Cu "lecturi urbane" in cap.

Am plecat voioasa spre scoala, cu "Prin perdea" in geanta, cu soarele minunat in ochi. Am facut o isprava pe care vreau sa v-o impartasesc. O sa-mi treaca si asta, dar, pana una, alta, pentru ca proiectul "Lecturi urbane" imi zumzaie in cap, mi-am rezervat timp astazi, la doua din orele pe care le-am avut, sa le povestesc copiilor despre el. Iar acum m-am asezat cuminte sa va povestesc ce-a iesit.
Nu auzisera despre "orasul citeste". Au facut ochii mari si prima intrebare care le-a venit in minte si pe care mi-au adresat-o a fost: "si putem citi ce vrem noi?" Le-am raspuns ca da. Ca pot citi ce vor ei, ca trebuie doar sa citeasca. Semnul conventional care simbolizeaza acordul este mana ridicata. Jumatate din ei mi-au aratat ca sunt de acord. Au urmat intrebari si raspunsuri, semne ale unei incantari pe care unii nu voiau s-o arate din pricina a doi, trei colegi care au afirmat clar si raspicat, inca de la inceput, ca lectura nu le foloseste la nimic. Cel mai mult i-a incantat ideea de model. Ei sa fie un model pentru altii. Deja aveam de partea mea mai mult de jumatate dintre ei.
Pentru ca discutia era deschisa, am fost curioasa sa aflu ce inseamna pentru ei sa citeasca, ce le poate aduce bun sau rau lectura si la ce poate sa le foloseasca asta. Am in fata foile pe care am primit raspunsurile. Iata ce am aflat ca face lectura sau cam care sunt foloasele pe care le aduce:
"Ajuta la imbogatirea mintii si a vocabularului."
"Pentru invatarea unor cuvinte noi."
"Sa ne imbogatim cunostintele, sa ne relaxam si sa ne cizelam in societate si in lume."
"Cititul ne ajuta sa ne exprimam corect, sa avem un vocabular frumos, bogat, sa ne dezvoltam imaginatia."
"Pentru mine cititul este bun pentru ca iti dezvolta vocabularul si in loc sa vorbesti pe mess, poti sa afli ceva nou."
"Pentru mine a citi inseamna o activitate pe care o fac in timpul liber."
"Cititul este bun pentru a-ti dezvolta vocabularul sau sa te descurci mai bine in situatii dificile."
"Cititul iti dezvolta imaginatia si te ajuta sa vezi lumea cu ochii mai limpezi."
"Pentru mine cititul este un mod de a te recrea si un mod in care sa te distrezi. Eu toate cartile pe care le-am citit, nu le voi uita, pentru ca au fost minunate. Acum citesc Winetoo, care pana acum este cartea mea minunata si o recomand altora."
"Lectura ne ajuta sa avem o cultura generala cat mai mare."
"Cititul ajuta la dezvoltarea creierului pentru ca o carte te pune sa gandesti, in schimb televizorul nu are aceleasi efecte, ci din contra."
(N-am modificat nimic din continut. De-asta exprimarea, stangace uneori.)
Comentarii va las sa faceti voi. Nu uitati, sunt vorbe despre carti ale unor copii nu mai mari de 12 ani. Vorbe, din pacate, in cele mai multe situatii, nu si practici.
Oare noi, adultii, stim ce inseamna sa citesti? Ma gandesc ca, daca am sti in primul rand noi ce inseamna sa citesti si le-am explica si lor, macar cat poate sa explice un copil de 12 ani, ar citi si ei mult mai mult decat o fac acum.

Lecturi urbane

Chiar inainte sa aflu despre proiectul "Lecturi urbane", intr-o discutie cu o prietena, vorbisem despre faptul ca vad, din ce in ce mai des, oameni citind. In metrou, in tramvai, in parc. Nu stiu de ce sunt surprinsa de asta. Poate n-am fost atenta pana acum sau poate faptul ca o vreme nu m-am plimbat cu cartea in geanta facea sa nu-mi fie distrasa atentia de astfel de practici.
Probabil chiar sunt prea putini aceia care au obiceiul de a-si lua o carte in mana si a pleca intr-o incursiune a sufletului, a sufletului lor, nestiuta de nimeni si pentru care nu trebuie sa se explice. Intr-un ambient absolut banal, in drumul spre serviciu, in casa sau pe o banca, intr-un parc.
Din pacate, citim mult prea putin. Copiii nostri citesc si mai putin.
Ieri, in timpul unei ore, discutand despre ce si-ar dori sa primeasca drept premiu pentru castigarea unui concurs de cultura generala, am primit de la copii urmatoarele raspunsuri, in ordine: bani, excursii, console (nu prea sunt in tema, chestii pentru nu stiu ce joc), animatoare (discutia se intampla la o clasa de-a 7-a, deci 13-14 ani), Mp3-uri, case, pardon, vile, masini. Am continuat sa insist, sperand ca voi primi un raspuns care va fi, daca nu "carte", macar un abonament la vreo revista, ceva, fie ea si de benzi desenate. Pret de cateva minute mi-au trecut pe langa urechi noile valori ale societatii noastre. Pentru ca metodica o cere, am facut constiincioasa si o lista pe tabla cu... in fond, valorile la care se raporteaza copiii nostri.
Astazi am intrebat cativa copii cand au citit ultima carte. Unul dintre raspunsuri a fost: "Niciodata". Si zambetul de rigoare. Un altul s-a uitat nedumerit la mine, altul si-a atintit privirea in caietul deschis. Unul singur si-a amintit cu greu ultima carte citita.
In nedumerirea asta a mea legata de dezinteresul pentru lectura in general, care persista de ceva ani, in nemultumirea legata de faptul ca suntem dezumanizati cu totul, ingrozitor de superficiali uneori, descopar o initiativa care imi da ceva sperante ca lucrurile pot merge mai bine.
"Lecturi urbane" este, in opinia mea, numele unui proiect de care avem nevoie. Pentru ca ar trebui sa ne trezim odata din amorteala in care atarnam si sa ne hranim cu povesti veritabile, nu cu povesti spuse de personaje create artificial, de minti artificiale indeobste. Pentru ca avem nevoie sa ne hranim mintea. Si sufletul. Sufletul nu se hraneste cu valori materiale.
In modul cel mai concret cu putinta, avem nevoie sa invatam sa comunicam, pentru ca am uitat. Lectura ne ajuta. Am invatat sa murdarim vocabularul, sa-l peticim pe alocuri cu prescurtari. Am invatat sa ne uitam la ecranizari si nu ne dam seama ca ele, ecranizarile, nu vor fi niciodata la inaltimea scriiturii. Am invatat sa uitam ca lectura este menita sa ne aline, sa ne faca sa ne iubim, sa ne invete sa vorbim si sa ne invete sa traim asa cum, poate, suntem incapabili s-o facem in viata de zi cu zi. Probabil ca nimeni, niciodata, nu va putea face un inventar al lucrurilor bune si frumoase pe care le castigam citind.
"Lecturi urbane" poate sa ne mai trezeasca putin. Prin faptul ca este o initiativa care cheama la lectura. Si prin faptul ca aceasta chemare la lectura este facuta publica. Pentru ca are ca scop crearea unui model. Pentru ca acest model va crea, la randul lui, modele. Modele de oameni care vor sti sa comunice, sa nu fie superficiali, sa inteleaga, sa admire, sa iubeasca, care vor sti ca, daca au nevoie, au un refugiu in care nu vor fi niciodata gasiti. Lectura.
E pentru prima data in viata cand imi doresc din tot sufletul ca "spiritul de turma" sa functioneze.

(Ca sa intelegeti mai bine ce e cu proiectul despre care vorbeam mai sus, la "Je recommande" , un click pe "orasul citeste" va lamureste imediat!)

Despre adolescenti. Si dascali.

De mult ma gandesc daca sa scriu despre asta sau nu. Ma gandesc, ma razgandesc, imi iau inima-n dinti si incep sa scriu. Despre ce inseamna sa fii dascal. In viziunea mea. Doar a mea.
Am avut in viata doua aspiratii mari: prima a fost sa fiu balerina. Ma bucur ca piciorul meu drept s-a revoltat dupa vreo 8 ani de munca, a zis "gata, pana aici!" si a trebuit sa-mi fabric rapid un alt vis pentru care sa lupt. A venit repede.
Aveam aproape 15 ani cand mi-a incoltit in minte ideea de a deveni profesoara. Imi traiesc visul de cativa ani buni. Si ma intreb daca nu cumva, in viata, e loc doar pentru un vis implinit. Astept sa fiu contrazisa. De viata.
Prima zi de scoala a fost ca un dus rece. Aveam 22 de ani si cele mai mari clase erau niste clase de-a 11-a. Prima ora. Eu 22, ei 17-18. Ei elevii, eu profa. Trebuie sa fac o precizare: nu sunt in niciun caz o persoana impunatoare din punct de vedere fizic si nici expresia fetei mele nu este una care sa te faca sa-ti inghiti limba. Nu stiu cum le-am vorbit, nu-mi mai amintesc exact ce le-am spus, nu stiu cum si de ce, am fost informata la sfarsitul orei ca sunt draguta si ca, daca nu eram, nu as mai fi calcat a doua oara la ei in clasa. Am zambit, am salutat si am plecat. Am aflat, ulterior, ca era o clasa mai dificila.
As vrea sa fac niste precizari: nu exista clase dificile. Daca pleci de la premisa ca in fiecare copil, adolescent, indiferent de ce lasa el sa se vada, exista ceva bun, rar se intampla sa dai gres. Dar trebuie sa incerci sa cauti. Sa ai rabdare sa cauti, sa incerci sa intelegi. Si nu vor exista clase dificile. Sau imposibil de tinut in frau.
Pentru cei mai tineri care abia isi incep aceasta profesie si pentru cei mai in varsta, care considera ca nu te mai poti intelege cu adolescentii de azi, am un pont de vandut: atata timp cat li se acorda incredere, vor raspunde cu incredere.
Nu stiu de ce, pentru unii dintre noi, e asa greu de inteles ca daca oferi incredere, de obicei ti se raspunde cu incredere. Ca daca oferi aere de superioritate, vei primi in schimb dusuri reci, greu de suportat, situatii neplacute si tot felul de giumbuslucuri menite sa te mai scoata putin din sarite.
Daca tipi si te enervezi in fata lor, din dorinta de a te face respectat, se distreaza copios.
Daca ii ameninti, le starnesti zambete pe fata.
Daca vrei sa le creezi impresia ca nimeni nu trebuie sa miste in fata ta, pentru ca tu esti proful si ei elevii, fii sigur ca iti vor arata ca nu e asa. Parca oricum ai da-o, nu e bine.
Poate ar trebui sa luam in considerare ca personalitatile lor sunt foarte puternice, mult mai puternice decat ale noastre la varsta lor, sa nu uitam ca nu trebuie sa ne mai asteptam ca niciunul sa nu respire pentru ca am intrat in clasa. Uitam ca sunt oameni, ca nu toti au ca prioritate scoala, ca unii sunt nevoiti sa munceasca pentru a-si intretine familia. Mai presus de toate, uitam ca si noi am fost ca ei.
Cele mai frumoase amintiri, cele mai emotionante momente mi-au fost facute cadou de adolescenti despre care eram intrebata daca nu cumva ma vor pandi noaptea sa-mi dea cu ceva in cap pentru ca au luat un 2. Pentru ca se generalizeaza totul. Si in privinta elevilor adolescenti si in privinta profesorilor. Eram intrebata, mai in gluma, mai in serios, daca nu mi-e frica seara, cand plec de la scoala, cand dadeam notele alea. Zambeam si spuneam ca nu. Pentru ca atunci cand ei stiu pentru ce au luat o nota, cand stiu ca nu au fost nedreptatiti, cand exista o scara a valorilor valabila pentru toti, ei sunt capabili sa inteleaga ca nota e a lor, nu a profesorului.
Cand noi, ca dascali, suntem in stare sa ii intelegem pe ei, sa comunicam cu ei, vor fi si ei capabili sa inteleaga si ce le cerem si de ce le cerem ceva. Si vor asculta intocmai.
Cand noi, ca dascali, ii vom respecta, vor sti si ei sa ne respecte. Cand vom sti sa-i ascultam, vor sti si ei sa ne asculte. Si daca mai simt si ca tii la ei, detii tot controlul asupra lor.
In concluzie, fii om cu ei. Vor fi si ei cu tine. Iar daca nu stiu sa fie, invata-i tu, doar de-asta te numesti dascal.

