L-am văzut acum ceva vreme şi mi-am propus încă de atunci să scriu despre el.
Subiectul este cât se poate de banal: Paul este căsătorit cu Adriana şi au împreună o fetiţă de opt ani, Mara. De câteva luni, bărbatul are o relaţie extraconjugală cu Raluca, medic stomatolog. Al Marei, evident.
Avem un EL şi-o EA iubindu-se. O EA în ipostaza femeii care îşi doreşte mai mult, dar este pusă în situaţia de-a accepta atât cât i se dă. Un EL- amant, tată şi soţ.
Întregul film este centrat pe trăirile bărbatului împărţit între familie şi amantă, încercând să-şi împartă timpul astfel încât să facă faţă ambelor realităţi, cum acestea se anulează una pe cealaltă. Ajunge să nu mai fie el, nereuşind să facă faţă presiunii interioare survenită din certitudinea că o iubeşte pe Raluca. Momentul în care cele două femei se întâlnesc pare să fie cel în care se produce un declic-genul de declic care este urmat de o schimbare a realităţii. Măcinat, ajungând să nu se mai simtă EL în nicio ipostază, într-un moment în care este întrebat de către soţie ce se înâmplă cu el, Paul îi mărturiseşte Adrianei că este indrăgostit. Nu de ea. Îniţial, femeia creează impresia că primeşte o lovitură mai puţin dură decât ne-am fi aşteptat. Momentele următoare dezvelesc trăirile autentice ale unei femei care realizează că realitatea ei, dar doar a ei, este complet diferită de starea de fapt.
Nu am realizat dacă mărturisirea bărbatului a fost o consecinţă a deciziei LUI de a se muta de acasă şi a începe o viaţă alături de cealaltă femeie sau dacă a fost făcută pur şi simplu pentru că dualitatea devenise insuportabilă. Îmi este cert faptul că reacţia soţiei a fost aceea de a-l alunga. La fel de cert îmi este faptul că au hotărât să nu-i spună Marei despre separare, că el s-a mutat la Raluca, în absenţa ei-ea fiind plecată la părinţi pentru a-şi petrece acolo Crăciunul.
Filmul se încheie cu imagini din casa bunicilor Marei, cu Paul şi Adriana jucându-şi rolul de părinţi şi încercând să mascheze o realitate care i-ar dărâma fetiţei întregul univers. Şi atât. Ca o frază neterminată.
N-am înţeles prea bine care-i morala filmului. Dincolo de faptul că vorbim despre o poveste ale cărei personaje nu ne-am dori să fim-nu putem pune la îndoială disconfortul de-a de afla într-o parte, când vrei să fii în alta, asistăm la un scenariu realmente banal. Criticile favorabile accentuează aspectele de ţin de trăirile bărbatului-astfel încât tindem să înţelegem că nu-i e tocmai uşor să trăiască împărţit între două realităţi, câtă vreme cealaltă femeie şi-a depăşit statutul de amantă, devenind parte a existenţei lui. Sufleteşti.
Firesc în astfel de împrejurări, lucrurile ajung să nu se mai încadreze în normalitate, stările oscilează între "acasă" şi "în altă parte", sentimentul de vină-a oricui ar fi ea pentru starea de fapt- este practic inexistent, alibiul stărilor sufleteşti fiind pus în prim-plan. Greşeala nu mai este greşeală, lucrurile capătă valenţele fatalităţii-aceea de-a fi pus faţă în faţă cu o realitate la crearea căreia bărbatul-în definitiv!?- nu are nicio vină. Şi căreia trebuie să-i facă faţă. Cum se pricepe el mai bine. Să găsească soluţii astfel încât să redevină el. Adulterul nu mai este adulter. Dacă să-i fie lui bine înseamnă să plece la cealaltă, trebuie să facă asta. Pentru a se salva pe sine.
Nu-i de joacă cu sentimentele, cert. Nu ştiu, însă, în ce măsură trebuie ele să devină alibiul pentru realităţi care îşi au rădăcinile în altă parte. Dacă te afli într-o căsnicie şi la un moment dat ajungi în altă parte, e semn că alta este problema de fond. Ai plecat pentru că nu-ti era bine "la locul tău". Sentimentele sunt o consecinţă firească a faptul că ai ajuns în altă parte. Căci, odată ajuns acolo, vei găsi în celălalt tot ce nu are cel de-acasă. Şi, în contextul ăsta, nu mai înţeleg de ce trebuie să găseşti altceva înainte de a-ţi rezolva problemele.
Nu-i deloc confortabil să trăim dual. Odată ajunşi la dualitate, indiferent care este cauza, nu vom resimţi liniştea decât după ce vom fi luat o decizie şi lucrurile se vor fi îndreptat într-o direcţie sau alta. Nu-i mai sănătos s-o luăm de la capăt după ce, în prealabil, am pus punct într-o parte? Sau avem nevoie de certitudinea că există un alt loc unde ne vom putea refugia, după ce-l vom fi părăsit pe celălalt? Sau poate avem nevoie să vedem altceva, pentru a înţelege că realmente există loc pentru mai bine? Oricum am gândi, latura umană găseşte motivaţii pentru tot.
Subiectul este cât se poate de banal: Paul este căsătorit cu Adriana şi au împreună o fetiţă de opt ani, Mara. De câteva luni, bărbatul are o relaţie extraconjugală cu Raluca, medic stomatolog. Al Marei, evident.
Avem un EL şi-o EA iubindu-se. O EA în ipostaza femeii care îşi doreşte mai mult, dar este pusă în situaţia de-a accepta atât cât i se dă. Un EL- amant, tată şi soţ.
Întregul film este centrat pe trăirile bărbatului împărţit între familie şi amantă, încercând să-şi împartă timpul astfel încât să facă faţă ambelor realităţi, cum acestea se anulează una pe cealaltă. Ajunge să nu mai fie el, nereuşind să facă faţă presiunii interioare survenită din certitudinea că o iubeşte pe Raluca. Momentul în care cele două femei se întâlnesc pare să fie cel în care se produce un declic-genul de declic care este urmat de o schimbare a realităţii. Măcinat, ajungând să nu se mai simtă EL în nicio ipostază, într-un moment în care este întrebat de către soţie ce se înâmplă cu el, Paul îi mărturiseşte Adrianei că este indrăgostit. Nu de ea. Îniţial, femeia creează impresia că primeşte o lovitură mai puţin dură decât ne-am fi aşteptat. Momentele următoare dezvelesc trăirile autentice ale unei femei care realizează că realitatea ei, dar doar a ei, este complet diferită de starea de fapt.
Nu am realizat dacă mărturisirea bărbatului a fost o consecinţă a deciziei LUI de a se muta de acasă şi a începe o viaţă alături de cealaltă femeie sau dacă a fost făcută pur şi simplu pentru că dualitatea devenise insuportabilă. Îmi este cert faptul că reacţia soţiei a fost aceea de a-l alunga. La fel de cert îmi este faptul că au hotărât să nu-i spună Marei despre separare, că el s-a mutat la Raluca, în absenţa ei-ea fiind plecată la părinţi pentru a-şi petrece acolo Crăciunul.
Filmul se încheie cu imagini din casa bunicilor Marei, cu Paul şi Adriana jucându-şi rolul de părinţi şi încercând să mascheze o realitate care i-ar dărâma fetiţei întregul univers. Şi atât. Ca o frază neterminată.
N-am înţeles prea bine care-i morala filmului. Dincolo de faptul că vorbim despre o poveste ale cărei personaje nu ne-am dori să fim-nu putem pune la îndoială disconfortul de-a de afla într-o parte, când vrei să fii în alta, asistăm la un scenariu realmente banal. Criticile favorabile accentuează aspectele de ţin de trăirile bărbatului-astfel încât tindem să înţelegem că nu-i e tocmai uşor să trăiască împărţit între două realităţi, câtă vreme cealaltă femeie şi-a depăşit statutul de amantă, devenind parte a existenţei lui. Sufleteşti.
Firesc în astfel de împrejurări, lucrurile ajung să nu se mai încadreze în normalitate, stările oscilează între "acasă" şi "în altă parte", sentimentul de vină-a oricui ar fi ea pentru starea de fapt- este practic inexistent, alibiul stărilor sufleteşti fiind pus în prim-plan. Greşeala nu mai este greşeală, lucrurile capătă valenţele fatalităţii-aceea de-a fi pus faţă în faţă cu o realitate la crearea căreia bărbatul-în definitiv!?- nu are nicio vină. Şi căreia trebuie să-i facă faţă. Cum se pricepe el mai bine. Să găsească soluţii astfel încât să redevină el. Adulterul nu mai este adulter. Dacă să-i fie lui bine înseamnă să plece la cealaltă, trebuie să facă asta. Pentru a se salva pe sine.
Nu-i de joacă cu sentimentele, cert. Nu ştiu, însă, în ce măsură trebuie ele să devină alibiul pentru realităţi care îşi au rădăcinile în altă parte. Dacă te afli într-o căsnicie şi la un moment dat ajungi în altă parte, e semn că alta este problema de fond. Ai plecat pentru că nu-ti era bine "la locul tău". Sentimentele sunt o consecinţă firească a faptul că ai ajuns în altă parte. Căci, odată ajuns acolo, vei găsi în celălalt tot ce nu are cel de-acasă. Şi, în contextul ăsta, nu mai înţeleg de ce trebuie să găseşti altceva înainte de a-ţi rezolva problemele.
Nu-i deloc confortabil să trăim dual. Odată ajunşi la dualitate, indiferent care este cauza, nu vom resimţi liniştea decât după ce vom fi luat o decizie şi lucrurile se vor fi îndreptat într-o direcţie sau alta. Nu-i mai sănătos s-o luăm de la capăt după ce, în prealabil, am pus punct într-o parte? Sau avem nevoie de certitudinea că există un alt loc unde ne vom putea refugia, după ce-l vom fi părăsit pe celălalt? Sau poate avem nevoie să vedem altceva, pentru a înţelege că realmente există loc pentru mai bine? Oricum am gândi, latura umană găseşte motivaţii pentru tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu