Eu îi spuneam Raisa

Ma bucur sa dau peste tine asa, intamplator. Am de lucru dar, ca de obicei, nu prea am chef si a fost asa o gura de oxigen sa te citesc. Mi-am amintit cat de dor imi este de scoala, de facultate, de cafelele noastre, de sesiune, de elevii mei, de mine cea de dinainte de David...parca eu dintr-o alta era care capata incet incet semnificatii aproape biblice. Te pup si te astept, in continuare, pe la noi... Elena

12 mai 2010, 23:02

 
Pe Elena am cunoscut-o în timpul facultăţii. Într-o vreme în care cele mai mari griji erau legate de sesiune. Şi de cum să mai facem rost de cărţile din bibliografii, nişte liste lungi, pe care le primeam la începutul fiecărui semestru.

Eram colege de grupă şi, am realizat mai târziu, eram cam singura care-i spunea Raisa. Dar ea muncea încă de atunci, aşa încât probabil aşa se explică faptul că apropierea noastră nu s-a produs încă din primul an.

În casa ei am dormit, am mâncat, am băut cafele interminabile şi-am spus poveşti. Ale noastre şi ale altora. Înnodam şi deznodam file de poveşti, râdeam, ea era cea panicată-aşa îşi spunea, eu-cea relaxată. Mâncam îngheţată, beam Jacobs, fumam Kent. Cărţile-multe-erau mereu fotocopiate de mama Elenei în dublu exemplar, deşi, cel puţin spre sfârşitul facultăţii, sesiunile mă prindeau în casa din Romană. Ne-ar fi ajuns unul. Când mi-a fost frig, am primit o pereche de mănuşi călduroase. Când n-am avut unde să locuiesc, am locuit împreună. Ajunsesem, simţeam, o prezenţă constantă în viaţa ei şi-a mamei ei, în casa lor.

Licenţa ne-a găsit apropiate. Acea apropiere care, cel putin pe mine, mă făcea să nu pot să-mi imaginez cum aş fi fără ea în preajmă, fără poveştile noastre, fără cafelele din faţa casei, fără NOI, fără prietenia noastră. Acea apropiere care simţi c-o să dureze o viaţă. 

Numai că viaţa nu ne-a trimis în aceleaşi direcţii. Priorităţi diferite, vieţi diferite. Şi-au început să devină din ce în ce mai rare cafelele de pe treptele din faţa casei, poveştile interminabile, prezenţa fizică a uneia în viaţa celeilalte. S-a produs pe nesimţite îndepărtarea, ca şi cum ar fi apărut o altă Elena pentru fiecare din noi. Poate că realmente a apărut. Sub forma unei căsnicii, a unui copil, a unui serviciu. Sau sub forma unor relaţii noi, a unor apropieri de nişte oameni cu aceleaşi preocupări, a unui anturaj nou. Sub forma unei alte lumi.

După un timp, vorbind la telefon, am aflat că avea patru joburi, terminase un master, mai făcea încă unul. Mi-am propus să schimb lucrurile, să anulez distanţa, să o vizitez ori de câte ori puteam.

Apoi mi-a spus că este însărcinată. Tot la telefon. Terminase şi masterul al doilea, cred. Şi iar mi-am propus să o vizitez, şi iar am simţit că vreau să anulez distanţa, să fiu în lumea ei, lângă ea. 

Am vorbit din nou după ce s-a născut David. Şi ne-am văzut. La botez. Era neschimbată, aceeaşi prezenţă plăcută si deschisă. Odată ne-am văzut în parc. Şi-am descoperit-o pe Elena mamă-una frumoasă, radiind lângă David.

Am sunat-o. Era însărcinată, urma să aibă o fetiţă. Nu-mi amintesc s-o fi văzut-o vreodată în timpul sarcinii. Apoi am vorbit chiar înainte de naştere. Apoi după ce s-a născut Ana Sofia. 

Am vizitat-o de curând. La mai bine de două luni de la naşterea Anei Sofia. Am găsit o Elena la fel de caldă, la fel de altruistă, am retrăit câteva din momentele din timpul facultăţii în timp ce căuta să-mi împrumute nişte materiale. Am stat pe scările din faţa casei, am povestit, cu David jucându-se pe lângă noi, în timp ce Ana Sofia dormea. Mi-au trecut prin faţa ochilor-nu ştiu de ce nu i-am spus atunci asta-o parte din poveştile de demult. Jumătate de cafea, jumătate de noapte, jumătate de zi. Jumătate de trăire amară că lucrurile s-au schimbat şi nu mai suntem NOI. Noi două şi apropierea şi preocupările comune.

