Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.

Adrian Păunescu 

Pentru că voiam s-o am aici. Şi s-o (re)citiţi şi voi. :)

Cronica unei flăcări ploioase

Am aşteptat un pic, cât să se aşeze. Găndurile şi trăirile. Cât să pot povesti, cu degetele pe tastatura asta obosită, despre cum mi-a fost şi cum ne-a fost nouă în seara aceea.

Ştiam că Adrian Păunescu ar fi împlinit 68 de ani pe 20 iulie. De evenimentul dedicat poetului am aflat cu vreo două ore înainte de începerea lui-stătusem, de altfel, destul de mult cu ochii în televizor, dar asemenea anunţuri nu fac rating, astfel că mi-aş fi petrecut seara în acelaşi mod banal, urmând ca, aflând ulterior, să regret că n-am fost acolo.

Capricioasă vreme. Am ajuns la Arenele Romane odată cu ploaia. Nu ne-a trecut prin gând să plecăm dar, la ceva timp după începerea evenimentului, am găsit soluţia unor saci de plastic primiţi de la nişte vecini ai Arenelor pe care i-am întrebat unde pot găsi un magazin de unde să cumpăr o umbrelă. Le mulţumesc şi, poate, odată în viaţa asta, o să le pot întoarce gestul.

Spectacolul începuse deja şi, întorcându-mă la Arene-bucuroasă pentru sacii ce urmau să ne apere de ploaie- am auzit melodia mea de suflet. Emeric Imre delecta sufletele şi ploaia cu Nebun de alb. Prima piesă a Cenaclului, cred,  ale cărei versuri le-am învăţat. Am alergat printre picături, încercând să mai prind ceva din piesă şi sperând că refrenul ce-l auzeam nu era ultimul. N-a fost să fie, totuşi. 

Nu mi-a fost dat, până în seara aceea, să fiu laolaltă cu atâţia oameni preţioşi. De la premianţii Dabija, Bellu, Bute, Ioaniţoaia, Stanca, Constanţa Buzea-mama lui Andrei Păunescu, până la Doru Stănculescu, Cristian Buică, Valentin Moldovan, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Magda Puşkaş, George Nicolescu, Florin Piersic. Şi ce moment a fost acela în care Piersic a recitat Repetabila povară, în cele câteva clipe în care ploaia a stat şi ea, ascultând mută! Şi acela în care fiul Tatianei Stepa ne-a amintit de Copacii fără pădure a regretatei cântăreţe! Pe Piersic l-am ascultat cu lacrimile jucându-ni-se în ochi, am cântat cu Cătălin Stepa, am ascultat muţi, în ploaie, Umbra lui Alifantis.

S-au adunat nori deasupra Arenelor, s-a întunecat cerul, a început furtuna. Şi-am dansat în ploaie pe 20 de ani, cântată de Magda Puşkaş, pe Aruncarea în valuri a lui Şeicaru. Şi mi-a fost dat să-i văd în acelaşi timp pe scenă, cântând împreună, pe Magda Puşkaş, Şeicaru, Socaciu şi Andrei Păunescu, bucurându-se de prezenţa celor care nu se lăsaseră alungaţi de furtună. 

Şi-aş fi vrut să ţină o veşnicie şi ploaia, care nu mai era rece, şi cântecul. Căzuse noaptea peste Arene şi cerul îşi cerea tributul în linişte. Cât să ascultăm ploaia şi să ne liniştim sufletul. Se încheiase o aniversare. A unor părinţi, a acelora plecaţi dintre noi. Ce potrivire! Andrei Păunescu a găsit modul ăsta sublim de-a sărbători o zi a tatălui plecat în nefiinţă, dându-mi ocazia să-l sărbătoresc şi eu pe cel ce-a fost tatăl meu. Era şi ziua lui. Se lăsase noaptea peste Arene, odată cu furtuna acompaniind Aruncarea in valuri, Umbra, Repetabila povară.

Noapte care cânţi, purtată de valuri jucăuşe, neobosite, noapte care cânţi despre iubiri eterne. Noapte care ne porţi de la cer la pământ. 

"Ca un nebun de alb ce capturează

Regina neagră pentru veşnicie."

Nu i-a lipsit nimic acestei seri. Poate doar timpul. I-a lipsit timpul ce-a fost prea scurt.Acelaşi care este mereu scurt în momentele de fericire!

Mulţumim, Andrei Păunescu!

Pentru pozele ce vor urma îi mulţumesc Emiliei Nicolae!

