...Era un om blând, cu ochii albastri. Atât de albaştri. Nici timpul, nici tristeţea, nici măcar durerea pierderii a doi copii nu au facut ca albastrul ochilor ei să-şi piarda claritatea şi strălucirea. Si căldura. Viaţa ei tristă, şi-a făcut-o luminoasă pentru că a ştiut să se bucure de noi.
Am plecat spre şcoală la ora la care educatoarele din grădiniţa de la colţul blocului in care locuiesc scoseseră copiii afară la joacă. Erau atat de mulţi, imprăştiaţi prin toată curtea, atât de mici, atât de vioi, era atâta energie, încât, trecând pe acolo, te molipseai. Şi mai că-ţi venea să rămâi locului, holbându-te la ei, măcar să-i priveşti, dacă nu să te amesteci cu ei si să intri in jocul lor. A trebuit să merg mai departe, să las in urmă râsetele şi vocile de copii, şi să-mi vad de drumul meu de adult ce sunt.
Gândul mi-a ramas acolo. Mi-am vazut de drumul meu, care ducea tot la copii, e adevărat, nu aşa de mici. Mi-am amintit cum eram eu când eram ca ei. Şi perioada copilăriei mele mi s-a derulat prin faţa ochilor. M-am gândit de atunci că aş vrea să scriu despre asta. Nu atât despre mine, cât despre sufletul drag şi blând de care mi-e dor, pe care imi doresc să-l port mereu cu mine oriunde m-or duce paşii mei grăbiţi, sufletul si chipul care mi-au dăruit copilăria din povesti pe care am avut-o. Chipul cu care asociez involuntar perioada anilor mei de copil fără griji.
Mi-am petrecut primii ani de viaţă la bunici, într-o casă neîncăpătoare pentru cei şase nepoţi şi bunici, dar spaţioasă când venea vorba de râsetele si năzdrăvăniile noastre.
Eram cea mai mică dintre verişorii care locuiau in vremea aia la bunici. Ei erau elevi, eu mergeam la grădi. Si voiam să merg singură, trebuia doar să traversez calea ferată, de care bunicii mele îi era atât de frică. Mă lăsa să merg înainte, stătea în spatele meu şi mă urmărea. Şi o certam, pentru că eram si eu mare (aveam vreo 3-4 ani) şi trebuia să mă lase să merg singură. Aş vrea să meargă şi acum în spatele meu, să aibă grijă de mine. Acum nu i-aş mai spune că sunt mare şi vreau să mă lase singură. Si voiam să scriu, şi mă supăram si plângeam pentru că nu mă lăsa să mă joc şi să scriu pe caietele celorlalţi. Si iar o certam. Si nu-mi amintesc să mă fi certat şi ea pe mine.
Am avut o copilărie aşa cum aş vrea să am şi acum, dacă aş mai putea-o trăi. N-aş schimba nimic. Nici locul, nici năzdrăvăniile, nici înghesuiala dimineţilor în care trebuia să ne spălăm pe rând, nici faptul că trebuia să-mi impart grişul cu cei mai mari, nici faptul că dormeam patru într-o cameră, nici... nimic.
Dar am crescut. Am plecat fiecare către drumul lui. Ea a rămas acolo, aşteptându-ne să ne intoarcem, aşteptându-ne să ne adunăm şi să fim toţi, aşa cum se intâmplase mulţi ani în urmă. I-am implinit dorinţa, dar a fost prea târziu. Prea târziu pentru noi. Pentru că, atunci când ne-am strâns in jurul ei pentru prima si ultima data de când deveniserăm adulţi, ea nu mai era printre noi. Si mi-a rămas, si îmi răsuna şi acum în minte o voce stinsă care spunea "uite, sunt toţi aici, aşa cum ai vrut..."
