Însemnări (1)

Mi-a spus că-şi doreşte mai mult decât îi oferea gramul ăla de viaţă. Aşa a început scurta noastră discuţie, scurta noastră viaţă, scurta noastră existenţă plânsă apoi.

Camera aproape goală păstrase, pe pereţii albi, urmele anilor noştri acolo. Şi râsetele şi îmbrăţişările şi plânsetele în doi. Şi izul de speranţă ursuză şi naivă a fericirilor - plăpânde, aveam să aflu mai târziu - date de naivitatea cu care ne închipuiam vieţile. Aveau, parcă, dreptul la judecată. Păreau că ne privesc, aşa goi cum erau, cerându-ne să ne întoarcem la noi, implorând, în acelaşi timp, o linişte ce nu mai venea. Cerându-ne explicaţii pentru sfârşitul venit înainte ca moartea trupească să ne despartă. 

Mi-am împreunat mâinile ca pentru rugăciune, implorând în gând o forţă divină să vină să mă cruţe de mine. Să-mi arate calea, să-mi îndrume gândurile, să mă aducă la mal şi să mă lase acolo să zac până când toată liniştea lumii va fi a mea.

Întreaga poveste fusese un dans în doi împiedicat. Dansaserăm înlăntuiţi, lipiţi, cât o viaţă de om,  împiedicându-ne şi ţinându-ne unul de altul să nu ne prăbuşim. Ne sfidam căderea şi fiecare îl ridica pe celălalt cu o îndârjire oarbă pe care o simţeau atât trupul, cât şi sufletul obosit.

Am amânat sfârşitul împingându-ne limitele la extremă, la extrema care ne lăsase lipsiţi de viaţă, de suflu, de orice ar fi semănat a putere ce-ar fi putut să ne facă să mergem mai departe în doi. 

(însemnări, noiembrie 2011)