Dificila demnitate

Demnitatea mea, ceea ce EU consider a fi demnitate este un amalgam de comportamente, reacţii şi trăiri potenţate de anumite valori în care credem.

Înclin să cred că a fi demn devine o sintagmă cu nuanţe de subiectivism acut depinzând de la un individ la altul. Însuşirea de-a fi demn este cel mai adesea asociată cu aceea de-a fi moral, iar moralitatea nu mai pare o valoare cu aceleaşi conotaţii pentru toţi. 

Pentru alţii, aceeaşi demnitate trimite la prestigiu, la un soi de calitate de-a fi mai presus de alţii, de-a deţine fie adevărul suprem, fie atribute care-l plasează dincolo de majoritate. Pentru că nu toţi suntem prestigioşi. 

Totuşi, lasând nuanţele, să fii demn răsună, în esenţă, la fel, în mintea majorităţii. Trimite la  principii pe care ţi le asumi şi pe care le respecţi, la valori pe care ţi le însuşeşti, în care crezi şi de la care încerci să nu te abaţi. Trimite la verticalitate. Acea verticalitate care te face previzibil în unele situaţii-pentru că anticipează reacţii sau stări. Aceeaşi verticalitate care te face să te întrebi dacă a avea o reacţie care anulează principii sau valori este sinonim cu a nu mai fi demn.

Eu îi spuneam Raisa

Ma bucur sa dau peste tine asa, intamplator. Am de lucru dar, ca de obicei, nu prea am chef si a fost asa o gura de oxigen sa te citesc. Mi-am amintit cat de dor imi este de scoala, de facultate, de cafelele noastre, de sesiune, de elevii mei, de mine cea de dinainte de David...parca eu dintr-o alta era care capata incet incet semnificatii aproape biblice. Te pup si te astept, in continuare, pe la noi... Elena

12 mai 2010, 23:02

 
Pe Elena am cunoscut-o în timpul facultăţii. Într-o vreme în care cele mai mari griji erau legate de sesiune. Şi de cum să mai facem rost de cărţile din bibliografii, nişte liste lungi, pe care le primeam la începutul fiecărui semestru.

Eram colege de grupă şi, am realizat mai târziu, eram cam singura care-i spunea Raisa. Dar ea muncea încă de atunci, aşa încât probabil aşa se explică faptul că apropierea noastră nu s-a produs încă din primul an.

În casa ei am dormit, am mâncat, am băut cafele interminabile şi-am spus poveşti. Ale noastre şi ale altora. Înnodam şi deznodam file de poveşti, râdeam, ea era cea panicată-aşa îşi spunea, eu-cea relaxată. Mâncam îngheţată, beam Jacobs, fumam Kent. Cărţile-multe-erau mereu fotocopiate de mama Elenei în dublu exemplar, deşi, cel puţin spre sfârşitul facultăţii, sesiunile mă prindeau în casa din Romană. Ne-ar fi ajuns unul. Când mi-a fost frig, am primit o pereche de mănuşi călduroase. Când n-am avut unde să locuiesc, am locuit împreună. Ajunsesem, simţeam, o prezenţă constantă în viaţa ei şi-a mamei ei, în casa lor.

Licenţa ne-a găsit apropiate. Acea apropiere care, cel putin pe mine, mă făcea să nu pot să-mi imaginez cum aş fi fără ea în preajmă, fără poveştile noastre, fără cafelele din faţa casei, fără NOI, fără prietenia noastră. Acea apropiere care simţi c-o să dureze o viaţă. 

Numai că viaţa nu ne-a trimis în aceleaşi direcţii. Priorităţi diferite, vieţi diferite. Şi-au început să devină din ce în ce mai rare cafelele de pe treptele din faţa casei, poveştile interminabile, prezenţa fizică a uneia în viaţa celeilalte. S-a produs pe nesimţite îndepărtarea, ca şi cum ar fi apărut o altă Elena pentru fiecare din noi. Poate că realmente a apărut. Sub forma unei căsnicii, a unui copil, a unui serviciu. Sau sub forma unor relaţii noi, a unor apropieri de nişte oameni cu aceleaşi preocupări, a unui anturaj nou. Sub forma unei alte lumi.

După un timp, vorbind la telefon, am aflat că avea patru joburi, terminase un master, mai făcea încă unul. Mi-am propus să schimb lucrurile, să anulez distanţa, să o vizitez ori de câte ori puteam.

