Gânduri în dezordine (2)

Nu-s ele chiar în dezordine în clipa asta, însă, întâmplător sau nu, titlul se potriveşte "impulsului" care mi-a fost dat să scriu. Înainte să multumesc pentru încredere, în sensul în care mi s-a spus că dacă scriu, poate asta va ajuta mai multe persoane, fac mărturisirea că, de data asta, nu voi vorbi despre gândurile mele în dezordine, ci despre situaţiile multe în care ni se întâmplă să nu ne regăsim, de fapt, pe nicăieri. Situaţiile acelea multe de confuzie şi dezordine interioară în care ne trântim cu voie sau nu, un trântit rapid, căruia îi corespunde o ridicare chinuită şi care durează infinit mai mult decât trânta în sine.

Când sufletul ţi-e făcut tandări, când nu ai nici cea mai mică idee legată de direcţia în care ar trebui s-o iei... pâna şi faptul că respiri ţi se pare o povară greu de dus. Şi-ai vrea să dormi - eventual un somn lipsit de vise, scenariul ideal presupunând ca pas următor amnezia.
Imposibil, din fericire! Vrem, sau nu, ne vom trezi. Şi odată ce-am deschis ochii, amintindu-ne, vom simţi acelaşi gol în stomac sau acelaşi fior care ne-au facut să adormim atât de târziu.

Cred cu tărie că starea afectivă este generatorul tuturor acţiunilor noastre. Făcând un exercitiu, veţi constata că, atâta timp cât în plan afectiv există stabilitate, lucrurile merg ca pe roate! Invers, când lucrurile încep să fie instabile în plan afectiv, întregul univers se clatină. Nu vom vrea nici sa ne trezim dimineaţa, nici să mergem la serviciu, nici să pregătim mesele copiilor. Nu vom vrea nimic, refuzând, uneori, chiar şi prezenţa cuiva lângă noi.

Identificând cauza stării, vom identifica şi soluţia. Altfel spus, dacă ştim ce-a cauzat trânta sau de ce ne-am impiedicat, vom şti şi cum să ne ridicăm, eventual fără dureri prea mari. Asta pentru situaţiile în care nu cunoaştem cauza stării, în sensul în care nimic din ceea ce facem sau din ceea ce se întamplă în jur nu are vreo noimă.

Numai că această teorie nu aduce cu ea şi schimbarea stării. Sentimentul de neregăsire, starea în care-ţi simţi sufletul rătăcit nu trec doar pentru că ai identificat cauzele. De altfel, cred că ştim de fiecare dată cauzele, dar, din varii motive, nu ni le asumăm - în faţa altora, dar nici măcar în faţa noastră. Când sufletul ţi-e ţăndări... ştie şi de ce!

Ce-i de făcut? Poate o reconsiderare a poziţiei noastre faţă de noi. O raportare care să ţină cont doar de noi - în sensul că eu mă raportez la mine, nu la ceva exterior mie. Poate o reconsiderare a priorităţilor - în sensul că eu sunt prioritatea mea, nu altcineva sau altceva. Sau, poate, pur şi simplu, asumarea diverselor situaţii prin considerarea lor drept lecţii din care trebuie să înveţi ceva. Pur şi simplu. Şi mai ales pentru situaţiile în care altcineva are legătură cu inconfortul tău. Orice situaţie în care suntem puşi nu reprezintă altceva decât o lecţie neînvăţată. Şi, până nu va fi fost insuşită aceasta lecţie, ne vom lovi de ea.
Dincolo de reconsiderări, mi se pare oportună - dacă nu necesară - o altă soluţie: găsirea de motivaţii. Cu cât le gaseşti mai repede, cu atât mai mari sunt şansele să-ţi reconstruieşti universul. Gândeşte-te la motivele care te-ar face să vrei să te ridici din pat. Mai ales, gândeşte-te la ce ai pierde dacă nu te-ai ridica! Gândeşte-te la câte lucruri frumoase sunt în jur - care-ţi aparţin, pe care le poţi face şi de care tu însăţi te poţi bucura. Întreăba-te ce anume te-ar face fericit, găseşte răspunsul şi du-te în direcţia pe care ţi-a arătat-o sufletul tau. Nu uita nici de faptul că simplitatea lucrurilor poate fi sursa unui zambet, a unei stări de bine. Alege să vrei să te trezeşti dimineaţa, ca să te poţi bucura de lucruri mărunte - faptul că e lumină afară şi că o poţi vedea, faptul că vrei să alergi şi poţi face asta, faptul că vrei să asculţi melodia preferată şi o poţi auzi... Bucură-te de faptul că depinde doar de tine dacă zambeşti sau plângi!