Este împlinită şi sper să ştie asta. Şi este modelul meu de om care îşi asumă un rol, dincolo de orice limită. Mă întreb, uneori, de ce nu reuşim să păstrăm ce avem. De ce lăsăm distanţa să-şi joace rolul, de ce cafeaua nu mai e aceeaşi, de ce păstrăm doar gustul, nu şi trăirea autentică? Pentru fiecare din noi a existat sau există, în viaţa asta, o Elena. Lângă care ne spunem că vom fi mereu. Şi lângă care nu mai suntem apoi, lăsând lumile să se separe. Câţi oameni trebuie să vină şi să plece de lângă noi pentru a învăţa că unii, în special cei frumoşi, merită efortul de a ne face timp pentru ei? Până la urmă, treptele din faţa casei sunt aceleaşi.

Nu ştiu dacă i-am mulţumit vreodată. Dacă am pronunţat vreun mulţumesc care să i se adreseze. Sau dacă a simţit, măcar, că-i mulţumesc. În timpul ce-a trecut am învăţat că-i pretios să spui ce simţi, când simţi.
Mulţumesc, draga mea, şi să nu-ti fie dor de tine, eşti la fel de frumoasă!

Aurora Liiceanu-La taifas

Totu-i simplu. Ca şi cum ai sta la taifas. Unul despre viaţă, în care se rostesc adevăruri din cele care te lasă mut. Ca şi cum s-ar face un inventar al trăirilor şi-al poveştilor în care e musai să se regăsească fiecare din participanţii la discuţie. Femeia cu un fizic nefericit-dar fără vreun complex din pricina asta-devorată de dorinţa de a fi iubită de un bărbat, femeia frumuşică, feminină, mereu aranjată care trăieşte alături de un bărbat respectat şi admirat, dar cu mulţi ani mai în vârstă decât ea, femeia părăsită de bărbatul ce reprezenta perfecţiunea întruchipată şi obsedată de această pierdere. Femeia în stare de "doliu erotic"-sintagmă atribuită de autoare stării de după separare, pentru că seamănă cu moartea. Femeia în coma doliului erotic. Femeia cea fără de trecut şi cu un viitor care nu mai vine. Femeia roabă a imediatului negândit, necenzuat, stârnind dorinţe şî trăiri bărbatului timid. Femeia tânără, delicată, frumoasă, născută într-o familie săracă, ducând o existenţă ternă alături de soţul ei. 

Femeile şi bărbaţii. Chimia, trăirile, motivaţiile, atracţia, iubirea, marea iubire-dorinţa de-a iubi, anihilând convenţiile sociale, iubirea ce reuşeşte să le anihileze, teama, adulterul cel imoral. 

Nu-i un inventar pe care şi-l doreşte, intuiesc. La taifas spune poveşti cu oameni, despre oameni. Despre viaţă. Iar viaţa nu o poti trăi decât acceptând că ea curge, că te schimbă, că te face să suferi, dar şi să te bucuri. Indiferent în care din poveştile de mai sus te regăseşti.

Competenţă-abilitate de bază: eschivarea

Azi-noapte, în loc să citesc pedagogie, dacă tot nu dormeam, am făcut imprudenţa să deschid "La taifas" a Aurorei Liiceanu. Spun imprudenţă pentru că n-am mai scăpat-o din ochi până după 3 dimineaţa şi că, dacă dormeam, nu se mai întămpla ce urmează să vă povestesc acum. Imprudenţa mai mare a fost, însă, să las tv-ul deschis. Câutând, la un moment dat, o foaie pe care să fac însemnări din carte, am făcut imprudenţa-de data asta în sensul propriu al cuvântului- să-mi arunc ochii la tv. Şi ce descopăr?! Descopăr o reluare a unei emisiuni-probabil din timpul zilei de ieri- în care invitat era chiar ministrul Funeriu. 

Curioşii mor repede. Şi, dacă nu mor, măcar se irită-enervează. Ca mine, azi-noapte. 