Apoi mi-a spus că este însărcinată. Tot la telefon. Terminase şi masterul al doilea, cred. Şi iar mi-am propus să o vizitez, şi iar am simţit că vreau să anulez distanţa, să fiu în lumea ei, lângă ea. 

Am vorbit din nou după ce s-a născut David. Şi ne-am văzut. La botez. Era neschimbată, aceeaşi prezenţă plăcută si deschisă. Odată ne-am văzut în parc. Şi-am descoperit-o pe Elena mamă-una frumoasă, radiind lângă David.

Am sunat-o. Era însărcinată, urma să aibă o fetiţă. Nu-mi amintesc s-o fi văzut-o vreodată în timpul sarcinii. Apoi am vorbit chiar înainte de naştere. Apoi după ce s-a născut Ana Sofia. 

Am vizitat-o de curând. La mai bine de două luni de la naşterea Anei Sofia. Am găsit o Elena la fel de caldă, la fel de altruistă, am retrăit câteva din momentele din timpul facultăţii în timp ce căuta să-mi împrumute nişte materiale. Am stat pe scările din faţa casei, am povestit, cu David jucându-se pe lângă noi, în timp ce Ana Sofia dormea. Mi-au trecut prin faţa ochilor-nu ştiu de ce nu i-am spus atunci asta-o parte din poveştile de demult. Jumătate de cafea, jumătate de noapte, jumătate de zi. Jumătate de trăire amară că lucrurile s-au schimbat şi nu mai suntem NOI. Noi două şi apropierea şi preocupările comune.

Este împlinită şi sper să ştie asta. Şi este modelul meu de om care îşi asumă un rol, dincolo de orice limită. Mă întreb, uneori, de ce nu reuşim să păstrăm ce avem. De ce lăsăm distanţa să-şi joace rolul, de ce cafeaua nu mai e aceeaşi, de ce păstrăm doar gustul, nu şi trăirea autentică? Pentru fiecare din noi a existat sau există, în viaţa asta, o Elena. Lângă care ne spunem că vom fi mereu. Şi lângă care nu mai suntem apoi, lăsând lumile să se separe. Câţi oameni trebuie să vină şi să plece de lângă noi pentru a învăţa că unii, în special cei frumoşi, merită efortul de a ne face timp pentru ei? Până la urmă, treptele din faţa casei sunt aceleaşi.

Nu ştiu dacă i-am mulţumit vreodată. Dacă am pronunţat vreun mulţumesc care să i se adreseze. Sau dacă a simţit, măcar, că-i mulţumesc. În timpul ce-a trecut am învăţat că-i pretios să spui ce simţi, când simţi.
Mulţumesc, draga mea, şi să nu-ti fie dor de tine, eşti la fel de frumoasă!

Aurora Liiceanu-La taifas

Totu-i simplu. Ca şi cum ai sta la taifas. Unul despre viaţă, în care se rostesc adevăruri din cele care te lasă mut. Ca şi cum s-ar face un inventar al trăirilor şi-al poveştilor în care e musai să se regăsească fiecare din participanţii la discuţie. Femeia cu un fizic nefericit-dar fără vreun complex din pricina asta-devorată de dorinţa de a fi iubită de un bărbat, femeia frumuşică, feminină, mereu aranjată care trăieşte alături de un bărbat respectat şi admirat, dar cu mulţi ani mai în vârstă decât ea, femeia părăsită de bărbatul ce reprezenta perfecţiunea întruchipată şi obsedată de această pierdere. Femeia în stare de "doliu erotic"-sintagmă atribuită de autoare stării de după separare, pentru că seamănă cu moartea. Femeia în coma doliului erotic. Femeia cea fără de trecut şi cu un viitor care nu mai vine. Femeia roabă a imediatului negândit, necenzuat, stârnind dorinţe şî trăiri bărbatului timid. Femeia tânără, delicată, frumoasă, născută într-o familie săracă, ducând o existenţă ternă alături de soţul ei. 

Femeile şi bărbaţii. Chimia, trăirile, motivaţiile, atracţia, iubirea, marea iubire-dorinţa de-a iubi, anihilând convenţiile sociale, iubirea ce reuşeşte să le anihileze, teama, adulterul cel imoral. 

Nu-i un inventar pe care şi-l doreşte, intuiesc. La taifas spune poveşti cu oameni, despre oameni. Despre viaţă. Iar viaţa nu o poti trăi decât acceptând că ea curge, că te schimbă, că te face să suferi, dar şi să te bucuri. Indiferent în care din poveştile de mai sus te regăseşti.