Ce invatam. Cu ce ramanem.

Va spun de la inceput: recunosc, Dragos Bucurenci si insemnarea lui de pe blog sunt vinovati pentru ca scriu despre asta acum. Azi-dimineata la cafea, verificandu-mi mailul, am gasit unul care ma anunta ca pe blogul lui Dragos exista o insemnare numita "Scoala de balet".
Subiectul asta rezuma o parte dintr-o viata de om. O parte nedezvaluita aproape nimanui. Si uite cum scriu iar. Cum spunea si el, as vrea ca partile urate sa fie pura fictiune. Din pacate nu sunt.
Am cunoscut o fetita. Cand era mica, nu stiu daca a avut timp sa se gandeasca la ce ar vrea sa fie cand o sa devina mare. Sau poate nu-mi amintesc eu. Sau poate voia sa devina balerina.
Avea vreo 7 ani cand a inceput sa faca balet. Balet si vioara, cred. Un instrument, oricum, care nu era pian. Cu vioara a fost un chin, a lasat-o balta inainte sa faca instrumentul sa scoata ceva frumos din mainile ei. Cu baletul a continuat, se pare ca i-a placut. Da, chiar i-a placut.
Probabil ca promitea, sau ceva de genul, ca la inceputul clasei a 4-a si-a facut bagajele si a parasit orasul natal, plecand spre capitala. In decembrie '89, avea deja cateva luni de experienta intr-ale "Scolii de balet" si 9 ani si 3 luni de viata.
Ce a urmat e o poveste. Asa cum sunt povestile adevarate, cu zane si feti-frumosi stralucind pe scena si cu babe-cotoroante cu batul in mana in salile de balet. Fara majuscule.
A durat 5 ani perioada asta. Datoreaza "Scolii de balet" o mare parte din personalitatea ei de acum, sunt convinsa. Ii datoreaza faptul ca iubeste dansul, ca nu e straina de holurile Operei Romane, de scena ei, faptul ca iubeste pianul, ca iubeste muzica si ca e capabila sa inteleaga lucrurile marunte si frumoase din jurul ei, lucruri care ii fac viata mai frumoasa. Ii datoreaza faptul ca e ceea ce e acum, probabil ar fi crescut altfel in alte imprejurari. Ii datoreaza faptul ca e o fire independenta.

Dar tot "Scolii de balet" ii datoreaza, din pacate, doza mare de nesiguranta in propria-i persoana. Baletul a insemnat durere fizica, efort, regim alimentar. A insemnat sa renunte la copilarie, sa transpire, sa indure zgarieturi cu aratatorul, unghii sau pixuri infipte in spatele care, uneori, nu era perfect drept. A insemnat, mai ales, sa auda in fiecare zi ca nu e suficient de buna. Si, daca nu i se adresau ei aceste cuvinte, le auzea adresate celor de langa ea. A insemnat sa invete sa nu se priveasca niciodata multumita de ea in oglinda, sa i se para ca nimic din ceea ce face nu e suficient de bun. Ca nu e nici suficient de buna si nici suficient de frumoasa. A invatat sa nu aiba incredere in ea.

