Am trait povestea "Lecturi urbane- Herastrau", 29 mai 2010.

Proiectul Lecturi urbane e din ce in ce mai viu. Conturul i se accentueaza din ce in ce mai tare, formele-i sunt din cele mai interesante, iar culorile din ce in ce mai umane si naturale.

Sambata, asa cum (imi) promisesem, am facut bine si mi-am rezervat timp sa ajung in Herastrau unde proiectul Lecturi urbane avea sa-si revendice partea de maretie si concretete prin inaugurarea unui spatiu pentru lectura in aer liber, obiectivul principal al proiectului, alaturi de cel de natura umana, acela de creare a unui model social.

Am inconjurat lacul Herastrau pret de vreo 40 de minute, sub un soare vioi si vesel, in cautarea punctului numit "Vaporasul Ana". Va imaginati, nu intra in program inconjurul cu pricina, asa incat am ajuns cu ceva intarziere in locul in care se aflau atat oficiali ai Primariei Municipiului Bucuresti (insusi primarul Sorin Oprescu), cat si presa, prezenta, se pare, mai mult pentru a cauta subiecte de senzational. Partea cu senzationalul nu le-a mers vanatorilor si vanzatorilor de informatii deformate, intrebarile de genul "Cine v-a obligat sa veniti aici?" gasindu-si drept raspuns zambete dezaprobatoare sau raspunsuri care nu prezentau interes pentru cautatorii de senzatii care sa aduca rating sau sa creasca vanzari. Si nu, nici n-au reusit sa strice catusi de putin atmosfera povestii acestei editii Lecturi urbane. Domnilor, nu poti sa obligi pe nimeni sa vina undeva si sa stea cu o carte in mana prefacandu-se ca citeste! Treaba asta cu cititul aduce doar castiguri de natura spirituala, stiti? (daca intelegeti ce e ala "castig de natura spirituala")

Revenind la detalii de poveste si la ce inseamna Lecturi urbane, trebuie sa va spun ca am gasit acolo un grup de oameni frumosi. Asezati pe banci, citeau, rasfoiau carti sau vorbeau in soapta. Atmosfera era atat de calma si de calda, incat, de oriunde ai fi venit indiferent cat de mult zgomot ai fi lasat in urma in drumul spre locul ala si oricat de agitat ti-ar fi fost sufletul, era imposibil sa nu te eliberezi de tot, odata ajuns acolo. Era umbra, cateva raze de soare vesele luminau spatiul, patrunzand printre crengile copacilor si creand atmosfera in care se scria o alta poveste Lecturi urbane.

M-am asezat. Mi-am scos cartea, am inceput sa citesc. In jur, carti si zambete. Oamenii erau relaxati, fiecare isi traia povestea. Doua fetite care nu aveau mai mult de 9 ani se asezasera pe bancuta. Isi luasera fiecare cate o carte si isi traiau povestea lor. Pesemne intelesesera ca ce se intampla acolo era despre oameni si carti si despre povesti cu oameni si carti.

Si nu conteaza cate zambete s-au impartit. Si nu conteaza cate carti ai rasfoit in momentul ala (intamplator, in fata mea aveam cartea scriitoarei Maryse Vaillant, "Cum iubesc femeile", din pacate tradusa, pe care am rasfoit-o si pe care o am langa mine acum). Si nu conteaza ca a durat prea putin pentru unii momentul ala de regasire si de intimitate. Si nu conteaza ca unii au fost uimiti la vederea grupului de oameni care citea intr-un spatiu public. Si nu conteaza cate editii Lecturi urbane vor fi si nici la cate din ele vom mai fi eu si tu si el prezenti. Conteaza ca e suficient sa traiesti macar o data astfel de clipe de magie, sa afli ca exista oameni in jurul tau care impartasesc povesti si sa te simti unul din ei doar citind o carte. Sa fii acolo inseamna mai mult decat poti sa exprimi in cuvinte. Eu insami marturisesc: mi-a fost mai usor sa-mi gasesc cuvintele vorbind despre Lecturi urbane fara sa fi fost acolo, decat acum, dupa ce am fost.
Cat despre spatiile de lectura, odata create, asemeni celui din Herastrau, ele vor ramane, vor atrage si vor crea ambientul necesar regasirii poftei de lectura.

Lecturi urbane ramane un proiect de suflet, pentru suflete care stiu sa pretuiasca lucruri simple si care stiu sa se bucure de latura umana a existentei, apreciind altceva decat valori superficiale.
Si cui nu i-a trecut, macar o data, prin cap, ca ar putea sa citeasca afara, in loc sa stea la un birou, intr-un spatiu inchis?

Leapsa cu serialele

Nici nu m-am lamurit bine ce-i cu leapsa, ca am si primit-o. Carevasazica despre seriale. Un subiect delicat, ce-i drept. Cel putin pentru mine.

Nu stiu altii cum sunt, dar daca vrei sa ma chinui, ma obligi sa ma uit la un film horror. Sau SF. Sau de actiune. In general la orice ar putea sa-mi influenteze starea de spirit altfel decat pozitiv, sa ma faca sa visez urat noaptea sau sa ma faca sa tresar.

Cand vine vorba de seriale, e si mai complicat. Cum nu sunt in stare sa ma concentrez astfel incat sa le insir cronologic, ma incumet sa raspund alergaturii enumerand aleator cateva din cele asupra carora m-am oprit de-a lungul ultimilor ani.

1. Ultimii ani multi, bag seama, ca nu pot sa nu-mi amintesc acum, cand ma gandesc la seriale, de (o sa fiti surprinsi) The young and the restless, primul si singurul soap opera pe care l-am urmarit, de care am fost si mai interesata dupa ce, in English my love, manualul de engleza din clasa a IX-a, invatasem si noi despre soap opera, pe care sus-numitul il ilustreaza perfect. Asta a durat cu indulgenta un an. Dar, fiind primul, n-aveam sa nu-l numesc aici doar pentru ca , de atata vreme, parerea mea despre el e una... nu tocmai... buna. Dar, da, ma uitam dimineata inainte sa plec la scoala, la reluarile a 3-4 episoade din 5. Si nu, in momentul asta n-as putea spune de ce. Pot sa spun de ce nu-mi place, asta da.

2. Revenind la vremuri mai putin indepartate, totusi, aduc in discutie Lost. Cred ca a tinut vreo doua sezoane, cu intreruperi, perioada in care am rezistat in fata povestii ce devenea din ce in ce mai adventury, mystery, sci-fi, thriller, adica ingredientele potrivite pentru starea de spirit pe care nu mi-o doresc de pe urma unui film, fie el si Lost.

3. Zic imprejurari pamantene si ma opresc la E.R., care ni l-a dat pe George Clooney (inca ma intreb ce-o fi cautat el in The man who stare at goats) si l-a facut mare, mare, si care s-a potrivit manusa gusturilor mele pasnice si in cautare de aventuri si intamplari simple si absolut umane, dar frumos ilustrate. Si care mi-a satisfacut o parte din curiozitatea legata de un domeniu care ma fascineaza. Caci, da, tare mi-ar fi placut sa fiu medic sau macar o ganganie de orice fel care sa se poata strecura intr-un spital, intr-o sala de operatie, sa vad eu cum se face, ce se face si de ce (si-o sa se intample asta fix cand o sa se intample sa dam peste ganganii in salile de operatie).

4. Am trecut si prin etapa Familia Bundy, da. Cine n-o fi trecut? N-a durat mult, zic, si a fost acolo in destul de multe seri, incat sa sfarsesc prin a ma plictisi si de el, asa cum ma plictisesc de comediile care mi se par exagerate intr-atat incat nu mai sunt in stare sa le prind farmecul.

5. Singurul serial pe care l-am urmarit pe nerasuflate (traiasca filelist-ul, ca m-am putut delecta cu el in ritmul in care am voit) ramane Grey's anatomy. Nu stiu ce mi-a facut, cum m-a prins, dar m-a facut sa ratez intalniri, sa aman cumparaturi, sa mananc fara paine, sau sa nu mananc, sa nu raspund la telefon, pe principiul "hai, sa mai vad si episodul asta", sa-mi para rau ca se termina si sa astept cu nerabdare fiecare zi de vineri din timpul difuzarii sezonului 6. Poate pentru ca are legatura cu acelasi domeniu despre care am spus mai sus ca ma fascineaza. Si stiu ca o privire de specialist ar putea trage concluzia ca, din punct de vedere medical, filmul nu e deloc professional, dar eu, ca necunoscator, vad lucrurile ca si cum s-ar petrece in realitate intr-un astfel de loc. Ellen Pompeo nu mi se pare nici frumoasa, nici teribil de atragatoare, ci doar o alegere foarte buna pentru povestea filmului. Patrick Dempsey? Da, Shonda Rhymes a stiut ce-a stiut, cred ca este asul din maneca la capitolul audienta... feminina. Ce-mi place la Grey's anatomy? E genul de film care nu te plictiseste cu aceleasi si aceleasi stereotipii (cel putin, nu pe mine), e usor de urmarit, are si scene usor haioase, nu provoaca insomnii si nici nu prezinta povesti cu printi si zane si feti-frumosi sau vreo apocalipsa programata de minti bolnave. Nu e nici sci-fi, nici horror, dar nici banal. E pur si simplu uman, are povesti cu si despre oameni. Te pune pe ganduri, te face sa-ti pui intrebari si totul intr-un mod foarte firesc.