Nu mi-a fost dat niciodată să văd o persoană mai abilă într-ale eschivatului! Să reuşeşti să eviţi de fiecare dată să răspunzi la o întrebare invocând eventualiăţi ale unei realităţi viitoare, mi se pare curată dibăcie! Parol! 

Nu mi-a rămas în cap ni-mic care ar avea legătură cu părerea domnului mai sus numit despre învăţământul actual, despre "de ce?" urile multe care i-au fost adresate. Mi-a rămas, însă, în cap, cum zice Noua Lege a Educaţiei că ar fi. Sau cam care-ar fi vinovaţii pentru situaţia actuală. Sau, ce vorbesc aici?! Nici atăt.

Adică: În 2002 procentul de promovabilitate a fost nuş cât. În 2011 procentul a fost atât, s-au pierdut nuş câte procente pe drum, care consideraţi dumneavoastră că ar fi explicaţia?

Răspuns: Vedeţi dumneavoastră, nu pot să răspund la această întrebare. Structura Bacalaureatului a fost cea propusă de dna Andronescu. (P.S. Lipsa ghilimelelor se explică prin faptul că replicile redau conţinutul, nu reproduc întocmai cuvintele participanţilor la discuţie)

Cine-i de vină pentru rezultatele dezastruoase din învăţământul actual? 

Ca un sistem să funcţioneze este nevoie de trei componente obligatorii: resurse materiale-înţeleg eu şcoli dotate corespunzător, infrastructură şi alte asemenea, resurse umane-adică tot ce e uman şi implicat în procesul instructiv-educativ şiiiii motivare-înţeleg eu a acestor resurse umane. Dacă una din aceste componente lipseşte, sistemul nu funcţionează. Zău? Cel puţin una din aceste componente lipseşte cu desăvârşire. Aşa, si?

Păi cum, zice moderatorul, să funcţioneze, când însuşi directorul este ales pe criterii politice? FALS. Cunosc cel puţin 3 (trei) directori de şcoală care n-au nicio treabă cu politicul. Mă rog, altă poveste. 

Răspuns: Conform Noii Legi Naţionale a educaţiei, directorul va fi ales de Consiliul de Administraţie format din, citez: "părinţi, reprezentanţi ai comunităţii locale şi profesori". Pro-fe-sori? Care? De ce nu spunem şi câţi? De ce nu spunem şi că noua metodologie limitează candidatura la funcţia de director la profesorii titulari ai unităţii respective de învăţământ? Aaa, reprezentanţi ai comunităţii locale? Păi şi ei, dânşii, domniile lor pe ce criterii sunt acolo? Că doar nu primează profesionalismul, în detrimentul politicului. 

Şi, uite-aşa, iar mă auto-enervez amintindu-mi. Aşa că mă opresc, zic. Şi, trebuie să recunosc, dacă-mi vedeam eu de somn azi-noapte, tare bine mai era. Vorba mamei: noaptea e făcută s-o dormi!

Dar, zău aşa, cum mai pricepeam eu cum e cu eschivarea? 

Toate-s vechi

Mai putem auzi păreri-mai mult sau mai puţin pertinente, mai putem găsi vinovaţi, mai avem resurse să consumăm energii descâlcind sensuri şi încercând să înţelegem fenomene. Mai putem, chiar dacă fără să ajungem la cauza reală a problemei! 

Televiziunile bubuie, radiourile la fel. E aproape firesc: în fiecare an pe vremea asta ne amintim că învăţământul e cu susul în jos. Ne ţine o săptămână, două, grozăvia, că apoi ne întoarcem la contemplare.

O săptămână, două. Timp în care oricine e liber să arunce cu noroi în oricine. Elevii şi părinţii în profesori, profesorii în sistem cu totul (şi în elevi, după caz), presa în cine apucă, ministerul în cine vrea el. Că poate. 

Democraţie, domne! Ca un făcut, firesc, concluziile lipsesc să apară. Concluziile sau măsurile de luat, că despre cauze vorbeşte tot românul, bancher, economist, inginer constructor, muncitor. Ca şi cum eu m-aş apuca să-mi dau cu părerea despre bunăciunea de motor x,care-i mai performant decât motorul y,  pe criteriul culorii maşinii.