Nu sunt acestea rigori ale vreunei discipline care ne depaseste intelegerea, cu siguranta. Nimeni nu recomanda, nici macar in teorie, astfel de practici. Nu stiu de ce speram ca povestea de mai sus, inceputa acum mai bine de 20 de ani, nu mai e la fel. Nu stiu de ce speram ca un dascal poate sa inteleaga acum mai bine cat de mult influenteaza personalitatea unui copil, modul in care creste si, mai ales, ce amprente lasa asupra omului care va fi.
Din pacate, insa, se pare ca nu e nimic schimbat: au existat, dintotdeauna, in scoli, si zane care ne invata sa crestem frumos si babe-cotoroante care nu stiu cum sa ne pregateasca pentru viata.

Pentru ca handbalul nu e fotbal.

In urma cu niste ani, am avut o perioada foarte lunga in care eram o consumatoare constanta a informatiilor din sfera sportului. Cred ca a durat vreun an perioada in care, din geanta mea de femeie, nu lipsea in nicio zi Gazeta sporturilor. Reuseam sa mi-o procur de la cel mai apropiat chiosc de ziare sau chiar din tramvai, dupa ce vanzatorul, vazandu-ma femeie, si ca si cum Gazeta era un bun de pret adresat barbatilor, imi intindea cu amabilitate Libertatea. Tot cu amabilitate repetam "Gazeta sporturilor, va rog." Alaturi de colegi, comentam apoi cu pofta tot ce era de comentat, caci, vorba aia, eram in tema.
A urmat o perioada in care, nu stiu cum si de ce, am reuntat la obiceiul Gazeta sporturilor. Dar nu am renuntat sa fiu interesata de sport, indiferent de ce natie era el. Am savurat cam tot ce puteam sa savurez, in limita timpului meu si a transmisiunilor oferite de posturile de televiziune. Jocurile Olimpice de Iarna de la Vancouver, de anul acesta, au fost o adevarata delectare, la sfarsitul unor zile care de care mai obositoare.
Dupa Urziceni-Liverpool din Ghencea, urmatoarea experienta pe care am asteptat-o cu nerabdare a fost semifinala fetelor de la Oltchim cu cele de la Gyor, din cadrul Champions League, al carei retur s-a petrecut la sfarsitul saptamanii trecute, in Rm.Valcea.
Impreuna cu un grup de prieteni, ne-am inarmat cu energie si cu chef de urmarit episoade datatoare de palpitatii si ne-am adunat undeva in Centrul Vechi al Bucurestilor sa urmarim meciul. Nu sunt o impatimita a handbalului si as minti daca as spune ca am urmarit tot parcursul fetelor de pana acum in Champions League. Insa meciul acela nu era orice meci. Era semifinala unei competitii al carei trofeu e ravnit de orice echipa de club.
Si, totusi, asta nu inseamna mare lucru, se pare. Am urmarit meciul intr-un loc public (mai putin dezamagita eram daca ramaneam acasa) si l-am urmarit... fara sonor. Da, plasmele elegante care ne aratau ce faceau fetele in sala cu atmosfera frenetica de la Valcea nu aveau sonor. Initial, am crezut ca e o gluma. Nu, plasmele alea chiar nu aveau sonor. Si de ce ar fi avut? Nu stiu cam cati eram acolo, poate in jur de 50-60 de persoane, dar eram cam singurii care urmaream meciul. Asa incat sonorul, chiar daca ar fi existat, risca sa perturbe discutiile si atmosfera unei dupa-amieze absolut normala si in care nu se intampla nimic... deosebit.
Sa ma repet: era semifinala Champions League la handbal feminin. Semifinala. Adica ceva ce echipele romanesti vad foarte rar, stim cu totii. Eram intr-un loc public si am urmarit meciul fara sonor. 8 din 50. De ce fara sonor? Pentru ca, pare-se, plasmele elegante nu aratau nimic deosebit.
Dupa handbal, a urmat fotbal. Rapid-Steaua, in campionat. Era 3-1 cand am plecat, era multa incordare in atmosfera, se urmarea meciul. Cam aceleasi persoane care fusesera in spatiul ala si in timpul meciului de handbal. Dar mult mai atente. Nu-mi amintesc exact daca, intre timp, aveam si sonor. Nici nu mai conteaza, de fapt. Oricum, handbalul nu e fotbal. Chiar daca e semifinala Champions League. Am ajuns acasa. 4-1. S-a terminat 5-1. Vag, in seara aia, s-a vorbit de semifinala Champions League la handbal feminin. Poate si a doua zi. La fel de vag. Sunt curioasa daca atunci cand fetele vor juca finala (returul acasa) plasmele elegante din locurile publice vor avea sonor. Sau daca in jurnalele de stiri meciul cu pricina va avea loc mai mult decat o zi. Oricum am da-o, handbalul nu e fotbal. Sa ne fie rusine.