Bine, s-a facut cam tarziu. Ar mai fi cateva care-mi apar acum in minte, dar cred ca ma opresc cu alergatul printre seriale. Alergatul meu linistit, printre povesti linistite. La ore tarzii si la sfarsit de saptamana se cade sa alergam prudent, ca-i mai sanatos. Productiv, nu stiu.

Leapsa? O pasez mai departe? Sa ma lamureasca Anne, zic, ca o autoare morala ce e, pentru povestea despre seriale de mai sus.
Nu de alta, dar daca e de "pasat", le-as pasa-o Iuliei si lui Geo. Si lui Alex, poate sta, cumva, degeaba.

Clasa a 6-a şi "cifra" 69.

Să vedeţi ce n-aţi văzut. Azi la şcoală, pentru că voiam să ne "delectăm" cu nişte exerciţii (adverbul de mod, ca să vedeţi că nimic nu e întâmplător pe lumea asta), fac imprudenţa să le spun copiilor să deschidă manualul la pagina 89 (optzecişinouă). Aş fi fost mai inspirată să le spun să deschidă la pagina 87,88, să întoarcă foaia, să descriu, eventual, şi desenele de pe respectiva pagină. Şi ajungeam mai repede unde voiam. Altfel, dacă am fost imprudentă, am primit ce-am meritat, pronunţând infama cifră şi am participat la următorul dialog:
- Care, doamna, 69?
- Pagina opt-zeci-şi-no-uă!
Carevasazică, copilul de clasa a 6-a îşi dădea coate şi îl privea complice pe colegul de bancă la auzul cifrei 89, prin analogie cu 69. Nu troleibuzul.
Frate, am ciulit bine urechile, să mă asigur că am înţeles bine de se hlizesc atât. Mai că nu voiam să cred. Mă aflam în faţa unor copii de 12-13 ani, totuşi. Care îşi dădeau coate şi se priveau complici, cu nişte zâmbete pe care abia şi le stăpâneau, cu gândul la cifra 69. Nu troleul, domne!
Mi-am luat moaca nedumerită, ca şi cum nu înţelegeam povestea, şi am aruncat următoarea întrebare:
- Ce are aşa special cifra 69, de vă amuzaţi atât?
- Cum, doamna, nu ştiţi?!
- O linie de troleu?
- Haideţi, doamna, nu ştiţi? Vă spun eu, dar mi-e că-mi daţi 2.
Deja eram chiar nedumerită. Pesemne copilul de 12 ani ştia despre ce vorbeşte. Şi cu 69 şi cu 2-ul. Deja se sfătuiau între ei cum că ar fi bine să tacă, să nu dea vreun test, ceva.
Am vrut să merg mai departe, însă mi-am amintit unde mă aflam, cum puteau să interpreteze (nu ei, ci părinţii lor şi colegii mei) o discutie pe o astfel de temă cu nişte copii de clasa a 6-a, aşa încât, spre nedumerirea lor cea mare, de data asta, i-am lăsat să creadă că nu ştiu ce face cifra cu pricina.
Când mă pregăteam să-i întreb dacă au deschis, totuşi, manualul, la pagina 89, o voce mi-a servit răspunsul:
-O poziţie, doamna!
Şi iar râsete, iar coate, iar priviri complice.
Ca să înteleg mai bine, cineva mi-a sărit în ajutor, arătându-mi... cu mâinile ce însemna poziţia respectivă.
I-am întrebat şi eu ce-o să facă ei mai târziu, dacă la vârsta asta vorbesc de cifra 69 şi am primit drept răspuns un "eee" lung cât putea să încapă în glasul lor de copii de clasa a 6-a.
N-am continuat nici de data asta, mi-am văzut de surprinderea mea, i-am lăsat cu a lor şi mi-am văzut de exercitiile de la infama pagină 89. Ei la fel, de teama testului, şi nu că exerciţiile ar fi fost cumva la fel de interesante ca subiectul pe care tocmai îl încheiasem.
Carevasazică, ce ma mai mir eu că elevul din clasa a 5-a îi zice profei că e sexy?! La clasa a 6-a învăţăm direct despre cifre!
Judecaţi voi, dacă aveti cuvinte. Eu mai bine mă declar depaşită, decât să încep, pentru că nu voi termina curând cu judecăţile.

Slalom printre păreri: greva generală din educaţie

Sindicaliştii din educaţie au luat decizia declanşării conflictului de muncă: grevă generală pe perioadă nedeterminată, începând cu 31 mai 2010. Motivul: decizia reducerii salariilor cu 25%. Se va scrie o altă pagină din istoria pătată cu blamări şi ironii ale unei categorii sociale odinioară respectată.
Doar cateva zile până la declanşarea unui conflict ce va avea, în primul rând, implicaţii sociale şi ale cărui consecinţe le vor suporta mai cu seamă copiii, chiar ei, singurii nevinovaţi de mizeria la care s-a ajuns.
Ce se va întâmpla, unde se va ajunge, cine va răspunde, cum va răspunde, cine îşi va asuma situaţia creată, cine va fi vinovat pentru amânarea încheierii situaţiei şcolare? Sunt sindicatele un mijloc de manipulare, aşa cum se vehiculează? Şi, dacă da, pe cine şi în ce fel manipulează? Cine va fi vinovat dacă se ajunge la situaţia extremă, aceea a îngheţării anului şcolar?
Ei, dascălii, ajunşi o emblemă a sărăciei? Sau ei, cei care ne conduc şi pentru care învăţământul, asemeni sănătăţii, este orice, numai prioritate nu?

Lecţie de viaţă - să nu încetezi nicio clipă să crezi în visul tău!

Anul trecut în vară aveam o mare reuşită profesională (ce pompos sună!), dar de care doar în clipa asta sunt capabilă să mă bucur pe deplin.
Reuşita asta a presupus să o iau de la capăt în altă parte, să las în urmă un loc în care mă simţem ca acasă, nişte oameni care mă primiseră cu căldură în mijlocul lor, de care se leagă mai toate amintirile mele din ultimii ani şi întreaga mea existenţă în plan profesional. A mai presupus să las în urmă nişte copii cu care aveam o relaţie dătătoare de sentimente frumoase, de trăiri vii şi emoţii. Şi, mai presus de toate, să plec din locul de care pe cei mai mulţi dintre prietenii mei îi leagă ceva. Şi unde ei rămăseseră.
Am ştiut în fiecare clipă cât de mult avea să conteze reuşita mea în viitor, cu atât mai mult cu cât, pare-se, am prins chiar ultimul tren. Insă ştiu că am dat impresia că nu realizez cât de important era ce mi se întâmplase pentru că nu am fost capabilă decât să plâng la gândul acestei reuşite care mă îndepărta de locul în care lucrasem, trăisem, simţisem, legasem prietenii vreme de şase ani. Puţini au ştiut să mă înţeleagă, şi mai puţini au fost aceia care n-au catalogat dorinţa mea de-a mă întoarce drept o simplă fixaţie pentru un loc. Care fixaţie avea să treacă, firesc, cu timpul.
Am plecat cu gândul că voi face tot ce-mi stă în putinţă să mă întorc. Uneori speram să nu mai simt că vreau acolo, speram că timpul mă va salva de chinul pe care-l trăiam în fiecare clipă în care căutam o soluţie care să mă ducă înapoi. De două ori am fost foarte aproape de a mă întoarce şi tot de două ori s-a întâmplat ceva-ul ăla care te face să-ţi pui întrebări, care te face să-ţi pierzi speranţa şi să cedezi. Două încercări eşuate. Două momente în care m-am întrebat dacă nu cumva forţez mâna nevăzută a unui destin ce vrea să-mi arate că ar trebui să renunţ, să nu mai sper la ceva ce nu are cum să se întâmple. Am început să fiu atentă la semne, mi-am zis că nu trebuie să le ignor, am încercat să uit, să mă conving că nu o sa fie aşa cum vreau eu. Pe toate le-am încercat, nimic n-a mers. A trecut şi timpul care speram să mă ajute. Nici el n-a vrut, de data asta, să facă nimic. Învoluntar, mă trezeam încercănd să găsesc soluţii care să mă ducă înapoi. Era un vis, devenise şi o provocare, căci mă lovisem de câteva piedici, deja.
Semn sau nu, a apărut posibilitatea unei a treia încercări. Îmi doream să o iau de la capăt cu toate, să încerc din nou. Însă eram obosită. De gânduri, de scenarii, de idei, de goana după soluţii care să mă ducă înapoi, goană în care trăisem în ultimele luni. Numai că în clipa în care trebuia să pornesc din nou pe drumul visului meu, aşa obosită cum mă simţeam, nu am fost singură. Şi am primit un impuls (nu doar sufletesc), să mai încerc o dată. Mi-am început iar fuga după visul meu. Poate mai pregătită decât înainte pentru un alt eşec. Şi mulţumită că, indiferent care era rezultatul, nu aveam să-mi spun că nu am facut tot ce imi stătea în putere să fac.
Astăzi am aflat că am reuşit. Sunt fericită. Mai mult despre ceea ce simt nu sunt capabilă să spun acum.
Tot astăzi am mai învăţat o lecţie de viaţă: am aflat că perseverenţa, dorinţa de a ajunge undeva şi refuzul de a renunţa sunt nişte condiţii, nu nişte opţiuni în împlinirea unui vis. Am învăţat că atâta timp cât crezi în el, visul tău, deşi imposibil, capătă contururi reale. Şi forme. Şi culori. Am învăţat că să crezi este primul şi cel mai mare pas pe care-l faci înspre realizarea visului tău. Dă-ţi voie să ai un vis şi dă-ţi voie să crezi în el. Va căpăta contururi. Şi forme. Şi culori.

