Viborg-Oltchim. O Finala mult prea mica pentru noi.

Toata ziua am scris. Si, cand ziceam ca ma opresc, m-a fulgerat imaginea finalei de ieri.
Despre returul semifinalei am scris intr-un post mai vechi, revoltata fiind de lipsa de interes a unora din noi de izbanda fetelor de la Oltchim. Si de minimalizarea ei, pana la a o aduce in pragul unui eveniment comun.
Despre reusita de a ajunge acolo nu s-au spus prea multe. Speram, atunci cand am scris despre asta, dupa ce urmarisem meciul fara sonor, undeva in Bucurestii vechi, ca finala sa ne faca sa ne dam seama mai bine cam pe unde ne situam, cam ce apreciem, cam care ne sunt prioritatile, cam care sunt oamenii valorosi si cam cat si cum facem pentru ei, in cazul asta in sport, dar si in general.
A venit turul. A trecut. Am pierdut. 7 goluri de recuperat. O sa vina returul, o sa fie in Bucuresti, in sala cea mai mare, care va fi cea mai mica si neincapatoare.
Cautand insemnari despre meciul de ieri, am gasit una care zice cam asa: 28-21. Infrangerea care nu doare. Ca bonus informatia: "fetele au tratat ultimele 10 minute ale partidei cu superficialitate".
Ma intreb eu acum, nu ne e rusine sa comentam o infrangere, atata timp cat nu am fost in stare sa comentam o victorie? Nu ne e rusine sa aruncam cu noroi, atata timp cat cu laude n-am stiut, n-am putut, n-am vrut sau n-am fost in stare?
Da, si eu am ramas cu aceeasi impresie, au tratat cu superficialitate ultimele 10 minute ale partidei, poate tot meciul, poate vom avea aceeasi impresie dupa retur. Dar de ce suntem atat de capabili sa aruncam cu noroi, cand nu stim sa vedem si lucrurile frumoase?
Semifinala Champions League la handbal feminin n-a ocupat nici macar un sfert din spatiul acordat generos meciului Rapid-Steaua din aceeasi seara. Mai mult, turul finalei a ocupat atat cat a fost nevoie ca sa punem accentul pe cat au fost de superficiale, pe care de putin s-au concentrat, pe cate ocazii au ratat.
Daca infrangerea asta ar fi dedicata celor care nu au fost in stare sa aprecieze la momentul potrivit o reusita cat tot campionatul intern de fotbal, ar trebui sa ne-o asumam cu totii.
Urmeaza returul. Si ma tem ca, daca fetele vor pierde, ne vom comporta asa cum stim mai bine. Vom arunca cu noroi si vom acorda spatiu generos analizarii greselilor. Greselilor lor. Pentru ca pe ale noastre suntem incapabili sa le vedem. Daca vor pierde, va fi esecul lor. Victoria, in schimb, cu siguranta, va fi a noastra, ca doar vorbim despre o echipa romaneasca, nu?
Mai e nevoie sa spun ca ar trebui sa ne fie rusine?

Franturi de lectura: A. Liiceanu, "Rendez-vous cu lumea".

E ceva vreme de cand am citit cartea asta. Si, daca m-ar intreba cineva ce anume mi-a placut mai mult in ea, as spune ca nu stiu ce sa aleg. Mi-a placut tot.
Din "intalnirea cu lumea", azi, despre privire.

"Spuneam ca noi, oamenii, ne vedem adesea cu prieteni sau cu cei mai dragi noua si nu ne gandim la privirile noastre. Adica atunci cand te uiti in ochii celuilalt, cand te desparti. Adesea in graba, adesea fara sa te gandesti prea mult.
Ah, privirile noastre! Se intampla sa le tot gandesti exact cand ochiul tau nu mai are partener. Cand ochiul tau e singur. [...].
De ce in memoriile noastre privirile sunt atat de incapatanate in a rezista? [...] Se spune ca exista si memorii eidetice, adica daca inchizi ochii este ca si cum traiesti acel moment si vezi perfect ceva. Adica distanta de timp dispare cu desavarsire, ca si cum ceea ce s-a intamplat se intampla din nou. [...].
Am observat ca putini actori au priviri care te urmaresc, care dau imaginea persistenta a ochilor si ca la putini actori camera poate ramane pe ochii lor, pe privire. Privirea este o lume, nu un tablou, nu o imagine. Am vazut actori care transfera privirii tot ce se intampla in mintea lor si cum mintea e vie, privirea este vie. Deloc statica, ca in fotografii. La ei, camera se asaza plina de incredere, parca uitand de timp, pe ochii actorilor." ( A. Liiceanu, Rendez-vous cu lumea, Polirom 2010, p. 244).

