Faiblesses

J’ai peur que je ne sois pas seule.
J’ai peur que mes amis ne soient plus près de moi.
J’ai peur de mes réactions.
J’ai peur des gens qui se mêlent de ma vie et que je ne peux plus ignorer.
J’ai peur des nuits longues et seules.
J’ai peur de la vie, j’ai peur de la mort, j’ai peur de mon âme qui s’entête et qui n’obéit pas toujours à ma raison. De mon esprit fou qui me rend folle.
J’ai peur de la pluie, des gouttes d’eau si fraîches et si fortes, de tout ce qui me fascine.
J’ai peur de l’eau, j’ai peur de la hauteur, j’ai peur de la terre où j’irai me reposer après cette vie.
J’ai peur de moi, de mon jugement, de mon esprit, de ma vie, de mon avenir.
J’ai peur de mes craintes. Et j’ai peur de toi.

Blândă

...Era un om blând, cu ochii albastri. Atât de albaştri. Nici timpul, nici tristeţea, nici măcar durerea pierderii a doi copii nu au facut ca albastrul ochilor ei să-şi piarda claritatea şi strălucirea. Si căldura. Viaţa ei tristă, şi-a făcut-o luminoasă pentru că a ştiut să se bucure de noi.

Am plecat spre şcoală la ora la care educatoarele din grădiniţa de la colţul blocului in care locuiesc scoseseră copiii afară la joacă. Erau atat de mulţi, imprăştiaţi prin toată curtea, atât de mici, atât de vioi, era atâta energie, încât, trecând pe acolo, te molipseai. Şi mai că-ţi venea să rămâi locului, holbându-te la ei, măcar să-i priveşti, dacă nu să te amesteci cu ei si să intri in jocul lor. A trebuit să merg mai departe, să las in urmă râsetele şi vocile de copii, şi să-mi vad de drumul meu de adult ce sunt.
Gândul mi-a ramas acolo. Mi-am vazut de drumul meu, care ducea tot la copii, e adevărat, nu aşa de mici. Mi-am amintit cum eram eu când eram ca ei. Şi perioada copilăriei mele mi s-a derulat prin faţa ochilor. M-am gândit de atunci că aş vrea să scriu despre asta. Nu atât despre mine, cât despre sufletul drag şi blând de care mi-e dor, pe care imi doresc să-l port mereu cu mine oriunde m-or duce paşii mei grăbiţi, sufletul si chipul care mi-au dăruit copilăria din povesti pe care am avut-o. Chipul cu care asociez involuntar perioada anilor mei de copil fără griji.
Mi-am petrecut primii ani de viaţă la bunici, într-o casă neîncăpătoare pentru cei şase nepoţi şi bunici, dar spaţioasă când venea vorba de râsetele si năzdrăvăniile noastre.
Eram cea mai mică dintre verişorii care locuiau in vremea aia la bunici. Ei erau elevi, eu mergeam la grădi. Si voiam să merg singură, trebuia doar să traversez calea ferată, de care bunicii mele îi era atât de frică. Mă lăsa să merg înainte, stătea în spatele meu şi mă urmărea. Şi o certam, pentru că eram si eu mare (aveam vreo 3-4 ani) şi trebuia să mă lase să merg singură. Aş vrea să meargă şi acum în spatele meu, să aibă grijă de mine. Acum nu i-aş mai spune că sunt mare şi vreau să mă lase singură. Si voiam să scriu, şi mă supăram si plângeam pentru că nu mă lăsa să mă joc şi să scriu pe caietele celorlalţi. Si iar o certam. Si nu-mi amintesc să mă fi certat şi ea pe mine.
Am avut o copilărie aşa cum aş vrea să am şi acum, dacă aş mai putea-o trăi. N-aş schimba nimic. Nici locul, nici năzdrăvăniile, nici înghesuiala dimineţilor în care trebuia să ne spălăm pe rând, nici faptul că trebuia să-mi impart grişul cu cei mai mari, nici faptul că dormeam patru într-o cameră, nici... nimic.
Dar am crescut. Am plecat fiecare către drumul lui. Ea a rămas acolo, aşteptându-ne să ne intoarcem, aşteptându-ne să ne adunăm şi să fim toţi, aşa cum se intâmplase mulţi ani în urmă. I-am implinit dorinţa, dar a fost prea târziu. Prea târziu pentru noi. Pentru că, atunci când ne-am strâns in jurul ei pentru prima si ultima data de când deveniserăm adulţi, ea nu mai era printre noi. Si mi-a rămas, si îmi răsuna şi acum în minte o voce stinsă care spunea "uite, sunt toţi aici, aşa cum ai vrut..."