O zi cretină, cretină, cretină, într-o lume nebună, nebună, nebună!

Marţi. Îmi iau răceala din dotare şi plec la şcoală. Îmi iau şi cartea, că drumu-i lung. Trec de proba "41", surprinzător, deloc aglomerat. Ajung la proba "620". Deloc aglomerat. Şi nu mai intru în detalii. Iau loc pe un scaun, îmi scot cartea, încep să citesc. Aurora Liiceanu povestea frumos despre suflet. Ce suflet? Mă trezesc la realitate brusc. Urcase o bătrană, din acelea prost îmbracate, neîngrijite, murdare. Din categoria celor fără adăpost. În autobuz şi vreo trei adolescenţi, îngrijiţi, cu părul plin de gel, cu ţepi şi ghiozdane de şcoală.
Nu mi-am dat seama cand a început circul. M-am trezit într-o învălmăşeală greu de descris, în care cei trei adolescenţi şi bătrana îşi aruncau înjurături în modul cel mai grotesc cu putinţă. Ba, mai mult, pentru că nervii erau întinşi la mximum de ambele părţi, s-a lăsat şi cu ghiozdane aruncate în capul bătranei care iniţiase contactul fizic cu ajutorul sacoşei din dotare. Nu sunt în stare să reproduc dialogul, va imaginati cam care era atmosfera în mijlocul de transport în comun în care eu incercasem să mă delectez cu... o carte. Culmea tupeului, auzi! Să mai spun şi că niciun bărbat din cei care erau acolo n-a intervenit? Nu.
Ajung la scoală, termin orele, plec. Ajung în staţie. Aştept acelaşi 620. Cuminte, pe o bancă. Sună telefonul, răspund. Mă întind la poveşti. 620-ul întarzie, în staţie mai mult nimeni (restul mijloacelor de transport în comun venind mult mai des). Din nou nu ştiu cand m-am trezit în urlete, ţipete, înjurături. Un tanăr, care tocmai coborase din troleu, avea ceva de împarţit cu un bătran. S-a terminat cand cei din troleu au reuşit să închidă uşile şi şoferul să plece din staţie. Tanărul şi-a văzut de drum, apoi. Eu am continuat să aştept.
Cadrul era următorul: eu, pe bancă, în staţie, parcul în spatele meu. Nu ştiu în ce direcţie priveam, probabil în cea din care trebuia să apară autobuzul. Cert este că atunci cand mi-am întors privirea, am înlemnit şi am încetat brusc dialogul pe care îl aveam la telefon. În faţa mea aveam exemplarul cel mai reprezentativ al onanistului care ieşise la plimbare în căutare de senzaţii. Nu e nevoie să intru în detalii, pricepeţi cum şi în ce fel se delecta individul, la un metru distanţă de mine, privindu-mă şi provocandu-şi senzaţii plăcute, în timp ce eu vorbeam la telefon, cu ochelarii pe nas. Şi nici vorbă să fi fost cumva îmbracată provocator, asta daca nu cumva blugii şi cămaşa de pe mine şi-au schimbat titulatura de ţinută pur şi simplu comună. Iniţial am rămas interzisă, în telefon am auzit un "mai eşti?", m-am ridicat, m-am îndepărtat, mi-am revenit, n-am continuat dialogul, care s-a incheiat cu "pleacă de acolo". Individul s-a îndepărtat şi el în direcţia opusă, odată ce m-am ridicat de pe bancă. Dacă n-am spus, asta se întampla în jurul orei 15. Adică multă lumină, dar se pare că tiparul care spune că lucruri din astea se întamplă mai mult noaptea, e deja învechit.
A venit, în sfarşit 620-ul. M-am urcat. Aveam aceeaşi stare de nedumerire, de revoltă, de dezgust pe care o am şi acum. Episoade asemănătoare am auzit povestindu-se, stiu că se întamplă, dar tot nu sunt în stare să le accept. Şi nici să le înteleg.
Ce carte? Ce lucruri frumoase? Ce flori, ce parc, ce optimism, ce stare de bine, cand te uiţi în jur şi vezi ba o bătrană şi nişte adolescenţi împărţindu-şi ghiozdane şi sacose, ba un tanăr în pragul unei crize de personalitate împărtind înjurături în stanga şi-n dreapta şi cand tot peisajul ăsta iţi e completat de onanistul cu care te trezeşti în faţa ta?
Uneori chiar trăiesc cu senzaţia că ne aflam în ţara onaniştilor dezaxaţi, a bătăilor din autobuze, a ţipetelor de pe străzi. Cel puţin ziua de azi se încadrează în tiparul ăsta. Şi, da, uneori, chiar merităm tot ce se spune urat despre noi.

De ce as face/ n-as face greva?

Apartin categoriei "bugetari" de vreo 7 ani, pe care ii inchei in septembrie. Adica de cand am terminat cu facultatea. Adica de cand sunt in campul muncii n-am avut alta eticheta decat pe aceea de bugetar. Nu ca mi-ar parea rau. Fac ce-mi place si asta imi ocupa tot timpul. Recent, am descoperit si partea cu scrisul. Ca sa fim siguri ca timpul, putinul timp care-mi ramanea, e intelept si constructiv (?) folosit.

A propos de faptul ca sunt bugetar si ca nu-mi pare rau, completez: pentru ca fac ce-mi place, invat sa devin imuna la etichetarile pe care le primesc la gramada cu tot bugetaru` roman, care mai lenes, care mai incompetent, care mai ignorant, care mai putin implicat. Eu nu-s asa, deci trebuie sa devin imuna la noroiul aruncat in gramada. Sau sa ma feresc de el, sa nu-l las sa ma atinga.

Acum, dilema de bugetar (care este) priveste iminenta greva generala pana la care mai e fix o saptamana. Cel putin eu am o dilema cand vine vorba de asta. Unii mai superficiali ar zice ca nu stiu ce vreau, dar va explic de ce si cum am ajuns sa am dilema asta. Si sigur ca nu-i doar a mea.

De-a lungul acestor 7 ani am trait atatea momente de revolta legata de situatia din invatamant, incat chiar nu mai cred ca unul in plus ar putea schimba ceva. Mitinguri, greve, amenintari au fost de nu le mai stiu numarul. Dar efecte?

De ce sa nu faci greva? Nu stiu altii cum sunt si cum isi dau cu parerea, eu imi dau cu parerea strict legat de patratica mea. Adica domeniul din care fac parte si despre care mai stiu cate ceva. Asa incat, in mare parte, ma voi referi strict la invatamant.
1. Copiii n-au nicio vina. Nu trebuie sa suporte consecintele unui sistem defect. Si a unor atitudini defecte, consecinta a unor minti defecte.
2. Faci greva, nu iei bani. Adica din putinul ala, ramai cu si mai putin.
3.Perspectiva ca lucrurile se vor schimba este aproape nula. Cel putin in momentul de fata. Adica un astfel de protest radical trebuia facut cu mult inainte. Parerea mea.

De ce sa intri in greva?
Din solidaritate. Intotdeauna, cand a venit vorba de vreo forma de protest, n-am vazut vreo mare "alianta". In sectorul bugetar numit invatamant, au existat mereu doua categorii: cei care au sustinut respectiva forma de protest (aici facem distinctia intre cei care au sustinut activ protestul si cei care l-au sustinut pasiv, adica n-au fost nici la miting, dar nici la serviciu) si cei care au ales sa vina la scoala, domne, sa-si faca orele, deci care n-au agreat ideea de protest, pe principiul "oricum nu se rezolva nimic" (destul de recent, desi situatia m-a afectat si pe mine, laudam unitatea de care au dat dovada cei de la RATB, cand au paralizat pur si simplu traficul Bucurestilor, iar motivul laudei a fost acela ca noi n-am fost niciodata in stare sa fim atat de uniti). Da' vorba aia, marire de salariu vrem toti. Revoltati suntem toti.
Din motivul numit "nemultumire". Ma refer aici la nemultumirea legata de faptul ca un profesor are salariul mai mic decat multi dintre aceia care sunt sub el, macar la capitolul pregatire profesionala. Adica, cu tot respectul pentru orice categorie de salariati, parafrazez o colega de breasla, fosta, de fapt, actualmente traducator, care a spus asa: " Am plecat din invatamant imediat dupa ce am aflat ca salariul meu era mai mic decat al femeii de serviciu de la scoala unde lucram." Ei, bine, eu si altii ca mine, nu vrem sa plecam. Dar nici sa acceptam bataia de joc a tuturor necunoscatorilor, care n-au trait niciodata cu un salariu de 1000 RON si care, culmea, isi mai dau si cu parerea. Si mai plaseaza si cateva masuri "de criza" taind, ghiciti de unde? Tot din cei 1000 de RONi d-aia grei sau cum or fi.
Din motivul numit "revolta". Revolta fata de ignoranta cu care sunt privite lucrurile. Si pe principiul: "sa va aratam noi voua ca lucrurile nu sunt chiar asa". Asa ne respectati, asa va respectam. Priviti lucrurile intr-o maniera cretina, judecati, criticati, va dati cu parerea. Daca tot aveti atitudinea asta, fara sa va ganditi vreo clipa la consecinte, ce-ar fi sa nu ne mai gandim nici noi la consecinte si sa facem in asa fel incat sa vedeti cum e cand nu se mai dau examene, cand nu se incheie medii, cand sunt afectate admiterea in liceu, in facultate, cand exista riscul inghetarii anului scolar? Cert, copiii sunt cei care suporta consecintele unei astfel de situatii. Si nu, nu merita asta! Si nu, nu mai mizati pe bunul simt si pe constiinta celor pe care ii ironizati si nu mai sperati ca se vor gandi la copii si nu vor duce protestul pana la extreme. Nu meritati. Si, oricum, la cum priviti categoria asta, asumati-va riscurile si duceti-va copiii sa-i invete Boc carte sau invatati-i dumneavoastra acasa, zic. Daca se va intampla ca protestul asta sa degenereze in asemenea hal incat sa fie afectat intreg anul scolar, sa fiti constienti ca vina nu e doar a celor care fac greva, ci mai ales a celor care au provocat-o. Prin masuri concrete si, in aceeasi masura, prin atitudine. Sa suportam consecintele faptelor noastre, zic!

Si, totusi, eu, greva sau nu?

Despre reacţii

Fac un experiment acum.
Nu ma gandesc la reactiile instinctuale si nici la cele fiziologice sau biologice, sau la vreo reactie care s-ar explica din punct de vedere stiintific, ci la reactiile la stimulii de natura sociala si care sunt provocate de idei, conceptii, modalitati de a privi lucrurile, perspective ale celor din jur. Vorbesc de reactii ce tin de natura fiecarei persoane, care sunt rezultatul unui mod de formare si care sunt subiective.

Incercand o generalizare, pot spune ca cel mai repede reactionam cand vedem expuse idei care contrazic modul nostru de gandire, in general. Sau idei care contrazic punctul nostru de vedere intr-o anumita privinta. Cand se intampla asta, avem tendinta sa vrem sa contrazicem, sa aratam ca lucrurile nu sunt chiar asa cum ne-au fost expuse. Interactiunea, desi uneori nu tocmai placuta, dureaza mai mult, iar reactiile locutorilor sunt mai rapide. Dialogul, de obicei, se intinde mai mult, fiecare "idee" incercand sa o combata pe cealalta. Si, implicit, sa convinga.
Reactionam aproape cu viteza luminii si cand ne sunt aduse invinuiri pe care le consideram injuste sau cand avem parte de etichetari pe care, de asemenea, le consideram nedrepte. Uneori, raspundem cu aceeasi moneda. Cert e ca, de obicei, raspundem. Rareori ramanem impasibili.

La polul opus in ceea ce priveste reactiile noastre sunt situatiile in care intalnim idei in concordanta cu modul nostru de gandire sau cu punctul nostru de vedere intr-o anumita privinta. Vezi o idee expusa, esti de acord cu ea si de obicei treci mai departe. Si, daca nu treci, ce-ai putea sa spui mai mult decat "sunt de acord" sau "ai dreptate" sau "imi place"? Nu trebuie sa convingi pe nimeni de nimic. Treci mai departe si te opresti acolo unde gasesti ceva ce nu-ti convine, te revolta, te enerveaza sau macar te irita. Oricum, ramai mai mult timp acolo, decat in locul in care nu exista nici macar provocarea unor alte idei decat cele cu care te identifici. Pasivitatea in ceea ce priveste reactiile noastre si interactiunea de scurta durata sunt mult mai frecvente cand vine vorba de convingeri si opinii identice cu ale noastre. Deseori ramanem impasibili.

Banda pentru bicle chiar e pentru bicle!

E deja ceva vreme de cand au apărut pe străzile autohtone nişte benzi în culori pale, încadrate de dungi galbene. Ei, bine, domnu' şi doamna şi domnişoru' şi domnişoara care te deplasezi leneş în spaţiul ăla, află că benzile alea sunt destinate celor ce folosesc drept mijloc de deplasare biciclete. Bi-ci-cle-te! Da, aia e banda pentru biciclişti!
Bag seamă că unora le place mult culoarea benzii pentru biciclete, că, zău, dacă pricep care ar fi motivul pentru care te-ai deplasa într-un spaţiu lat de vreun metru, cand ai tot restul aleii, trotuarului, străzii, la dispoziţie. Sau o fi din cauza culorii galben, ajută să ţii drumul drept? Dar nu, că banda aia frumos colorată nu formează întotdeauna o linie dreaptă. Nu înţeleg, nu mă duce capul să găsesc explicaţia.
Îmi pun întrebarea asta de fiecare dată cand văd oameni deplasandu-se leneş şi folosind mijloacele de locomoţie din dotare, respectiv cele două picioare, fix pe banda destinată biclei. Înteleg că avem de-a face tot cu cifra "doi", bicla avand două roţi, dar totuşi, banda cu pricina mai are şi niste biciclete desenate din loc în loc. Ăsta o fi semn rău? Sau ce-o fi cu bicicletele alea acolo?
Încăpătanare curată. Sau ignoranţă. Sau naiba ştie ce-o mai fi. Cert e că mie-mi dă cu virgulă cand încerc să găsesc răspunsul la întrebarea asta: de ce să mergi pe banda pentru bicle dacă nu eşti pe biclă?
Uite-aşa, m-a apucat o încăpăţanare şi m-am hotărat să nu-i mai ocolesc deloc. Dacă sunt pe role sau pe biclă, mă deplasez pe banda pentru bicle şi nu mă dau la o parte de acolo nici daca mă roagă careva. Zic "pardon", să se dea din drumul meu, şi trec mai departe. Să mă apostrofeze pana se satură. De ce să mă apostrofeze pentru că merg eu regulamentar şi ei nu, asta e altă dilemă. Dar, fie!
Să mergi pe banda pentru biciclişti e ca şi cum ai merge pe şosea şi ai vrea să fii ocolit de maşini, cel puţin asta zice logica mea. A, şi masina nu zice pardon, te calcă şi te satură de mers pe unde nu trebuie. Aşa încat, nenea si tanti, domnişoru' si domnişoara care vă deplasaţi leneş pe banda pentru biciclişti, ce-ar fi să învăţaţi să mergeţi pe unde nu e banda aia frumoasă, încadrată cu galben şi unde vedeţi biciclete desenate? Şi ce-ar fi să-i învăţaţi şi pe copiii dumneavoastra să facă la fel? Chestia aia e pentru biciclete. Bi-ci-clete!

P.S. Vă rog să scuzaţi accidentările cauzate de lipsa de bun simţ a posesorilor de bicle care se deplasează regulamentar (adică în spaţiul ăla îngust, frumos colorat pe alocuri, încadrat de benzi galbene).

Pur şi simplu: mulţumesc!

Ţi s-a întamplat să simţi că zbori, că vrei să urli de fericire si vrei să multumesti omului de pe stradă pe care îl vezi zambind, părinţilor pentru că exişti, prietenilor pentru că îti sunt prieteni, compozitorului unei melodii pentru că, ascultand-o, te regăseşti în ea sau te ajută să îti creezi starea de spirit de care ai nevoie?
Ţi s-a întamplat să spui că esti cel mai fericit om de pe pămant pentru că cea mai pasageră prezentă din viaţa ta a făcut să se producă o schimbare definitivă în mintea ta şi în felul în care îţi vezi şi îţi trăieşti universul?

Mi-e greu să rezum ultima perioadă din viaţa mea, aşa cum mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a exprima exact intensitatea trăirilor de care am avut parte.

Unde să te opreşti, despre ce să vorbeşti?
Despre o plimbare în parc şi o discuţie în care ai descoperit cat de multe ai pierdut în anii pe care i-ai lăsat să treacă pe langă tine? Despre toate clipele care au urmat şi care te-au facut să te întrebi de ce n-ai vrut să simţi că trăiesti?
Despre prietenii care îţi dau sentimentul că eşti împlinit în fiecare clipă cand îi vezi langă tine şi a căror prezenţă o simţi neîncetat aproape?
Despre începutul unor prietenii, după ce ani de-a randul ai trăit simţindu-te urat si fiind incapabil să primesti pe cineva în viaţa ta?
Despre un vis în care crezi din nou?
Despre fericirea că nu eşti singur şi despre zambetul care ţi-a luminat ziua?
Despre copilul din tine pe care nu vrei să-l laşi să piară şi care iese la suprafaţă şi te face să vrei să te caţeri, să alergi, să te joci?

Am avut ieri cea mai frumoasă zi după multă vreme şi după nişte ani în care m-am îngropat în uraţenia mea pe care insistam să o fac să fie reală. Am avut langă mine prieteni vechi, prieteni noi, am avut cu mine ganduri şi stropi de ploaie rece, am avut dansul şi muzica şi sentimentul că sunt fericită. Am primit cele mai frumoase cadouri de la cei mai frumoşi oameni. Îmi trec prin faţa ochilor franturi dintr-o poveste pe care vreau să le ţin veşnic cu mine şi la care vreau să revin mereu şi mereu.

Oamenii şi lucrurile care se perindă prin viaţa noastră îşi păstreaza, fiecare, un loc anume. Rareori ne dăm seama cat poate să încapă în sufletele fiecăruia din noi. Uneori nu realizăm că prezenţa, oricat de scurtă, a cuiva în viaţa noastră, poate să devină un punct de reper, să producă un declic în viaţa noastră, să nască măcar o idee nouă, să te facă măcar să îţi pui nişte întrebări.

Mulţumesc,
ţie, care m-ai făcut să-mi pun întrebări, şi ţie, care m-ai îmbrăţişat şi m-ai făcut să simt că vreau să plang de fericire. Mulţumesc ţie, pentru cuvantul cald din seara tristeţii mele. Ţie, care ţi-ai făcut timp să-mi dedici o melodie, ţie, care ai fost langă mine. Mulţumesc şi ţie, care ai ales să nu mai fii langă mine, dar care, în felul ăsta, m-ai ajutat, poate, să ma regăsesc într-un alt univers. Mulţumesc ţie, care ai rostit un cuvant sau o frază care m-a făcut să mă redescopăr mai frumoasă. Mulţumesc ţie, dacă zambeşti citindu-mi gandurile şi ţie, dacă alegi să fii o prezenţă, chiar şi pasageră în viaţa mea.