Colectia primavara-vara II

Cosmarul RATB este in plina desfasurare. Vin si caldurile... ne vom delecta cu mirosuri de tot felul, in aglomeratii de tot felul.
Intr-una din diminetile din saptamana asta, am avut ocazia sa retraiesc atmosfera despre care vorbeam zilele trecute, cand pomeneam de numaratul pana la 4 sau 5 al mijlocului de transport in care indraznim sa ne urcam in drumul spre serviciu, dimineata devreme.
E adevarat, ma duceam intr-un loc atat de drag mie, incat nu prea conta in momentul ala ca trebuia sa suport 10 minute de mers "intepenit" (imposibil sa misti o mana, sa intorci capul sau sa stai in doua picioare). Dar ce te faci cand trebuie sa suporti asta in fiecare zi?
Am avut ocazia sa-mi amintesc inca o data ca nu, cel putin in tramvaiul 41 nu te poti urca in jur de 8 dimineata decat dupa ce numeri linistit pana la 4 sau 5. Generalizand, si gandindu-ma la cum arata locurile in care traim si pe unde trecem, la ce lasam in urma noastra, in general, mi-au mai urlat, incat o data in cap, convingerile ca nu, nu ne indreptam intr-o directie buna, ca nu, nu suntem in stare sa traim civilizat si ca nu, nu ar trebui sa avem pretentii de recunoastere din partea altora cum ca am fi si noi vreo tara europeana, ceva.
Si nu, nu sunt pesimista de fel!

Trei culoori cunoosc pe luumee

Sa vedeti ce n-a vazut neam de neamu' vostru: Porumbescu asta era chiar optimist. Pacat ca nu mai e printre noi sa ne incarce cu niscaiva speranta. Desarta.
- Pai, nene, falnic viitor e asta? Ceva patriotism avem si noi in program aicisea?
- Halal patriotism! Eu zic sa va bagati mintile-n cap odata si sa va treziti.
- Cum, nene?
- Iac-asa: pestele de la cap se-mpute. Eu zic sa-ncepem cu vreo coada, ceva. De peste. O curatam de solzi si o bagam la.. .cuptor.
- Coada de peste, zici?
- Las-o asa, bre, ca e mai sanatoasa. Scapa cine poate.
- Si cu "galben, aurul campiei" si "albastru-al nostru cer"?
- Galben, nu. Avem culoarea graului uscat de soare sau inundat. Si albastru-n niciun caz, cu vulcanii astia revoltati. Las-o asa, am zis!
- Bine, nene, asa am lasat de mult. Nemiscat. Incercam si eu... Ramane cum am stabilit?
- Fix asa. Ada coada aia de peste si, hai, ciocu` mic si joc de glezne, ce atatea comentarii?!

Colectia primavara-vara

Luuume, lume! Mai-marii distinsi ai orasului-capitala a onoratei tarii acesteia va supun atentiei colectia primavara-vara 2010!
Avem spatii verzi amenajate. Mici, dar amenajate. S-o fi gandit careva ca, vazand o picatura de verde intr-o perioada in care tovarasa Eco e la moda, nu ne mai distrag atentia gropile, mizeria, impoliteturile.
Avem spatii verzi frumos amenajate, cum spuneam, pavate cu niscaiva gropi demne de toata atentia soferului grabit. Din colectia mai sus amintita, supunem atentiei dumneavoastra noul Cod Rutier, insotit de Codul Bunelor Practici, editie revizuita si adaugita. Dam citarii cateva articole demne de luat in seama :
Art. 1, alineatul 1 : Dimineata, pe racoare, urcarea in mijloacele de transport omologate se face numarand de la 1 la 3 sau 4, cu rabdare. Cand autobuzul cu numarul 4 a ajuns in statie, luati-va inima in dinti si incercati sa urcati.
Art. 1, alineanul 2 : Odata urcat in mijlocul de transport in comun, cetateanului tanar ii este interzis sa ocupe vreunul din locuri, in cazul in care se elibereaza vreunul. A se ceda toate locurile cetatenilor grabiti care la 7 dimineata merg sa-si faca piata strabatand orasul in cautarea oului celui mai ieftin. Daca urcarea in autovehicul nu este posibila tot din acest motiv, va rugam sa asteptati mijlocul de transport cu numarul 5, asumandu-va cu responsabilitate sanctiunile legate de intarziatul la serviciu.
Art. 2, alineatul 1 : Le este interzis soferilor ca intre orele 7 si 9 dimineata sa incalce viteza maxima legala de 10 km/ora. In caz contrar, sanctiunile ajung pana la pedeapsa capitala aplicata masinii proprietate personala : afacerea groapa.
Art. 3, alineatul 2 : Spatiile verzi infrumusetate cu flori de sezon vor fi asortate cu fantani arteziene cu apa in nuante de rosu, gropi, canale neacoperite si cateva ceasuri aurite din loc in loc.
Art. en, alineanul saispe: Cine nu e eco, e bio. Cine nu are ce sa manance, sa-si puna pofta'n cui.
Va amintim ca orice abatere atrage dupa sine sanctiuni legale impuse de legea lipsei de bun simt. Va multumim.
Asa ca, stimate cetatean, avand in vedere o parte din noile reglementari, intreaba-te in continuare de ce lucrurile nu merg bine, de ce o sa mancam bulbi de lalele si zambile colorate, de ce intarziem la serviciu, de ce unii au salariu mic si altii mare, de ce vrem sa plecam din tara asta si, mai ales, de ce atatia din cei care au plecat nu vor sa se mai intoarca.