Aş vrea să ştie că este modelul meu de demnitate, de simplitate, modelul meu de om. As vrea să ştie că mi-e dor să mă întrebe ce mai fac, că mi-e aşa dor de blândeţea ei. Aş vrea să ştie că ochii ei imi sunt atât de vii in minte, încât, dacă-i inchid pe ai mei şi-i vad pe ai ei, mă trezesc buimacă şi-mi spun că e lânga mine şi n-a plecat…

Lucruri frumoase prin ochii unor copii

Eram la scoala, in timpul unei ore. Ne straduiam sa descalcim un text. Citeam "Ce sont les comédiens, ce sont les magiciens…!".
Numai cine n-a trait experienta nu stie ca visul oricarui profesor este sa fie liniste la ora. Bine, bine, liniste, dar parca ceva nu era in regula.
Parca era prea liniste. Copiii erau atat de tacuti, incat pareau apatici. Isi faceau treaba, raspundeau la intrebari, isi notau. Ca de obicei. A, evident, n-a lipsit nici analiza tinutei vestimentare, nici cea a gesturilor, observatia... tot tacamul. Ca de obicei, spuneam. Numai ca era prea liniste, o liniste care nu-mi placea si in care nu ma simteam confortabil. Pareau lipsiti de viata, parca nu mai erau copii, ci niste adulti incatusati de griji si ganduri. Pareau tristi. Atat de tristi, incat mi-am zis ca trebuie sa gasesc o modalitate sa-i "trezesc". Sunt doar niste copii. Si, daca nici ei, copiii, nu imi mai par veseli si nu ma incarca cu energie, atunci jumatate din farmecul meseriei pe care o fac dispare.
Mult prea liniste, spuneam. Si ma gandeam la o solutie sa dezmortesc atmosfera. Ei, aflati ca miscarea pe care am facut-o a fost, si pentru mine, cel mai bun si cel mai frumos lucru pe care l-am trait azi. I-am rugat sa scoata o foaie de hartie. S-au uitat la mine (cam speriati, ce-i drept) intrebandu-ma din priviri de ce... dau test. Nu, nu e test, e doar o intrebare. Si suna cam asa: "Care este cel mai frumos lucru care ti s-a intamplat azi?" (Iulia, merci, merci!). Apoi a urmat intrebarea lor: "Sa scriem si despre dumneavoastra?". Daca tot venise ideea, le-am spus sa adauge si trei cuvinte care le vin in cap atunci cand se gandesc la mine.
In mai putin de 5 minute aveam raspunsurile. Si, ce e mai de pret, aveam multe zambete! Mai multe decat puteam sa sper ca voi primi.
Din raspunsurile lor legate de lucrurile frumoase, o sa adun aici cateva. Partea a doua nu cred ca e cazul sa o expun aici, sunt lucruri prea frumoase si...atat.
In concluzie, cateva din lucrurile frumoase vazute prin ochii unor copii.

"Cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat azi a fost ...

ca a rasarit soarele."
ca a inflorit o floare."
ca am mancat corcoduse in ora de romana."
ca am vazut-o pe sora mea mai mica jucandu-se si razand."
ca am trecut pe langa fosta mea gradinita si am vazut copiii de acolo jucandu-se."
ca in sfarsit a venit primavara."
un cadou de la parintii mei: un telefon."
antrenamentul de volei"
ca am ajuns la scoala si mi-am vazut colegii sanatosi."
ca soarele straluceste."
ca,desi antrenamentul nu a fost destul de bun, am reusit impreuna cu fetele sa-l inveselim pe domnul antrenor."
ca am reusit sa fac un blocaj perfect la volei."
antrenamentul de volei si ora de franceza." ( deja zambeam cu totii)

