Jurnal de septembrie-aniversarea

Septembrie, lună plină. Nu ştiu ce-a fost pe cer, însă luna cea calendaristică a însemnat un univers întreg. Presărat cu bucăţi de trăiri de fericire, înfăşurat în cuvinte frumoase sufletului meu şi în prezenţe pe care mi le-am dorit pe toate la un loc şi de care am reuşit să mă bucur. Un univers în care şi-au făcut loc deopotrivă încântarea şi dezamăgirea, dorul de cuvinte, dar şi fericirea de-a primi, de unde nici nu gândeam, preţioasele cuvinte de suflet ce mă fac să merg mai departe dincolo de orice.

Aniversarea mea a fost mai mult decât aş fi îndrăznit să-mi doresc. Am vrut s-o trăiesc înzecit, mi-am dorit să o sărbătoresc şi să o împart cu oamenii frumoşi sufletului meu, să mă bucur cât pentru toate aniversările care au trecut, neînsemnat, pe lângă mine.

Am vrut o zi a mea în care universul să nu fie altceva decât bucuria din sufletul meu. Într-un fel aparent banal, dar atât de preţios, am vrut să-i am pe toţi lângă mine, pentru mine. Şi mi-am oferit prezenţa lor drept cadou. A celor ce-au fost acolo, dar şi a celorlalţi dragi care n-au putut fi.

Am vrut, de data asta, într-un fel ce poate părea egoist, ca totul să fie pentru mine, pentru prima dată, cred, aşa cum de atâtea ori sufletul meu a vrut ca totul să fie pentru cei dragi. 

Mulţumesc pentru cadoul pe care mi-l faceţi fiind parte din universul meu. Mulţumesc pentru cadoul pe care am putut să mi-l ofer prin prezenţa voastă lângă mine.

Ajutor pentru Sibiu

De la Geo citire (copiere, adică):

"acum ceva timp, Luci a primit urmatorul mesaj:

Felicitari, proiectul dumneavoastra depus pe Raiffeisen Comunitati a fost aprobat!
Sunteti oficial in concurs. Sustineti-va proiectul prin vot pe http://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/

Va multumim,
Raiffeisen Comunitati

ei au pregatit dosarul, dar acum au nevoie de ajutorul nostru.

nu te costa nimic, trebuie doar sa "cheltuiesti" 2 minute din viata ta.

cunosc personal conducerea centrului si pe cativa dintre cei internati acolo.

nu este o teapa de gen.

procedura ar fi urmatoarea:

http://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/

dati click pe Inregistreaza-te, treceti apoi numele de utilizator care poate fi prenumele, pe care trebuie sa-l tineti minte, si parola.

dupa care click pe log in.

ulterior va aparea un mesaj prin care sunteti orientati sa va consultati adresa de mail ca sa confirmati inregistrarea..

Dupa ce va deschideti mailul de la Raiffesen comunitati, dati click pe link-ul de activare cont, vi se deschide o fereastra si dati click pe log in, apoi introduceti numele de utilizator si parola, apoi click pe Proiecte ONG, se deschide harta Romaniei si click pe Sibiu, iar la servicii sociale click in cerculetul cu proiectul "Gabriela merge mai departe" si in final clic pe butonul Voteaza.

Pentru cunoasterea proiectului dati click pe detalii.

multumesc."

Vă mulţumesc şi eu!

România-Franţa. A putea şi a vrea

Despre seara de 6 septembrie s-au spus multe. Mai adevărate, mai exagerate, mai mincinoase. Din tot ce s-a spus, am rămas cu impresia eşecului-gazon impracticabil şi-un egal, iniţial nesperat, doar visat, dar care, nici el, n-a mai fost suficient.
Cumva înainte de meci, nişte oameni au pus, pe fiecare din cele 55 de mii de locuri, steaguri tricolore. Steaguri care nu erau din hârtie, aşa cum îmi imaginam, şi care nu erau nici cele mai mici, aşa cum mă aşteptam. Şi-au mai pus cartoane în culori tricolore. Tot pe fiecare scaun. Şi-am fost rugaţi ca, la momentul intonării imnului, să formăm, din braţe ridicate având în vârfuri cartoane, un tricolor aşa cum nu mai avusese vreodată ţara asta sărăcită de atâtea şi-atâtea emigrări ale atâtor oameni valoroşi care nu-şi mai găsesc rostul în patria lor. Un tricolor cât un strigăt înăbuşit de ajutor, strigătul unei naţii întregi. Şi-am mai găsit acolo, fiecare din noi, o hârtie cartonată şi sclipicioasă care certifică prezenţa la primul meci pe Arena Naţională. Cineva s-a gândit la asta. Şi ştiu sigur că au costat mult, mai mult decât îşi poate permite naţia asta bolnavă de neputinţă. Dar mai ştiu şi că m-am bucurat ca un copil găsindu-le pe locul meu din Arenă, locul meu primit cadou.

Prezenţa ta în 6 septembrie 2011 pe noua Arenă Naţională la primul meci al echipei nationale dovedeşte că iubeşti sportul şi susţii echipa. Pentru că ştim cât de importantă este această zi pentru tine, îţi mulţumim că eşti aici şi îţi certificăm prezenţa în tribune. Eşti parte din istorie! (P.S. Am furat poza de la Geo)

Cunosc neajunsurile multe ale acestei ţări. Ştiu despre teama de a merge pe stradă la ore întârziate, ştiu despre străzi chinuite de gropi, ştiu despre infrastructură deficitară, ştiu despre salarii, despre sărăcie, despre valori cu susu-n jos. Ştiu despre mitocănie, minciună, servicii publice şi administrative de doi bani. Ştiu şi despre scuipat lumea în autobuz, despre mâncat seminţe în scara blocului, despre manele care răsună în miez de zi şi de noapte în blocul vecin. Ştiu că suntem în urmă, în urmă, în urmă. Şi că, probabil, nu vom ajunge niciodată ca alţii. 

Ştiu, însă, că în seara aia de 6 septembrie, la meciul ăla pe care eram convinşi că-l vom pierde-deşi speram cu toţii că nu-m-am extaziat realmente în faţa adunăturii de români venită de pretutindeni să strige, să se bucure, să arate că iubeşte ţara asta de care ne batem joc atât de constant şi atât de firesc. Am ştiut, în seara aia, să aruncăm mucuri de ţigări în recipiente special aduse pentru asta-chiar dacă erau simple găleţi umplute cu nisip. Am ştiut să lăsăm toalete curate, în care existau hârtie igienică şi săpun. Am ştiut şi am putut să nu fim o adunătură de mâncăcioşi şi de scuipători de seminţe. Am putut să ne abţinem să aruncăm obiecte ale nemulţumirii pe un gazon terfelit-la propriu. Am ştiut să strigăm şi să ne bucurăm fluturând steaguri tricolore şi-am ştiut să cântăm imnul ţării acesteia de care ne batem joc atât de constant şi atât de firesc. Şi ce momente au fost acelea în care am văzut o mare de steaguri şi-am auzit zeci de mii de voci într-una singură şi-un singur cuvânt-numele ţării acesteia atât de frumoase şi atât de batjocorită de oamenii ei, aceiaşi care-l strigau cu atât de multă fortă!

Ne-am revenit, în final, din starea civilizată şi de iubitori de patrie. Ne-a nemulţumit egalul şi-am huiduit la final, în momentul în care jucătorii s-au aplecat în faţa noastră, ca oameni, şi-au aplaudat efortul nostru de a-i purta pe aripi de vânt, spre imposibila victorie. Am huiduit pentru că am uitat că, de fapt, ne aşteptam să pierdem meciul ăsta. Am uitat că scenariul cel mai aproape de realitate era un egal şi-am huiduit când am avut egalul. După 90 de minute de civilizaţie, am huiduit jucătorii pe care i-am purtat înspre egalul ăsta nesperat. Am huiduit, odată cu ei, şi oamenii care-au pus suflet în proiectul ăsta, făcând nopţi albe pe Arenă şi nedormind lângă copiii lor. Apoi am cârcotit zile întregi ridicând gazonul-etichetă reală a lipsei de profesionalism, la rang de criteriu definitoriu de analiză a întregii seri. Şi am exagerat şi am uitat că Arena asta Naţională înseamnă, totuşi, un pas înainte prin ea însăşi, pentru noi. Am putut să creăm iluzia civilizaţiei. Dar, în final, ne-am huiduit sufletele şi trupurile obosite de atâta emoţie şi de atâta speranţă a victoriei. Şi de atâta strigat spre a ridica ţara asta batjocorită undeva în sus, spre ceruri, spre nicăieri.
Am arătat că putem realmente. Dar, dacă nu voim, unde-i valoarea lui putem?