Pur şi simplu fericită.

Am cunoscut ataţia oameni frumoşi, încat toată fiinţa mea ar trebui să fie un univers de sentimente frumoase.
Am trăit atat de multe momente fericite, încat uneori am sentimentul că sunt cel mai norocos om din lume.
Am primit atatea zambete, încat ar trebui să zambesc fără încetare.
Am fost stransă în brate cu atata căldură, încat am simtit că vreau să plang de bucurie.
Pe toate le-am trăit, sunt fericită.

Fără titlu, că n-am.

Bine, m-am întors pe meleaguri "natale", să vorbesc la mine acasă, că prea m-am exprimat prin ograda altora şi aici e cam linişte.
Să-mi spuneţi voi mie dacă mă apucă revoltele degeaba.
Ieri, adica 19 mai 2010, mare miting mare în Bucureşti. După miting, evident, hrana pentru presa autohtonă a început să se facă văzută, respectiv prin articole de tot felul, precum ciupercile după ploaie, colorate cu opinii de tot felul. Unele mai pertinente şi mai impertinente decat altele. Şi avand ca subiect celebrul, deja, miting la ofertă cu dansul pinguinului adaptat pieţei. Fiecare e liber sa-şi exprime părerile, ştim, însă, să-mi fie cu iertare, e vreo problemă dacă le exprimăm într-un mod pertinent?
Sa revin la articole. Mi-a atras atentia unul din ele, asupra căruia m-am oprit nu din vreun interes pentru opinia exprimată (de altfel, pertinentă sub limita minimă admisă) si care nu aducea nimic nou, ci din revolta creată de tonul articolului.
Nu contează cine, ce, cand şi unde, oricum am dat mai multă importanţă decat era cazul, însă aş avea cateva lucruri de spus:

1. Mă scuzati, stimabililor, cei care nu sunteti bugetari si vă victimizaţi atata că plătiţi salariile bugetarilor, categoria asta anostă şi dezechilibrată, numita "bugetari" nu plăteşte impozite la stat? Să-mi fie cu iertare, eu platesc impozit din... impozitul impozitului... impozitat? Nu de alta, dar înteleg că eu, bugetara, sunt plătita NU pentru munca mea, ci degeaba, din banii celor din sistemul privat. Culmea, si eu plătesc impozit. Şi, culmea, din venitul real, adică cel de pe cartea de muncă. Cine se simte, să se simtă. Restul, chapeau!

2. Dacă sunt în sistem, oricare ar fi el, trebuie să accept condiţiile angajatorului. Perfect de acord, toţi facem asta cand intrăm în campul muncii. Accept condiţiile angajatorului. Asta avem, cu asta defilăm. Dar, cu scuzele de rigoare, n-o să accept condiţiile unui angajator care se raportează la "N-am văzut vreun profesor mort de foame". Şi n-o să accept nici atitudinile ironice, bazate pe clişee, pe necunoastere, opiniile lipsite de pertinenţă şi date concrete.
3. Da, sistemul este conceput în asemenea hal, încat nu va duce la nimic bun, nu în forma actuală. Deci, soluţia este reforma. Dar o reformă făcută cu capul, nu cu picioarele.
4. Dacă eşti profesor, este o conditie să faci şi altceva pe langă învăţămant. NU o soluţie pe care o alegi sau nu. Condiţie, pentru că altfel orice calcul care presupune un trai decent, dă cu minus.
5. Scuze incă o data, mai am o întrebare: atitudinea copiilor faţă de profesori o avea cumva legatură cu ceea ce aud in jur? Păreri "pertinente" de genul: nişte incompetenţi, nişte muritori de foame sau alte calificative de prin presa autohtonă? De ce mă mai mir eu că profesorii sunt priviţi de sus de elevii cu masini care valorează cat casa pe care un profesor nu şi-o poate permite? În fine, fie.
6. Le propun celor care dau sfaturi gen "reconversie profesională" ("dacă nu-ţi convine, caută-ţi altceva!") să se gandească la asta după măcar vreo 5-6 ani de experienţă şi dupa alţi 4, cel putin, de studii in domeniu. :) Să vedem cum e cu practica, în teorie ştim cu totii.

7. Da, fără dubiu, exista profesori care nu au ce să caute în sistem. Există profesori incompetenţi, care n-au habar despre ce presupune meseria asta. Există profesori care nu stăpanesc bine nici macar materia predată, să nu mai vorbim de ceva metode didactice care, aplicate, să dea ceva rezultate. Dar nu cei despre care am vorbit acum sunt reprezentativi pentru sistemul de învăţămant romanesc. Aşadar, pot să mă intreb de ce se aruncă cu noroi în toţi? Contraziceţi-mă, dacă gresesc pe undeva. Şi pot să mă întreb de ce învăţămantul romanesc este considerat execrabil?? Cand ştim bine că ai noştri elevi, proveniţi dintr-un sistem de învăţămant cu atatea hibe, au, totuşi, printre cele mai bune rezultate în alte ţări? Ce-ar fi să ne mai şi informăm, înainte de a face afirmaţii?

8. A auzit cineva de motivare în tara asta? (sectorul bugetar mă interesează, în speţă învăţămantul). Eu nu.
9. Da, am dreptul să ies în stradă, e garantat de constitutie, am dreptul să dansez sau să plang, am dreptul să îmi manifest nemulţumirea aşa cum îmi aleg şi cum mă reprezintă. Desi, "dansul pinguinului" in circumstantele de ieri nu ma reprezinta, nici pe mine si nici pe multi alti colegi. Dar am dreptul asta. Şi asta fără să fiu obligată să înghit ironiile şi comentariile unor aşa-zişi jurnalişti care, în loc să informeze, deformează, Şi am dreptul să fiu respectată pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce se mediatizează, şi am dreptul să nu fiu de acord cu o părere, mai ales cand vine vorba de una impertientă. Şi am dreptul să-mi exprim nemulţumirea cand categoria din care fac parte e ironizată si blamată din cauză că unii nu sunt în stare să redirecţioneze corect nişte resurse bugetare şi n-au făcut-o niciodată. Şi am dreptul să-mi exprim nemulţumirea, fără să mi se adreseze răutaţi, cand am un salariu mai mic decat al cuiva care nu are mai mult de 4 clase. Şi, ca să nu fiu acuzată de lipsă de pertinenţă, clar si răspicat spun: respect orice om, indiferent cate clase are sau n-are, cu condiţia să fie OM. Dar consider că trebuie să existe o scară a valorilor. Ei, aş, valori. M-am băgat în altele. În fine..
10. Ca să fie 10. Revin la punctul 4 (PATRU). Spuneţi-mi şi mie... 960-750-420-300- ce mai contează...( deja dă cu minus) ... = ceva care e, intr-adevăr, cu minus în faţă? Cine face un schimb cu mine, să-mi spună că nu-i ajunge salariul şi să-i spun să-şi pună pofta-n cui şi să se mulţumească cu condiţiile angajatorului, la pachet cu ceva ironie?
Repet, în cazul in care nu am fost destul de clară: Sunt o grămadă de nereguli în sistem, hibe care trebuie acoperite, incompetenţă şi lipsă de implicare. Însă mă deranjează atitudinea cu care sunt privite şi analizate problemele pe care le avem şi uşurinţa cu care lovim unii în alţii, cu o frecvenţă atat de mare, incat fenomenul a devenit firesc. Haos total in mintea UNOR formatori de opinie care, ca niste formatori ce sunt, îşi permit să ironizeze şi să blameze. Dar, mai grav şi mai grav e haosul din mintea prea-măriţilor conducători.

Exerciţiu: ce te face să spui "Sunt fericit!" ?

De cateva zile încoace, trăiesc momente dese în care îmi spun "sunt fericită". Mi s-au implinit vise şi văd altele care devin posibile. Sigur, ati trăit sau trăiţi şi voi asta.
Sunt atat de frumoase momentele astea, încat merită să sacrifici orice ca să le trăiesti. Şi, înainte să scriu eu despre motivele care mă fac să mă simt aşa, vă propun un exercitiu. Să adunăm aici toate lucrurile frumoase si fiecare lucru mic ce pot face un om fericit.
Pentru cei care nu mai cred in vise, pentru cei care sunt posomorati, pentru cei care simt că nu mai răzbesc, dar şi pentru cei fericiti si care cred in visele lor.
Aşadar, care sunt lucrurile care te fac să-ţi spui " sunt fericit!" ?

Vis de 15 mai

Şi, în momentul în care voi fi în stare, după ce trăirile se vor fi aşezat, vă voi spune şi povestea.
Nu ştiu cum s-a văzut, nu ştiu ce s-a scris deja despre asta, nu ştiu ce s-a spus, insă ştiu un lucru: nicio poză nu este destul de relevantă pentru dovada de fair-play pe care am fost în stare să o dăm, chiar şi în faţa unei echipe care ne-a spulberat "visul trofeului" şi dincolo de înfrangere şi de gustul amar cu care, poate, am rămas.

E ciudat, sau cum e?

Am mers ieri într-un liceu din Bucureşti, unde trebuia să mă întalnesc cu cineva. În timp ce aşteptam în holul din faţa cancelariei am fost întrebată de un tip de vreo 30 de ani dacă sunt elevă de serviciu. Nu că n-ar fi bine că sunt considerată mai mică, dar am terminat cu făcutul de serviciu pe şcoală acum vreo 11 ani.

Azi la şcoala mi s-a spus că sunt nici mai mult nici mai puţin decat, citez, sexy (comentariu primit de la un elev în clasa a 5-a). Cine ştie, cunoaşte, adică eram îmbrăcată sport, blugi şi un tricou bleu, care NU era nici decoltat, nici găurit, cumva, nu purtam tocuri, nu eram în fustă, nu şi nu. Şi... să-mi fie cu iertare, un copil în clasa a 5-a ştie ce înseamnă sexy?

Tot azi şi tot la şcoală un alt elev, tot într-a 5-a mi-a spus că am corp, citez, mişto. Repet, clasa a 5-a.

Acum stăteam şi mă gandeam: oare sunt eu deplasată dacă întamplarile astea mi se par nelalocul lor?
Dacă un copil de 11 ani face astfel de comentarii, la ce să mă aştept de la unul de 17?

Tot felul de dileme...

Şi nu, nu e de la ochelari!

În şcoala de balet se clădesc vise, care apoi sunt ucise.

Mama m-a dus la balet când aveam mai puţin de 7 ani pentru că mersul meu, spunea ea, nu semăna cu al unei domnişoare. M-a înscris la Şcoala de Arte din oraşul în care m-am născut.

Eram în clasa a treia când domnul Marinescu, director, pe vremea aceea al unei şcoli prestigioase de balet, a venit în Râmnic pentru un soi de selecţie a unor fete care să corespundă, din punctul de vedere al aptitudinilor fizice, cerinţelor unei astfel de şcoli. 
Astfel că, înainte de începutul clasei a 4-a, mi-am făcut bagajele şi am plecat,  cu inima strânsă şi cu visele alergându-mi în minte.
Urma sa stau singură, departe de casă, fără părinţi, în internatul Şcolii de balet, supravegheată de o doamnă pedagog, cu încă cinci fete în cameră, să mănanc la cantina Şcolii de balet, să zâmbesc pentru a primi o felie de pâine în plus sau o a doua porţie de mâncare. Urma să-i am părinţi pe profesorii mei, să le spun lor când nu mi-e bine, să plâng pe umărul unor străini, sa vorbesc cu mama la telefon o dată pe săptămână, să fiu trezită dimineaţa de o bucătăreasă blândă, doar ea, şi care ne alinta şi ne iubea pe toţi ca şi cum am fi fost ai ei.
Aveam 9 ani în primul an la Şcoala de balet şi nu-mi amintesc prea multe. Dar îmi ştiu plânsetele şi rugăminţile de-a mă întoarce acasă, păcălelile mamei cum că va veni să mă ia peste o săptămână şi blândeţea profesoarei de franceză. Dar aveam să ajung balerină. Mâncam aproape mereu plângând, adormeam plângând de dor şi mă trezeam cu lacrimile pe obraji. Uneori trebuia să mă abţin să mănânc seara.

Doamna de balet era o femeie scundă, blondă, cu părul lung şi ochii albaştri. Avea preferinţe, obişnuia să ţipe la noi şi să ne zgârie cu pixul. Am avut răni pe umeri din cauza pixului ei. Şi din cauza răutaţii şi cruzimii cu care îl infipsese dintr-un omoplat în altul, să fixeze cu el linia dreaptă pe care trebuia să o formeze umerii mei. Obişnuia să ne ciupeasca atunci când greşeam şi doar amintirea lacrimilor mamei mele când imi vedea umerii şi coapsele pline de vânătăi mă fac să-mi dau seama ce insemnau rănile mele. Şi cât de adânci aveau să fie.
Nu am fost niciodată îndeajuns de bună incât doamna Niculescu să fie blândă cu mine, indeajuns de bună incât să nu-mi mai spună că sunt proastă. Niciodată nu munceam suficient de mult, incât să mă laude.
La sfârşitul clasei a 7-a, în urma examenului eliminatoriu de sfârşit de an, am rămas doar o clasa. Viitoarea clasă a 8-a. În locul doamnei Niculescu, a venit doamna Cotovelea. O femeie slabă si brunetă, de la care am învatat aceleaşi lucruri : că nu voi fi niciodată suficient de bună, nici suficient de frumoasă.
Doamna Cotovelea m-a obligat să merg în faţa clasei, să le arate colegilor că o fractură avută anterior îmi afectase mersul. Să le arate că dacă nu pot nici să merg ca inainte, nu voi putea nici să dansez. Să le arate că nu sunt bună. Să le arate că ea are dreptate când spune că nu sunt nici suficient de bună si nici suficient de frumoasă. Si nu stiu dacă am mai trăit vreun moment umilinţa pe care am simtit-o atunci.

Visul meu era în continuare acolo. Orele de balet deveniseră un coşmar şi rezistam cu greu pana sâmbata când fugeam la Operă, intram prin spate, îi vedeam pe cei care se incălzeau pentru spectacol, treceam prin scenă şi mergeam in sală să îi vedem şi să ne vedem pe noi mai târziu. În fiecare luni o luam de la capăt, cu capul plecat in faţa doamnei Cotovelea care n-a văzut niciodată că aş putea să fac ceva bun şi că plângeam în timpul orelor de balet. Zgârieturile doamnei Niculescu erau nesemnificative pe lânga ranile pe care le provoca si le adâncea neincetat doamna Cotovelea.
Sfârşitul clasei a 8-a m-a găsit obosită, la capătul a 5 ani de tristeţe trăita pentru un vis pe care apoi am ales să-l spulber. Eram obosită, fizic si psihic, nu eram motivată iar visul copilăriei mele fusese ucis, încet, încet, de un om care niciodata nu a putut să vadă în mine ceva bun. Ţineam regim de mai bine de un an pentru că nu eram suficient de slabă. Ma refugiasem înspre pian şi-mi petreceam serile in sală, studiind piese despre care mi se spunea că nu le voi putea cânta.

Nu regret nimic din tot ce am trăit acolo. Regret, poate, că am fost prea slabă şi am renunţat. Regret că nu am fost destul de puternică să ascult un sfat care mă încuraja să continui pianul într-un liceu de profil, tot in Bucureşti.
Pe doamna Cotovelea am reîntâlnit-o la Operă. Abia dupa doi ani de când renunţasem, am fost destul de puternică incât să dau ochii cu ea, să-i zâmbesc. A fost momentul în care am conştientizat că am renunţat.

Cu toata convingerea spun că am trăit o copilarie frumoasă. Şi un început de adolescenţă şi mai frumos. Aveam un vis şi nu regret nimic din ce am sacrificat pentru el. Am cunoscut oameni minunaţi şi, chiar dacă nu mi-am împlinit visul, am reuşit să-mi gasesc un altul pentru care să lupt şi pe care îl traiesc acum.

În Şcoala de balet se clădesc vise care apoi sunt spulberate într-un mod atât de urât, incât te intrebi unde poate să incapă atâta răceala în sufletul unor artişti, de unde atâta lipsă de sensibilitate în sufletul unor oameni care au rolul de a crea vise şi de a forma suflete sensibile, oameni atat de frumoşi, asemeni balerinilor.
Balerinii care ne fac să ne ţinem respiraţia în timp ce dansează pe scenă au in spatele chipurilor măşti de gheaţă şi suflete reci, care se incălzesc mereu si mereu in drumul spre visul lor. Şi au picioarele bătătorite de răni.

Şcoala de balet mi-a fost o lectie de viaţă care m-a învăţat că atunci când un vis se pierde, un altul trebuie să-i ia locul pentru a merge mai departe. M-a învăţat că poţi lăsa, ca profesor, urme adânci în personalitatea unui copil. 
Multă vreme am ştiut despre mine că nu am încredere în mine, că nu sunt nici destul de buna în ceea ce fac, nici destul de frumoasă şi a trebuit să învăţ să-mi construiesc încrederea în mine şi în ceea ce sunt. 
Dar, daca mi-ar fi dat s-o iau de la capăt, aş lua-o fericită - în acelaşi loc, cu aceleaşi experienţe care au făcut din mine ceea ce sunt acum, de pe urma cărora am învăţat să preţuiesc oamenii şi, mai ales, de pe urma cărora am învăţat că să te joci cu sufletul unui copil lasă urme atât de adânci în personalitatea lui.  

Tu ce faci pentru visul tău?

Nu ştiu cum îţi va fi ziua, a mea înseamna un alt început. Altul. Şi am de alergat, pentru a-mi împlini un vis. Şi am de sperat, şi am de visat.
Pentru a treia oară in câteva luni, visul meu pare că prinde rădăcini, iese la suprafaţă şi pare ca vrea să se implinească. Ioana mi-a spus că ma admiră pentru că am avut atâta putere, pentru că nu am renunţat, pentru că m-am gândit şi m-am sucit şi nu m-am oprit să cred că visul meu poate să îşi găsească realitatea.
E devreme, nu e soare. Mă dezmeticesc din visul de noapte şi încep să alerg din nou pentru visul de peste zi, care de fapt, este un vis de noapte şi zi.

Tu ce faci pentru visul tău?