Cum spuneam, am fost rasplatita pentru incercarea mea. Rasplatita pe deplin, cu zambete. Multe zambete. Ce sa te faca sa te simti mai bine decat zambetul unui copil? Plus ca ce mai ramasese din ora a avut cu totul alta alura.
Despre cuvintele lor referitoare la mine o sa spun doar ca, inca o data, m-au facut sa ma gandesc... ca atunci cand alegi intre "ceva" si "altceva", si cand ambele alegeri implica niste copii, n-o sa fii niciodata sigur daca ai facut alegerea buna. Va tin la curent.

E atat de simplu sa faci pe cineva sa zambeasca! Stiu ca poate parea banal ce am scris aici, dar e cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat azi si trebuia sa vorbesc despre el. Credeti-ma, e chiar frumos!

El si Ea. De ce suntem atat de diferiti? Raspunsuri simple.

Pentru ca ea, femeia, mai mult decat barbatul, cauta sa se simta in siguranta. Fizic vorbind, raportul de forte intre femeie si barbat ii este superior celui din urma. Daca are sentimentul ca un barbat are grija de ea, se va simti mai sigura pe propria-i persoana. Chiar daca, stim bine, siguranta in propria persoana depinde in mica masura de raporturile cu ceilalti. Cel putin in teorie.

Femeia se teme, mai mult decat barbatul, de singuratate. Cu un barbat langa ea, femeia se va simti mereu mai putin singura decat daca ar fi singura. Latura sociala a relatiilor are si ea un rol. O femeie insotita la un eveniment si una singura, vor fi intotdeauna privite diferit. La fel si el, macar in cazul asta.

Pentru ca ea, mai mult decat barbatul si mai repede, se implica afectiv intr-o relatie, de orice tip ar fi ea.

Pentru ca ea, mai mult decat el, trasmite nevoia de protectie. Barbatilor le place asta, dar nu mereu. Pentru ca ea vede in existenta unui barbat langa ea semnul stabilitatii in plan afectiv. Si social. Si al unui echilibru. Afectiv si social. Ceea ce i se intampla si lui, de altfel, desi mai putin.

Poate fi si altfel. Exista situatii in care femeia nu se incadreaza in tiparul asta. Asa cum un barbat nu se incadreaza mereu in tiparul personajului care fuge de stabilitate si de implicare in plan afectiv. Poate ca, de fapt, cand vine vorba de implicare afectiva, teama lui fata de un eventual esec este mai mare decat a femeii. Poate ca, de fapt, diferenta dintre femei si barbati o face tocmai o putere mai mare a femeii de a merge mai departe. Pentru ca, da, se spune ca unei femei ii este mai usor sa o ia de la capat. Iarasi mentionez, cel putin in teorie.

Pentru ca el, mai mult decat ea, stie sa delimiteze nevoile fizice de nevoile psihice. Nu le asociaza, nu le amesteca. Mintea ei amesteca mai usor lucrurile, le complica, analizeaza, sfarseste mai repede prin a se pierde in detalii si intrebari. Putini sunt acei "ei" care pun pret pe fiecare gest, inregistreaza fiecare vorba a "lor".

Pentru ca lui nu-i place sa despice firul in patru. Ceea ce ei, de regula, ii place la nebunie.

Pentru ca ea nu pune atata pret pe libertate, asa cum face el. Pentru ca ea, de cele mai multe ori, se dedica mai repede.

Pentru ca, intre o iesire cu prietenii si spalatul vaselor, el alege de obicei berea, iar ea vasele.

Pentru ca, mai ales atunci cand apare un copil, prioritatea ei de obicei nu mai e sa arate bine pentru el.

Pentru ca, de obicei, el este mai vulgar si mai direct, asa cum nu-i sta in fire unei femei sa fie. Pentru ca ni s-a intiparit in minte ca o femeie vulgara este o femeie de o calitate proasta. Ceea ce nu e valabil in cazul barbatilor. Ei pot fi mai usor vulgari si directi, fara riscul de a fi desconsiderati.