Subiectele au fost grele, profesorii nu şi-au făcut treaba, sunt slab pregătiţi, sistemul e politizat, elevii nu mai înţeleg nimic sau nu-i interesează să înţeleagă, programe încărcate, sistem deficitar de evaluare, condiţii mizere, degradare totală a şcolilor şi-a valorilor pe care le reprezenta şcoala. Şi câte si mai câte! Or fi. Numai că, să-mi fie cu iertare, realităţile astea au apărut odată cu Bacalaureatul? Avem nevoie de un procent de promovabilitate la un examen (care să ni se pară) mic, să ne amintim că totul este anapoda?

Păi când colegul meu, profesorul de materia x vine la şcoală plângând că n-a avut bani noaptea trecută să ia medicamente copilului, când profesorul y îşi face treaba şi e ţinta vreunei reclamaţii de la părintele ics pentru că dă prea mult de lucru sau că a dat o notă mi-că progeniturii sale-cel mai deştept, adică şi cel mai bun dintre cei buni, când profesorul zet se preface că predă şi elevul că învaţă, când elevul vine la şcoală şi îi râde în nas profesorului la volanul vreunei maşini la care cel din urmă nici n-ar îndrăzni să viseze vreodată, când trăim şi ne raportăm la o scară a valorilor cu totul răsturnată, când vedem o mulţime de copii extraordinari muncind să aplice pentru burse oriunde în afara ţării, nu mai e nimic în neregulă? Să fie Bac în fiecare zi, atunci, dacă procentele ne ajută să vedem că lucrurile sunt în neregulă!

Sara

Eheee, prima dată am scris când în ziua în care s-a născut, sau a doua, nu mai ştiu. Apoi am scris după botez. Şi-a trecut multă vreme de atunci, multă, multă! E o domnişorică deja, 1 an şi aprrroape 4 luni!

Să vedeţi, zic!

Sara şi mami, cât îi ziulica de lungă. Uneori şi buni sau tati. Dar mai mult mami.

Sara-căci a rămas Sara, nu Maria- merge, face boacăne simpatice, trage de uşi, deschide sertarele din bucătărie, scoate tot ce găseşte, aranjează oalele într-o ordine numai de ea ştiută şi înţeleasă, îţi dă încălţămintea când vrea să meargă afară, chiar dacă tocmai ai intrat pe uşă, îşi ia singură şosetele, umede, tocmai puse la uscat, le cară în casă, tu le pui la loc, ca să ai ce pune din nou, meştereşte la bicicleta din balcon. Şi, dacă ce se aude la tv în timpul acestor activităţi nu-i place, îţi pasează discret telecomanda să schimbi programul!

Sună telefonul! Ajutor de nădejde, îl ia şi i-l duce mamei. Şi, dacă nu sună, oricum ţi-l pune la ureche, zici "alo, aloooo!" şi e mulţumită!

Mare iubăreaţă, îi place să fie alintată şi ştie foarte bine când vine vorba de joaca de-a alintul! Urmează chicoteli şi alergări prin casă, pe balcon, înapoi, un dans, eventual-şi mă întreb... cu cine-o semăna, de-i place atât partea asta cu dansul?!

Cuvinte? Avem! Ghiciţi voi care-i primul cuvânt rostit clar şi răspicat de Sara? Păi, să vedem, indiciul este: 113 de perechi de cer-cei! Ai Ioanei, că doar nu ai mei! Carevasăzică, ghiceşte cineva care-i primul cuvânt pe care l-a spus copilul, în aceste cir-cum-stan-ţe? 

Sara şi tati. Sara seara cu tati, de obicei.

Păi cum să vă explic, să înţelegeţi? Ştiţi cum e când apare ceva şi nu mai contează nimic? Uite-aşa: tati nu se mai poate des-căl-ţa, nu mai poate ră-su-fla, nu mai poate miş-ca, nu poate vor-bi, nu poate face ni-mica ni-mi-cu-ţa. Decât dacă face orice-ar face cu Sara în braţe! Fericire maximă, acum mă lăsaţi în pa-ce! A venit ta-ti!

Acestea fiind spuse, mami poate să aibă un răgaz şi pentru ea! Nu prea mult, zic!

Să nu ziceţi că mint, vin cu ceva dovezi, că n-aţi mai văzut-o de mult, cel puţin nu pe aici!

Activitate, activitate şi iar activitate! Vă rog, nu mă deranjaţi!

Ori suna telefonul, ori nu-i plăcea programul. Oricum am da-o, clar, e vorba despre "a lua atitudine"!

Fericire maximă! Doar era a-fa-ră!