Dupa o luna de blog si printre bloguri.

Cred ca Seicaru are ceva efecte asupra mea, imi vin de-a valma in cap tot felul de idei si cu ele si cheful de scris.
In aprilie, pe 9, ma gaseam la Valcea. Era liniste si-mi era bine. Descoperisem cateva bloguri si aveam in cap sa-mi creez si eu un loc al meu, unde sa scriu ce-mi trece prin cap. Pentru mine.
Asa incat m-am cocotat in varful patului cu obiectul muncii in brate si am zis sa incerc marea cu degetul.
Azi se implineste o luna de atunci. Si, pentru ca aveam in cap de cateva zile sa fac asta si asteptam ziua de 9 mai, incerc sa trag linie si sa rezum ce-a insemnat perioada asta pentru mine. O luna.
Cu cat trec zilele, cu atat imi dau seama cat sunt de nestiutoare. Uneori ma simt mica printre voi, cei carora va citesc posturile. Si ma intreb ce caut aici. Apoi imi amintesc ca am creat locul asta pentru mine, ca un refugiu pentru momentele in care am ceva de spus. Si ca, pentru mine, ar trebui sa fiu mare.
Ma simt mica si printre cei care descopar ca sunt in stare sa-si urmeze visele, indiferent cat si ce costa asta.
Incep sa invat ca un lucru mic poate sa devina mare, atunci cand crezi in el.
Am descoperit, in perioada asta, ca nu conteaza in ce crezi, ci ca important e sa crezi. Am descoperit, mai mult decat inainte, ca sunt multi aceia care traiesc un vis, asa cum spuneam si eu odata ca-l traiesc pe al meu, sau traiesc visand si avand increderea ca orice vis poate fi atins.
Incep sa ma descopar pe mine scriind, prin ceea ce scriu, prin modul in care scriu, printr-o impresie a cuiva care imi citeste gandurile.
Incep sa ma regasesc pe mine si incep sa-mi retraiesc visele, de acolo de unde le lasasem uitate.
Pentru cei care nu fac asta, incercati sa scrieti. Nu conteaza cum scrii, cand scrii pentru tine. Conteaza ca asta te poate ajuta sa te regasesti si sa te redescoperi.

Adaug ceva, o curiozitate. Cum v-a fost inceputul? Al vostru, al celor care ati crescut aici?

A fost 8 mai. A fost "Lecturi urbane". A fost la TNB. O alta poveste de scris.

N-am ajuns la "Lecturi urbane". Fizic nu, dar am fost acolo. Cu gandul la cei care facusera mai mult decat mine, adica isi luasera cartea, zambetele, pofta de viata, dorinta de scris o noua poveste si de spus o alta.
N-am fost acolo, dar astept povestile.
N-am fost acolo, dar stiu ca cei care au fost au creat o noua poveste despre a darui, a te implica, a arata, a forma un model social, a trai si a impartasi.
A fost 8 mai, a fost "Lecturi Urbane" la TNB. S-a scris o noua poveste dintre cele de spus nepotilor. Despre un grup de oameni entuziasti care intr-o zi de mai si-au luat cu ei povestile si le-au daruit. Despre cativa, putini dintre noi, care sunt in stare sa daruiasca si sa-i invete si pe altii sa faca la fel.
Despre cativa, putini dintre noi, care indraznesc sa spere ca trendul lectura va lua locul uratului din jurul nostru. Despre cativa oameni care nu se multumesc doar sa spuna, revoltati si nemultumiti, ca nu le place ce vad in jur, ci care incearca sa si schimbe ceva.
Pe unii dintre ei i-am cunoscut. Sunt atat de plini de viata, atat de tineri, atat de hotarati sa-si urmeze visul, incat te molipsesc. Si asta-i face sa fie atat de frumosi.
Multumim pentru modelul care sunteti si pentru cel pe care-l creati cu atat de multa daruire si entuziasm.

Care e cel mai frumos lucru care ti s-a intamplat azi?

Lucrurile frumoase de azi?
Cateva picaturi de lectura in tramvaiul vesnic aglomerat. Mirosul unui liliac din curtea scolii. Rasetele unor copii. O inimioara desenata in verde, in mijlocul careia scria, cu negru, "Va iubesc!".