Pentru ca ea, mai mult decat el, isi recunoaste fricile si temerile si angoasele si dorintele afective.

Pentru ca el crede ca nu are voie sa aiba frici, temeri si angoase din ratiunea ca va fi considerat slab, iar el trebuie sa fie cel puternic. Am vazut putini barbati vorbind despre dorintele lor, despre temerile lor, despre dorinta lor de a nu fi singuri, putini barbati care lasa o femeie sa le vada slabiciunile.

Pentru ca ea isi exteriorizeaza mai usor trairile, in timp ce el nu, pentru ca, din nou, asta l-ar face slab in ochii celorlalti.

Pentru ca, in cazul ei, sentimentul matern apare mai devreme. N-o sa spun ca femeia se maturizeaza mai devreme decat barbatul, ci doar ca, intre un barbat si o femeie aflati la aceeasi varsta, ea va fi mereu mai grabita si mai presata de trecerea timpului si de transformarile fizice pe care le implica asta.

Pentru ca ea pune pret pe lucrurile marunte pe care uneori el nici nu le observa.

Pentru ca…, pentru ca…

Intotdeauna e vorba de cel putin doua persoane cand incercam sa definim niste relatii. Exista si reversul medaliei. Situatii in care el din povestea mea devine ea. Si, totusi, suntem atat de diferiti.

Tu ce-ai trait frumos azi?

Bine, nu stiu unde o sa ajung cu 5 post-uri pe zi. Dar am omis esentialul. Mi-a adus Iulia aminte. Am tema sa scriu in fiecare zi despre lucrurile marunte si frumoase din ziua respectiva. Cea mai frumoasa tema.

Acum, pentru ca am ramas in urma, trebuie sa scriu despre lucrurile frumoase din ultimele doua zile. Adica ieri si azi.
Incep cu ieri. Lucrurile frumoase de ieri. Tura cu rolele in Herastrau, in jurul lacului, cu oamenii pe care ii am mereu, mereu si in orice clipa langa mine de cativa ani buni. Deci, cu asa companie, ziua a fost cu atat mai placuta. Mai ales ca, de data asta, n-am fost 3, am fost 4. Noi si Maria. A dormit in continuu, dar, in drumul spre casa, si-a amintit de noi si ne-a bagat in seama un pic, inainte sa adoarma la loc. Dar a fost pentru prima data cand am fost in parc cu Maria. Am avansat acum, de la ture prin jurul blocului la Herastraul cel mare si neincapator.
In Herastrau, lume multa. Am gasit, insa, spatiu si pentru mine, cat sa pot sa inchid ochii inaintand pe role si imaginandu-mi ca plutesc. Lucruri marunte si frumoase. Copii alergand si razand, oameni bucurandu-se de vremea frumoasa. Un insemn pe care era scris: "Este permisa stationarea pe iarba". Odihna pe iarba. Apoi meciul. Apoi berea. Apoi discutiile frumoase, amintirile, la o masa cu prietenii. Apoi plecarea, intalnirea cu Iulia, plimbarea cu Iulia si Carmen in cautare de mancare, pentru ca iesisem din casa si-mi era foame, apoi sosirea la destinatie, apoi muzica, apoi acrobatiile si iar muzica.
Ajungem la ziua de azi. Lucrul cel mai frumos: ploaia. Alergand in incercarea de a fenta picaturile reci, m-am simtit mai libera, mai plina de energie. Tot plimbarea scurta prin ploaie mi-a amintit de clipele cand aveam credinta ca totul este posibil. Apoi locul drag in care mi-am petrecut 5 ani din viata in timpul studentiei. Apoi cafeaua amintirilor. Apoi iar alergand prin ploaie.
Am ajuns in locul din care plec mereu si incerc sa invat cate ceva din fiecare lucru frumos care mi se intampla. Si m-am asezat sa scriu iar. E frumos cu astfel de zile si e si mai frumos cand reusesti sa vezi ce e frumos in jur.
O zi banala. Atatea lucruri marunte, care m-au facut sa-mi spun: "pur si simplu fericita". Daca am reusi mereu sa facem cel mai banal lucru sa fie frumos, am putea sa ne spunem mai des " pur si simplu fericiti!".