Aş vrea să ştie că este modelul meu de demnitate, de simplitate, modelul meu de om. As vrea să ştie că mi-e dor să mă întrebe ce mai fac, că mi-e aşa dor de blândeţea ei. Aş vrea să ştie că ochii ei imi sunt atât de vii in minte, încât, dacă-i inchid pe ai mei şi-i vad pe ai ei, mă trezesc buimacă şi-mi spun că e lânga mine şi n-a plecat…
Am plecat spre şcoală la ora la care educatoarele din grădiniţa de la colţul blocului in care locuiesc scoseseră copiii afară la joacă. Erau atat de mulţi, imprăştiaţi prin toată curtea, atât de mici, atât de vioi, era atâta energie, încât, trecând pe acolo, te molipseai. Şi mai că-ţi venea să rămâi locului, holbându-te la ei, măcar să-i priveşti, dacă nu să te amesteci cu ei si să intri in jocul lor. A trebuit să merg mai departe, să las in urmă râsetele şi vocile de copii, şi să-mi vad de drumul meu de adult ce sunt.
Gândul mi-a ramas acolo. Mi-am vazut de drumul meu, care ducea tot la copii, e adevărat, nu aşa de mici. Mi-am amintit cum eram eu când eram ca ei. Şi perioada copilăriei mele mi s-a derulat prin faţa ochilor. M-am gândit de atunci că aş vrea să scriu despre asta. Nu atât despre mine, cât despre sufletul drag şi blând de care mi-e dor, pe care imi doresc să-l port mereu cu mine oriunde m-or duce paşii mei grăbiţi, sufletul si chipul care mi-au dăruit copilăria din povesti pe care am avut-o. Chipul cu care asociez involuntar perioada anilor mei de copil fără griji.
Mi-am petrecut primii ani de viaţă la bunici, într-o casă neîncăpătoare pentru cei şase nepoţi şi bunici, dar spaţioasă când venea vorba de râsetele si năzdrăvăniile noastre.
Eram cea mai mică dintre verişorii care locuiau in vremea aia la bunici. Ei erau elevi, eu mergeam la grădi. Si voiam să merg singură, trebuia doar să traversez calea ferată, de care bunicii mele îi era atât de frică. Mă lăsa să merg înainte, stătea în spatele meu şi mă urmărea. Şi o certam, pentru că eram si eu mare (aveam vreo 3-4 ani) şi trebuia să mă lase să merg singură. Aş vrea să meargă şi acum în spatele meu, să aibă grijă de mine. Acum nu i-aş mai spune că sunt mare şi vreau să mă lase singură. Si voiam să scriu, şi mă supăram si plângeam pentru că nu mă lăsa să mă joc şi să scriu pe caietele celorlalţi. Si iar o certam. Si nu-mi amintesc să mă fi certat şi ea pe mine.
Am avut o copilărie aşa cum aş vrea să am şi acum, dacă aş mai putea-o trăi. N-aş schimba nimic. Nici locul, nici năzdrăvăniile, nici înghesuiala dimineţilor în care trebuia să ne spălăm pe rând, nici faptul că trebuia să-mi impart grişul cu cei mai mari, nici faptul că dormeam patru într-o cameră, nici... nimic.
Dar am crescut. Am plecat fiecare către drumul lui. Ea a rămas acolo, aşteptându-ne să ne intoarcem, aşteptându-ne să ne adunăm şi să fim toţi, aşa cum se intâmplase mulţi ani în urmă. I-am implinit dorinţa, dar a fost prea târziu. Prea târziu pentru noi. Pentru că, atunci când ne-am strâns in jurul ei pentru prima si ultima data de când deveniserăm adulţi, ea nu mai era printre noi. Si mi-a rămas, si îmi răsuna şi acum în minte o voce stinsă care spunea "uite, sunt toţi aici, aşa cum ai vrut..."
Aş vrea să ştie că este modelul meu de demnitate, de simplitate, modelul meu de om. As vrea să ştie că mi-e dor să mă întrebe ce mai fac, că mi-e aşa dor de blândeţea ei. Aş vrea să ştie că ochii ei imi sunt atât de vii in minte, încât, dacă-i inchid pe ai mei şi-i vad pe ai ei, mă trezesc buimacă şi-mi spun că e lânga mine şi n-a plecat…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu