O zi cretină, cretină, cretină, într-o lume nebună, nebună, nebună!

Marţi. Îmi iau răceala din dotare şi plec la şcoală. Îmi iau şi cartea, că drumu-i lung. Trec de proba "41", surprinzător, deloc aglomerat. Ajung la proba "620". Deloc aglomerat. Şi nu mai intru în detalii. Iau loc pe un scaun, îmi scot cartea, încep să citesc. Aurora Liiceanu povestea frumos despre suflet. Ce suflet? Mă trezesc la realitate brusc. Urcase o bătrană, din acelea prost îmbracate, neîngrijite, murdare. Din categoria celor fără adăpost. În autobuz şi vreo trei adolescenţi, îngrijiţi, cu părul plin de gel, cu ţepi şi ghiozdane de şcoală.
Nu mi-am dat seama cand a început circul. M-am trezit într-o învălmăşeală greu de descris, în care cei trei adolescenţi şi bătrana îşi aruncau înjurături în modul cel mai grotesc cu putinţă. Ba, mai mult, pentru că nervii erau întinşi la mximum de ambele părţi, s-a lăsat şi cu ghiozdane aruncate în capul bătranei care iniţiase contactul fizic cu ajutorul sacoşei din dotare. Nu sunt în stare să reproduc dialogul, va imaginati cam care era atmosfera în mijlocul de transport în comun în care eu incercasem să mă delectez cu... o carte. Culmea tupeului, auzi! Să mai spun şi că niciun bărbat din cei care erau acolo n-a intervenit? Nu.
Ajung la scoală, termin orele, plec. Ajung în staţie. Aştept acelaşi 620. Cuminte, pe o bancă. Sună telefonul, răspund. Mă întind la poveşti. 620-ul întarzie, în staţie mai mult nimeni (restul mijloacelor de transport în comun venind mult mai des). Din nou nu ştiu cand m-am trezit în urlete, ţipete, înjurături. Un tanăr, care tocmai coborase din troleu, avea ceva de împarţit cu un bătran. S-a terminat cand cei din troleu au reuşit să închidă uşile şi şoferul să plece din staţie. Tanărul şi-a văzut de drum, apoi. Eu am continuat să aştept.
Cadrul era următorul: eu, pe bancă, în staţie, parcul în spatele meu. Nu ştiu în ce direcţie priveam, probabil în cea din care trebuia să apară autobuzul. Cert este că atunci cand mi-am întors privirea, am înlemnit şi am încetat brusc dialogul pe care îl aveam la telefon. În faţa mea aveam exemplarul cel mai reprezentativ al onanistului care ieşise la plimbare în căutare de senzaţii. Nu e nevoie să intru în detalii, pricepeţi cum şi în ce fel se delecta individul, la un metru distanţă de mine, privindu-mă şi provocandu-şi senzaţii plăcute, în timp ce eu vorbeam la telefon, cu ochelarii pe nas. Şi nici vorbă să fi fost cumva îmbracată provocator, asta daca nu cumva blugii şi cămaşa de pe mine şi-au schimbat titulatura de ţinută pur şi simplu comună. Iniţial am rămas interzisă, în telefon am auzit un "mai eşti?", m-am ridicat, m-am îndepărtat, mi-am revenit, n-am continuat dialogul, care s-a incheiat cu "pleacă de acolo". Individul s-a îndepărtat şi el în direcţia opusă, odată ce m-am ridicat de pe bancă. Dacă n-am spus, asta se întampla în jurul orei 15. Adică multă lumină, dar se pare că tiparul care spune că lucruri din astea se întamplă mai mult noaptea, e deja învechit.
A venit, în sfarşit 620-ul. M-am urcat. Aveam aceeaşi stare de nedumerire, de revoltă, de dezgust pe care o am şi acum. Episoade asemănătoare am auzit povestindu-se, stiu că se întamplă, dar tot nu sunt în stare să le accept. Şi nici să le înteleg.
Ce carte? Ce lucruri frumoase? Ce flori, ce parc, ce optimism, ce stare de bine, cand te uiţi în jur şi vezi ba o bătrană şi nişte adolescenţi împărţindu-şi ghiozdane şi sacose, ba un tanăr în pragul unei crize de personalitate împărtind înjurături în stanga şi-n dreapta şi cand tot peisajul ăsta iţi e completat de onanistul cu care te trezeşti în faţa ta?
Uneori chiar trăiesc cu senzaţia că ne aflam în ţara onaniştilor dezaxaţi, a bătăilor din autobuze, a ţipetelor de pe străzi. Cel puţin ziua de azi se încadrează în tiparul ăsta. Şi, da, uneori, chiar merităm tot ce se spune urat despre noi.