Chestia e ca...n-ai rezolvat chestia.

Greu. M-am trezit si de data asta. Si, cum obisnuiesc sa fac aproape in fiecare dimineata, imi iau frumusel cafeaua si o impart cu "prietenul" calculatorul. Mi-am schimbat, in ultima vreme, obiceiurile. Imi impart cafeaua cu "prietenul" calculatorul pentru ca prietenul om e cam absent. E din cauza liberului arbitru, pot sa aleg ca prietenul om sa fie absent.
Acum ma cam grabesc, ar cam trebui sa plec, ca, na, am niste treburi importante de rezolvat. Ca doar numai asta stim sa facem. Ne trezim, bem o gura de cafea si plecam inspre lucrurile de rezolvat. Ma intreb cat o sa mai dureze asta. Caci, sincer, ma cam pierd intre atatea lucruri de rezolvat. Din pacate, nu sunt singura. Asa trece viata asta pe langa noi si noi pe langa ea. Ma gandeam sa n-o mai numim "viata", ci "lucruri de rezolvat", e mai aproape de adevar.
Ce am de facut azi... Pai n-am spus ca trebuie sa plec? Revin la 7 diseara, de fapt imi termin treaba abia dupa 21. Si abia atunci am timp si pentru mine. A, domne, da' niste diacritice cand o sa avem si noi?
Ma grabesc acum si am un chef teribil sa scriu. Dar nu prea am timp.
Trebuie sa am grija doar de mine. Dar, ce credeti?! Nici de asta n-am timp. Domne, n-am timp! Trebuie sa rezolv "chestii".
Si uite-asa, intre atatea chestii de rezolvat, ne trezim ca a trecut timpul si, de fapt, n-am rezolvat nimic. Chestiile pe care le avem de facut, pe care ni le programam atata, va spun eu din proprie experienta, sunt chestii care nu te ajuta sa dormi bine noaptea. Pentru ca nu se termina niciodata. Si ne trezim ca a trecut timpul si n-am rezolvat chestia esentiala: sa imparti cu cineva chestiile pe care le-ai rezolvat. Sau pe care nu le-ai rezolvat.
Chestia e ca... am treburi de rezolvat si maine. Si, ce credeti? Poimaine o iau de la capat.

Domnita

Asa, sa va mai povestesc. Despre "Domnita".
Povestea spune ca a existat o Domnita, pe numele ei Gherghinescu Vania, "o femeie superba, de un mare rafinament intelectual"( zicea Bartolomeu Anania, in Memoriile sale), care obisnuia sa frecventeze casa poetului Arghezi. Se pare ca aceasta Domnita i-a inspirat, pe rand, atat pe Arghezi, cat si pe Blaga, primul numindu-si poemul simplu "Domnita", cel din urma- "Incantare".
Am cunoscut-o pe Domnita, in varianta lui Arghezi (un pic adaptata), acum vreo cateva luni, cand un prieten bun mi-a trimis (traiasca tehnologia!) cateva melodii, stia si el ca sunt pe sufletul meu si stia si ca le astept. Astept si albumul. Adica, sa ne intelegem, cd cu dedicatie. Speciala, ca asa ne-a fost intelegerea. Pana una, alta, am "Domnita" cu mine, cu tot cu chitara. Si cu voce. Si aici se complica lucrurile. Nu reusesc sa ma hotarasc ce anume ma face sa vreau sa ascult piesa in continuu: versurile sau vocea? Caci, complicat lucru, e o voce pe care o cunosc de ceva vreme, cam cat jumatate din viata mea.
Cand dai peste ceva ce-ti place "din prima", se intampla sa-ti fie greu sa exprimi in cuvinte motivul pentru care iti place ceva-ul ala. O fi atmosfera de poveste creata de versuri? Cetatatea, slova, luceferii, corzile mute. Apoi asteptarea, amarul de timp si pana tocita. Sau o fi doar partea din final, pe care o asociez cu un fel de sentinta?
"Nu te cersesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt legat de umbra ta. Legat de umbra ochilor tai crunt." Elegant, ferm, cu o atitudine posesiva chiar. Se cuvinte, adica, sa fii a mea. Dintr-un motiv cat se poate de simplu: sunt legat de umbra ta. Cred ca mi-ar placea sa mi se dea o astfel de sentinta. Dar nu mai vad, in lumea in care ne invartim, oameni capabili de asemenea sentinte, implicit de asemenea iubiri.
Nu mi-am propus sa fac o analiza a versurilor. Unele lucruri ne marcheaza intr-un fel sau altul si vrem sa vorbim despre ele. Mai ales cele care ne plac. Voiam sa atrag atentia asupra unui lucru, insa: avem talentul de a trece peste lucrurile care ne hranesc sufletul. Uneori avem mare nevoie de ele pentru a merge mai departe, sau pur si simplu pentru a ne dezmetici din cand in cand din ameteala in care traim zi de zi, dar uitam asta. Sau nu ne dam seama la momentul potrivit. Sau pur si simplu ignoram ce avem frumos in jur.
E adevarat, poate ca sunt subiectiva. Caci pentru mine "Domnita" nu inseamna doar versurile lui Arghezi transpuse in muzica. Inseamna versurile lui Arghezi transpuse in muzica, pe muzica cuiva care de multa vreme imi hraneste sufletul cu astfel de lucruri simple pe care le gasesc atat de putin in jur. Toti suntem subiectivi cand vine vorba de lucrurile care ne plac. Pentru ca lucrurile care ne plac, tin de gust. Esential este sa nu uitam de ele si sa nu le lasam sa treaca pe langa noi fara sa ne bucure sufletul. Ce-i drept, vocea "Domnitei mele" imi zguduie putin amintirile, dar e cu atat mai placut.

Spatiul nostru. Spatiul lor.

Exista, in toate scolile romanesti, anumite spatii destinate exclusiv profesorilor. Suntem familiarizati cu sintagme de genul "intrarea elevilor" si "intrarea profesorilor", "scara elevilor" sau "scara profesorilor", despre toalete, aceleasi "zicale".
Probabil ca organizarea asta tine de o anumita disciplina. Si, daca ne gandim cat sunt ei de energici, cat sunt de multi pe holurile oricarei scoli, comparativ cu noi, as spune ca aceasta "natie" de disciplina nu este nici nelalocul ei, nici anormala. Pur si simplu se impune. Pentru ca este uman sa existe un spatiu in care sa scapi de agitatia din mijlocul lor, macar 5 minute, daca nu 10. Si, de ce nu, de accidentari.
Sa ma si explic. Mergand ieri spre cancelarie, dupa o ora la nu mai stiu ce clasa, am avut parte de o intamplare relativ haioasa. Trecusem de agitatie cu bine, ma strecurasem cu grija si izbutisem sa ajung intr-o parte de spatiu " al nostru". Trebuie sa stiti ca este un adevarat periplu, acest drum pana la cancelarie, printre ei. Imaginati-va niste furnici dornice sa alerge cat mai mult, in directii care nici lor nu le sunt prea clare. Niste furnici nu tocmai harnice, unele atipice, care misuna intr-un spatiu relativ mic, si nu ca sa comita vreo harnicie, ci pur si simplu ca sa-si consume energia. Oricum, daca analogia cu furnicile nu va e tocmai la indemana, imaginati-va macar ceva "mic", "mult" si "grabit" misunand intr-un spatiu inchis.
Recunosc, iubesc furnicile, chiar si pe cele mai lenese sau atipice. Ieri, insa, cum spuneam, in timp ce ma indreptam spre cancelarie, una din furnici, intr-o neatentie caracteristica, in timp ce alerga, (se sunase de intrare) s-a trezit in bratele mele. Iar eu - in urma impactului- cu niste dureri cauzatoare de glande "lacrimogene" instant. Am ramas intepenita, inmarmurita, cum vreti voi. S-a intamplat asa cum se intampla pe strada, cand ne lovim unii de altii si apoi ne vedem linistiti de drum. N-as putea sa spun ca furnica noastra si-a vazut chiar linistita de drum. Totusi, nu-mi amintesc sa fi auzit vreun cuvant din campul lexical apartinand "scuzei". Stiu doar justificarea, justa, ce e drept: graba.
Am catalogat mai sus aceasta intamplare ca fiind haioasa. Pai, ce sa faci cand se intampla evenimente de genul acesta si ti se spune clar si raspicat si pe un ton cat se poate de convingator: " Ma duceam la ora! S-a sunat de intrare si de-asta alergam!" ? Haz de necaz.
Probabil ca expresia fetei mele nu era tocmai fericita in momentul cu pricina. Cateva colege m-au intrebat ulterior: "Cum te simti? Te mai doare?"
Nu ma mai durea, fizic vorbind. Dar, de fapt, ma doare. Si nu pentru ca ei obisnuiesc adesea sa invadeze spatiul asta ori de cate ori au ocazia. Nu consider ca exista vreun spatiu in care am acces doar eu, doar pentru ca eu sunt "doamna". Ma doare pentru ca, in multe din situatii, nu mai inteleg unde ne indreptam, unde se indreapta ei, aceia pentru care cuvintele "politete", "respect" sunt la fel de necunoscute ca teoria puiului de gaina pentru mine. Ma doare mai ales pentru ca nu mai exista limite. De niciun fel. Si ma doare ca, daca eu, adultul, dascalul din fata lui, nu am auzit niciun cuvant care sa aiba vreo legatura cu scuzele, ei in niciun caz nu aud, atunci cand astfel de evenimente se petrec intre ei.
Repet: Incotro ne indreptam si incotro se indreapta ei?

Prieten

Se numeste "prieten" acea persoana care se afla acolo cand nici nu gandesti si care reuseste sa te faca sa zambesti, sa-ti gasesti linistea si echilibrul, fara ca macar sa-ti dai seama pe moment.
Se numeste "prieten" acea persoana care nu se afla acolo si despre care stii ca, daca in secunda "1" ti se intampla ceva, in secunda "2" o vei simti langa tine. Nu conteaza cat de departe e.
Se numeste "prieten" persoana care iti spune mereu si dezinteresat adevarul, chiar daca e un adevar care doare. Nu conteaza cat de mult doare. Pentru ca "prieten" iti este cel care iti spune cel mai dureros adevar, chiar daca adevarul acesta iti distruge echilibrul si universul in care traiai.
Se numeste "prieten" acela care stie cand sa fie langa tine si, mai presus de toate, acela care, nu numai ca aude ce vorbesti, dar te si asculta.
Numai cine nu stie sa fie prieten nu are parte in viata de prieteni, as spune. Gandindu-ma acum la fraza asta, imediat dupa ce am scris-o, sunt constienta ca am avut si am parte fericirea de a avea in jur prieteni adevarati. Putini, dar adevarati. Pentru ca am convingerea ca prietenii adevarati sunt putini.

