte decât cu ei. Pentru că nu ştiu de unde mi-aş lua energia şi zâmbetele şi dorinţa de a fi mereu şi mereu mai OM. Pentru că nu ştiu să fiu altfel. Şi nu ştiu despre ce fericire-aş mai scrie acum şi nu ştiu nici ce poveşti aş mai avea de spus. Şi nici cui. Nu ştiu de unde-aş primi atâta bine şi frumos, atâta senin.
Serviciul meu, ştiţi... nu l-am numit niciodată serviciu, de fapt. Pentru că aparţin privilegiaţilor care iubesc ceea ce fac şi care sunt fericiţi să fie acolo unde trebuie să fie în fiecare zi.