Un fel de-a iubi

Fără aşteptări, fără ore fixe, fără egoism, fără limite impuse celuilalt. Fără eternii monştri ai posesivităţii, fără glas şi fără cuvinte. Fără promisiuni reclamate, fără garanţii, fără vise de mai departe, doar cu visul-prezent. Cu tăceri paralizate de dor, cu fericirea de-a putea simţi atât de firesc, cu minunea regăsirii mereu şi mereu frumoasă şi caldă şi nouă. 

Un fel de-a iubi care lasă loc absenţei fizice şi drumurilor separate, un fel de iubire care te înalţă atât de sus si atât de profund, încât nu doare.
Un fel de-a iubi ce suprimă "de ce?"-ul în căutare de explicaţii şi îndoiala şi teama de a pierde. Un fel de-a iubi în care fie el prietenul tău drag şi bun, fie iubitul îşi pot păstra un colţ de suflet doar al lor şi (măcar) o fărâmă de lume a lor, fără ca asta să însemne că te iubesc mai puţin.
Un fel de-a iubi în care să înţelegem că suntem diferiţi şi unici şi, fiind astfel, iubim diferit şi... unic, manifestându-ne diferit şi unic.   
Un fel de-a iubi în care iubirea asta, după care tânjim atât, să nu se mai măsoare în dovezi - cerute, impuse, purtătoare de garanţii.
Un fel de-a iubi in care iubirea... să fie şi atât.  

Trebuie că vom învăţa felul ăsta de-a iubi. Aşa cum trebuie să învăţăm că iubirea nu ţine nici de ore fixe, nici de împărţeli, nici de promisiuni şi nici de aşteptări. Şi vom iubi în felul ăsta-sublim sau doar firesc, banal- atât cât vom putea, pentru acum, pentru o clipă, pentru până mâine sau pentru toată viaţa, urmându-ne, fiecare, calea. Separaţi sau împreună. Iubirea nu este un schimb.

Vinde-te pe nimic şi asumă-ţi rătăcirea din urmă

Vinde-te pe cât consideri că pretuieşti. Vinde-ţi trupul, vinde-ţi sufletul, sugrumă-te. Dar nu te întreba apoi unde eşti, care eşti în mulţimea de clienţi ai lumii ăsteia făcută ţăndări. Vinde-te, dacă voieşti, ieftin. Dar nu pretinde cumpărătorului să pună preţ pe preţul tău inexistent sau umilitor de mic. Oferă-te pur şi simplu, dacă voieşti. Dar adună-ţi cu demnitate bucăţile din tine împrăştiate pe oriunde. Adună-te cu totul, recompune-te, vinde-te din nou pe nimic sau oferă-te din nou. Vinde-te pe cât consideri că preţuieşti. Atât vei primi în schimb şi nimic mai mult. Dacă mai ai un gram de putere, când te vei trezi sugrumat, întreabă-te dacă nu cumva ţi-ai provocat asfixierea cerând pe tine un preţ mult prea mic. Când vei ajunge acolo, la ultima suflare, priveşte-te în oglindă şi negociază un alt fel de preţ. Mai aproape de realitate. Pentru că vei primi mereu şi mereu răsplata preţului pe care te vinzi. Atât şi nimic mai mult. Ca ultimă scăpare, asumă-ţi rătăcirea din urmă.