Exerciţiu de sinceritate

Sunt un om ca tot omul, cu defecte si calităţi, cu frici şi angoase, cu dorinţe si vise, cu împliniri si neîmpliniri, cu sentimente care mă fac să nu mă mai recunosc uneori, cu fapte care mă fac să mă întreb care sunt eu, cu mofturi si idei banale.
Îmi place să iubesc, îmi place să dansez, îmi place să citesc, îmi place să spun poveşti, îmi place să ascult poveşti, îmi place să râd, îmi place să îi văd pe alţii veseli. Îmi place să mă joc, îmi place să mă caţăr şi să-mi imaginez că zbor. Iubesc marea, dar îmi e frică de apă, iubesc zborul, dar îmi e frică de avioane. Şi de inălţime.
Îmi place sa merg pe stadion şi îmi place sa cânt la pian.
Urăsc filmele horror si SF-urile pentru că imi e teamă să nu visez urât noaptea.
Iubesc oamenii, am încredere în ei, şi uneori nu văd, sau văd prea târziu că nu toţi merită eforturi şi sacrificii.
Nu ştiu să-mi exprim sentimentele pentru cineva, altfel decât prin gesturi sau fapte (uneori nici aşa), nu ştiu să spun "te iubesc", îmi găsesc mereu greu cuvintele când vreau să laud pe cineva.
Nu ştiu să mă las iubită.
Nu am încredere in mine.
Reuşesc să-i determin pe alţii să aibă încredere în ei, ştiu să-i încurajez să îşi urmeze visele, dar nu fac asta şi cu mine.
Sunt critică şi niciodată multumită de mine. Îmi minimalizez reuşitele şi am mereu nevoie de ceva care să mă facă să merg mai departe. Şi recunosc că, de multe ori, am mers mai departe cu ajutorul cuvintelor frumoase ale celor din jurul meu.
Sunt ambiţioasă şi am credinţa că fără ambiţie nu poţi reuşi.
Îmi pare rau când cert un copil. Îmi pare rău când fac să plângă un copil din cauza unei note proaste, dincolo de certitudinea că ceea ce fac este corect faţă de ceilalţi colegi ai lui şi faţă de mine.
Îmi place soarele, îmi place ploaia, îmi place sa merg prin ploaie şi să ma strecor printre picături. Îmi place să ascult muzică, îmi place să citesc cărţi pentru copii.
Îmi place liniştea, îmi place să mă plimb, îmi place să lenevesc pe iarbă.
Îmi place să fiu ţinută în braţe şi asociez asta cu siguranţa şi liniştea.
Mă ataşez repede de oameni, sufăr când nu sunt în stare să-i ajut, ma gândesc mai mult la ei, decât la mine.
Nu ştiu să primesc complimente şi dau impresia că nu le vreau.
Uneori nu mă simt bine cu mine. Alteori aş urla de fericire.
Îmi văd defectele şi nu calităţile. Uneori sunt naivă, alteori sceptică. Uneori îmi refuz bucurii, alteori mă bucur pentru fiecare lucru mărunt din jurul meu.
De putin timp am descoperit cât de mult imi place să scriu.
Sunt eu, plină de contradicţii.

Faiblesses

J’ai peur que je ne sois pas seule.
J’ai peur que mes amis ne soient plus près de moi.
J’ai peur de mes réactions.
J’ai peur des gens qui se mêlent de ma vie et que je ne peux plus ignorer.
J’ai peur des nuits longues et seules.
J’ai peur de la vie, j’ai peur de la mort, j’ai peur de mon âme qui s’entête et qui n’obéit pas toujours à ma raison. De mon esprit fou qui me rend folle.
J’ai peur de la pluie, des gouttes d’eau si fraîches et si fortes, de tout ce qui me fascine.
J’ai peur de l’eau, j’ai peur de la hauteur, j’ai peur de la terre où j’irai me reposer après cette vie.
J’ai peur de moi, de mon jugement, de mon esprit, de ma vie, de mon avenir.
J’ai peur de mes craintes. Et j’ai peur de toi.

Blândă

...Era un om blând, cu ochii albastri. Atât de albaştri. Nici timpul, nici tristeţea, nici măcar durerea pierderii a doi copii nu au facut ca albastrul ochilor ei să-şi piarda claritatea şi strălucirea. Si căldura. Viaţa ei tristă, şi-a făcut-o luminoasă pentru că a ştiut să se bucure de noi.

Am plecat spre şcoală la ora la care educatoarele din grădiniţa de la colţul blocului in care locuiesc scoseseră copiii afară la joacă. Erau atat de mulţi, imprăştiaţi prin toată curtea, atât de mici, atât de vioi, era atâta energie, încât, trecând pe acolo, te molipseai. Şi mai că-ţi venea să rămâi locului, holbându-te la ei, măcar să-i priveşti, dacă nu să te amesteci cu ei si să intri in jocul lor. A trebuit să merg mai departe, să las in urmă râsetele şi vocile de copii, şi să-mi vad de drumul meu de adult ce sunt.
Gândul mi-a ramas acolo. Mi-am vazut de drumul meu, care ducea tot la copii, e adevărat, nu aşa de mici. Mi-am amintit cum eram eu când eram ca ei. Şi perioada copilăriei mele mi s-a derulat prin faţa ochilor. M-am gândit de atunci că aş vrea să scriu despre asta. Nu atât despre mine, cât despre sufletul drag şi blând de care mi-e dor, pe care imi doresc să-l port mereu cu mine oriunde m-or duce paşii mei grăbiţi, sufletul si chipul care mi-au dăruit copilăria din povesti pe care am avut-o. Chipul cu care asociez involuntar perioada anilor mei de copil fără griji.
Mi-am petrecut primii ani de viaţă la bunici, într-o casă neîncăpătoare pentru cei şase nepoţi şi bunici, dar spaţioasă când venea vorba de râsetele si năzdrăvăniile noastre.
Eram cea mai mică dintre verişorii care locuiau in vremea aia la bunici. Ei erau elevi, eu mergeam la grădi. Si voiam să merg singură, trebuia doar să traversez calea ferată, de care bunicii mele îi era atât de frică. Mă lăsa să merg înainte, stătea în spatele meu şi mă urmărea. Şi o certam, pentru că eram si eu mare (aveam vreo 3-4 ani) şi trebuia să mă lase să merg singură. Aş vrea să meargă şi acum în spatele meu, să aibă grijă de mine. Acum nu i-aş mai spune că sunt mare şi vreau să mă lase singură. Si voiam să scriu, şi mă supăram si plângeam pentru că nu mă lăsa să mă joc şi să scriu pe caietele celorlalţi. Si iar o certam. Si nu-mi amintesc să mă fi certat şi ea pe mine.
Am avut o copilărie aşa cum aş vrea să am şi acum, dacă aş mai putea-o trăi. N-aş schimba nimic. Nici locul, nici năzdrăvăniile, nici înghesuiala dimineţilor în care trebuia să ne spălăm pe rând, nici faptul că trebuia să-mi impart grişul cu cei mai mari, nici faptul că dormeam patru într-o cameră, nici... nimic.
Dar am crescut. Am plecat fiecare către drumul lui. Ea a rămas acolo, aşteptându-ne să ne intoarcem, aşteptându-ne să ne adunăm şi să fim toţi, aşa cum se intâmplase mulţi ani în urmă. I-am implinit dorinţa, dar a fost prea târziu. Prea târziu pentru noi. Pentru că, atunci când ne-am strâns in jurul ei pentru prima si ultima data de când deveniserăm adulţi, ea nu mai era printre noi. Si mi-a rămas, si îmi răsuna şi acum în minte o voce stinsă care spunea "uite, sunt toţi aici, aşa cum ai vrut..."

Aş vrea să ştie că este modelul meu de demnitate, de simplitate, modelul meu de om. As vrea să ştie că mi-e dor să mă întrebe ce mai fac, că mi-e aşa dor de blândeţea ei. Aş vrea să ştie că ochii ei imi sunt atât de vii in minte, încât, dacă-i inchid pe ai mei şi-i vad pe ai ei, mă trezesc buimacă şi-mi spun că e lânga mine şi n-a plecat…

Lucruri frumoase prin ochii unor copii

Eram la scoala, in timpul unei ore. Ne straduiam sa descalcim un text. Citeam "Ce sont les comédiens, ce sont les magiciens…!".
Numai cine n-a trait experienta nu stie ca visul oricarui profesor este sa fie liniste la ora. Bine, bine, liniste, dar parca ceva nu era in regula.
Parca era prea liniste. Copiii erau atat de tacuti, incat pareau apatici. Isi faceau treaba, raspundeau la intrebari, isi notau. Ca de obicei. A, evident, n-a lipsit nici analiza tinutei vestimentare, nici cea a gesturilor, observatia... tot tacamul. Ca de obicei, spuneam. Numai ca era prea liniste, o liniste care nu-mi placea si in care nu ma simteam confortabil. Pareau lipsiti de viata, parca nu mai erau copii, ci niste adulti incatusati de griji si ganduri. Pareau tristi. Atat de tristi, incat mi-am zis ca trebuie sa gasesc o modalitate sa-i "trezesc". Sunt doar niste copii. Si, daca nici ei, copiii, nu imi mai par veseli si nu ma incarca cu energie, atunci jumatate din farmecul meseriei pe care o fac dispare.
Mult prea liniste, spuneam. Si ma gandeam la o solutie sa dezmortesc atmosfera. Ei, aflati ca miscarea pe care am facut-o a fost, si pentru mine, cel mai bun si cel mai frumos lucru pe care l-am trait azi. I-am rugat sa scoata o foaie de hartie. S-au uitat la mine (cam speriati, ce-i drept) intrebandu-ma din priviri de ce... dau test. Nu, nu e test, e doar o intrebare. Si suna cam asa: "Care este cel mai frumos lucru care ti s-a intamplat azi?" (Iulia, merci, merci!). Apoi a urmat intrebarea lor: "Sa scriem si despre dumneavoastra?". Daca tot venise ideea, le-am spus sa adauge si trei cuvinte care le vin in cap atunci cand se gandesc la mine.
In mai putin de 5 minute aveam raspunsurile. Si, ce e mai de pret, aveam multe zambete! Mai multe decat puteam sa sper ca voi primi.
Din raspunsurile lor legate de lucrurile frumoase, o sa adun aici cateva. Partea a doua nu cred ca e cazul sa o expun aici, sunt lucruri prea frumoase si...atat.
In concluzie, cateva din lucrurile frumoase vazute prin ochii unor copii.

"Cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat azi a fost ...

ca a rasarit soarele."
ca a inflorit o floare."
ca am mancat corcoduse in ora de romana."
ca am vazut-o pe sora mea mai mica jucandu-se si razand."
ca am trecut pe langa fosta mea gradinita si am vazut copiii de acolo jucandu-se."
ca in sfarsit a venit primavara."
un cadou de la parintii mei: un telefon."
antrenamentul de volei"
ca am ajuns la scoala si mi-am vazut colegii sanatosi."
ca soarele straluceste."
ca,desi antrenamentul nu a fost destul de bun, am reusit impreuna cu fetele sa-l inveselim pe domnul antrenor."
ca am reusit sa fac un blocaj perfect la volei."
antrenamentul de volei si ora de franceza." ( deja zambeam cu totii)

Cum spuneam, am fost rasplatita pentru incercarea mea. Rasplatita pe deplin, cu zambete. Multe zambete. Ce sa te faca sa te simti mai bine decat zambetul unui copil? Plus ca ce mai ramasese din ora a avut cu totul alta alura.
Despre cuvintele lor referitoare la mine o sa spun doar ca, inca o data, m-au facut sa ma gandesc... ca atunci cand alegi intre "ceva" si "altceva", si cand ambele alegeri implica niste copii, n-o sa fii niciodata sigur daca ai facut alegerea buna. Va tin la curent.

E atat de simplu sa faci pe cineva sa zambeasca! Stiu ca poate parea banal ce am scris aici, dar e cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat azi si trebuia sa vorbesc despre el. Credeti-ma, e chiar frumos!

El si Ea. De ce suntem atat de diferiti? Raspunsuri simple.

Pentru ca ea, femeia, mai mult decat barbatul, cauta sa se simta in siguranta. Fizic vorbind, raportul de forte intre femeie si barbat ii este superior celui din urma. Daca are sentimentul ca un barbat are grija de ea, se va simti mai sigura pe propria-i persoana. Chiar daca, stim bine, siguranta in propria persoana depinde in mica masura de raporturile cu ceilalti. Cel putin in teorie.

Femeia se teme, mai mult decat barbatul, de singuratate. Cu un barbat langa ea, femeia se va simti mereu mai putin singura decat daca ar fi singura. Latura sociala a relatiilor are si ea un rol. O femeie insotita la un eveniment si una singura, vor fi intotdeauna privite diferit. La fel si el, macar in cazul asta.

Pentru ca ea, mai mult decat barbatul si mai repede, se implica afectiv intr-o relatie, de orice tip ar fi ea.

Pentru ca ea, mai mult decat el, trasmite nevoia de protectie. Barbatilor le place asta, dar nu mereu. Pentru ca ea vede in existenta unui barbat langa ea semnul stabilitatii in plan afectiv. Si social. Si al unui echilibru. Afectiv si social. Ceea ce i se intampla si lui, de altfel, desi mai putin.

Poate fi si altfel. Exista situatii in care femeia nu se incadreaza in tiparul asta. Asa cum un barbat nu se incadreaza mereu in tiparul personajului care fuge de stabilitate si de implicare in plan afectiv. Poate ca, de fapt, cand vine vorba de implicare afectiva, teama lui fata de un eventual esec este mai mare decat a femeii. Poate ca, de fapt, diferenta dintre femei si barbati o face tocmai o putere mai mare a femeii de a merge mai departe. Pentru ca, da, se spune ca unei femei ii este mai usor sa o ia de la capat. Iarasi mentionez, cel putin in teorie.

Pentru ca el, mai mult decat ea, stie sa delimiteze nevoile fizice de nevoile psihice. Nu le asociaza, nu le amesteca. Mintea ei amesteca mai usor lucrurile, le complica, analizeaza, sfarseste mai repede prin a se pierde in detalii si intrebari. Putini sunt acei "ei" care pun pret pe fiecare gest, inregistreaza fiecare vorba a "lor".

Pentru ca lui nu-i place sa despice firul in patru. Ceea ce ei, de regula, ii place la nebunie.

Pentru ca ea nu pune atata pret pe libertate, asa cum face el. Pentru ca ea, de cele mai multe ori, se dedica mai repede.

Pentru ca, intre o iesire cu prietenii si spalatul vaselor, el alege de obicei berea, iar ea vasele.

Pentru ca, mai ales atunci cand apare un copil, prioritatea ei de obicei nu mai e sa arate bine pentru el.

Pentru ca, de obicei, el este mai vulgar si mai direct, asa cum nu-i sta in fire unei femei sa fie. Pentru ca ni s-a intiparit in minte ca o femeie vulgara este o femeie de o calitate proasta. Ceea ce nu e valabil in cazul barbatilor. Ei pot fi mai usor vulgari si directi, fara riscul de a fi desconsiderati.

Pentru ca ea, mai mult decat el, isi recunoaste fricile si temerile si angoasele si dorintele afective.

Pentru ca el crede ca nu are voie sa aiba frici, temeri si angoase din ratiunea ca va fi considerat slab, iar el trebuie sa fie cel puternic. Am vazut putini barbati vorbind despre dorintele lor, despre temerile lor, despre dorinta lor de a nu fi singuri, putini barbati care lasa o femeie sa le vada slabiciunile.

Pentru ca ea isi exteriorizeaza mai usor trairile, in timp ce el nu, pentru ca, din nou, asta l-ar face slab in ochii celorlalti.

Pentru ca, in cazul ei, sentimentul matern apare mai devreme. N-o sa spun ca femeia se maturizeaza mai devreme decat barbatul, ci doar ca, intre un barbat si o femeie aflati la aceeasi varsta, ea va fi mereu mai grabita si mai presata de trecerea timpului si de transformarile fizice pe care le implica asta.

Pentru ca ea pune pret pe lucrurile marunte pe care uneori el nici nu le observa.

Pentru ca…, pentru ca…

Intotdeauna e vorba de cel putin doua persoane cand incercam sa definim niste relatii. Exista si reversul medaliei. Situatii in care el din povestea mea devine ea. Si, totusi, suntem atat de diferiti.

Tu ce-ai trait frumos azi?

Bine, nu stiu unde o sa ajung cu 5 post-uri pe zi. Dar am omis esentialul. Mi-a adus Iulia aminte. Am tema sa scriu in fiecare zi despre lucrurile marunte si frumoase din ziua respectiva. Cea mai frumoasa tema.

Acum, pentru ca am ramas in urma, trebuie sa scriu despre lucrurile frumoase din ultimele doua zile. Adica ieri si azi.
Incep cu ieri. Lucrurile frumoase de ieri. Tura cu rolele in Herastrau, in jurul lacului, cu oamenii pe care ii am mereu, mereu si in orice clipa langa mine de cativa ani buni. Deci, cu asa companie, ziua a fost cu atat mai placuta. Mai ales ca, de data asta, n-am fost 3, am fost 4. Noi si Maria. A dormit in continuu, dar, in drumul spre casa, si-a amintit de noi si ne-a bagat in seama un pic, inainte sa adoarma la loc. Dar a fost pentru prima data cand am fost in parc cu Maria. Am avansat acum, de la ture prin jurul blocului la Herastraul cel mare si neincapator.
In Herastrau, lume multa. Am gasit, insa, spatiu si pentru mine, cat sa pot sa inchid ochii inaintand pe role si imaginandu-mi ca plutesc. Lucruri marunte si frumoase. Copii alergand si razand, oameni bucurandu-se de vremea frumoasa. Un insemn pe care era scris: "Este permisa stationarea pe iarba". Odihna pe iarba. Apoi meciul. Apoi berea. Apoi discutiile frumoase, amintirile, la o masa cu prietenii. Apoi plecarea, intalnirea cu Iulia, plimbarea cu Iulia si Carmen in cautare de mancare, pentru ca iesisem din casa si-mi era foame, apoi sosirea la destinatie, apoi muzica, apoi acrobatiile si iar muzica.
Ajungem la ziua de azi. Lucrul cel mai frumos: ploaia. Alergand in incercarea de a fenta picaturile reci, m-am simtit mai libera, mai plina de energie. Tot plimbarea scurta prin ploaie mi-a amintit de clipele cand aveam credinta ca totul este posibil. Apoi locul drag in care mi-am petrecut 5 ani din viata in timpul studentiei. Apoi cafeaua amintirilor. Apoi iar alergand prin ploaie.
Am ajuns in locul din care plec mereu si incerc sa invat cate ceva din fiecare lucru frumos care mi se intampla. Si m-am asezat sa scriu iar. E frumos cu astfel de zile si e si mai frumos cand reusesti sa vezi ce e frumos in jur.
O zi banala. Atatea lucruri marunte, care m-au facut sa-mi spun: "pur si simplu fericita". Daca am reusi mereu sa facem cel mai banal lucru sa fie frumos, am putea sa ne spunem mai des " pur si simplu fericiti!".