Motivatie. 15 mai 2009

15 Mai 2009.
Undeva dupa miezul noptii.

Nimic. Am uitat sa zambesc. M-am intors cu fata la perete, mi-am impreunat mainile si am vrut sa ma ascund, ca in fiecare noapte. Poate nu ma gaseste snguratatea iar, mi-am zis, si am inchis ochii.
Eram undeva in locul in care reusesc sa ma regasesc. Unde nu e liniste, unde in jurul meu este bucurie, imaturitate, unde totul pare posibil si nu exista griji. As vrea sa scriu mult, sa pun in cuvinte tot ce nu pot trai, sau nu pot avea.
Ea veni din nou, alungandu-mi senzatia ca poate totul e in inchipuirea mea. Singuratatea. Nu era nici un dubiu, eram singura, cu mainile impreunate, incercand sa ma ascund in zadar. Lacrimile erau tot acolo, mai multe si mai reci.
- Odihneste-te, mi-am spus din nou, si am inchis ochii.
Vremea era racoroasa, pe sufletul meu. Era lumina, dar nu era soare. Si nu-mi amintesc decat florile si frunzele din copacii pierduti si uitati. In fata mea, oameni traind si ducandu-si viata agitata, intr-o liniste in care nu ma regaseam.

- Buna, esti bine? Si fraza aceasta deveni in scurt timp motivul existentei mele. Motivul pentru care ma trezeam dimineata, motivul pentru care luptam, motivul pentru care traiam fiecare clipa. Si daca Dumnezeu m-a lasat sa traiesc asta, inseamna ca poate totusi am un rost pe lumea asta, fie el si pentru un timp.

de la ou la om in fix 37 de saptamani

Sintagma asta mi-a ramas in minte si nu iese de acolo. Rezuma intr-un mod extrem de ciudat intamplarea care, se pare, m-a marcat cel mai mult cam de cand ma stiu. Si o sa tina. Sau poate exagerez eu acum. Timpul o sa-mi arate daca ma insel.
In primul rand, este numele unui blog. Unul dintre cele doua care m-au facut si pe mine sa vreau sa am unul (despre celalalt, urmeaza sa scriu).
In al doilea rand, ( care e, de fapt, mai important decat primul) este legata de o experienta pe care am trait-o.
Sa vedem...

Dupa aluzii si discutii, prietena mea Ioana a fost de acord sa merg la spital in ziua cea mare. Ce-i drept, nu era mare lucru de facut acolo, dar imi doream atat de mult sa fiu in locul cu pricina, incat, in noaptea dinainte, am adormit spre dimineata. Nu voiam decat sa fiu acolo, aproape. Nu ma intrebati de ce, ca n-as sti ce sa raspund. O fi fost cea mai frumoasa ninsoare in ziua aia, o fi fost cea mai ciudata zi de primavara, cea mai atipica, cea mai cum vreti voi, ziua de 11 martie anul asta. Ceea ce imi e extrem de clar e ca mi-a ramas fix in creieri, nu iese de acolo. Nici ea, nici ninsoarea, nici nerabdarea de a ajunge in "locul cu pricina".
Afara, trafic infernal, zi obisnuita, un peisaj intepenit, oameni ducand cu ei ganduri de tot felul, avand pe chipuri expresii de tot felul.

Inauntru, in holul in care am stat pret de vreo 9 ore, chipurile inghetate ( de frig sau de griji) au devenit chipuri vii. Intre un planset de copil nou-nascut, o mama pe targa si imaginea asistentelor defiland prin fata mea, nu auzeam nimic altceva decat plansul bebelusului care tocmai se nascuse.

Pentru prima data am devenit constienta de minunea pe care un corp o poate produce, pentru prima data intelegeam mai bine zambetul despre care ii tot spuneam lui Geo si care i-a ramas acolo, pe chip. Pentru prima data, desi stiam asta, macar in teorie, am inteles mai bine ca daca nu iti e dat sa traiesti o astfel de experienta, ai trait degeaba.
Am vazut multe femei insarcinate, multi copii abia nascuti. Dar faptul ca ziua asta mi-a ramas atat de clar intiparita in minte isi gaseste o singura explicatie: poate ca niciodata nu mi-a fost dat sa ma aflu in "locul cu pricina". Sau macar aproape. As fi ramas acolo mult si bine, nu-mi trebuia nimic. Imi era suficient sentimentul de viata "data." Poate din cauza ca se intampla atatea lucruri rele, suntem martorii atator ineptii si ai atator nimicuri care distrug vieti.
Cand simti ca nu mai ai energie pentru nimic, e bine sa incerci o experienta ca asta. Crede-ma pe cuvant.

Deocamdata nimic

...