Femeie. La 30 de ani.

S-a scris o gramada, presupun. Despre simtiri asociate pragului acestuia. 30 de ani. Despre stari cel putin nostalgice si despre ceea ce implica trecerea de dincolo de acest prag.
Sincer, n-am incercat sa le gasesc vreo explicatie acestor trairi. Nici n-am cautat sa gasesc studii de caz sau explicatii stiintifice. Si nici n-am incercat prea mult sa-mi explic de ce si de unde aceasta senzatie de neplacut asociata numarului treizeci, cel putin dezagreabil pentru unii.

Ma apropii si eu de trairea asta. Inca o luna si-un pic si voi implini varsta. Momentul despre care se spune ca provoaca un declic in viata majoritatii. Ma gandesc la asta pentru ca ma apropii de momentul acela. Probabil ca sunt la fel ca ceilalti, facand din asta un subiect de discutie.

La aproape treizeci de ani ma gasesc, marturisesc asta, mai frumoasa. Nu neg sentimentele de nemultumire sau de neimplinire sufleteasca pe care le resimt uneori. Sufleteste ma simt mai frumoasa. Si mai capabila sa accept schimbari. Si mai capabila sa-mi asum esecuri sau neimpliniri. Si stiu ca-mi voi gasi calea, indiferent cate lectii va trebui sa mai invat pana sa o aflu.

In apropierea acestei varste m-am simtit cel mai aproape de mine. Si tot in perioada asta am fost mai capabila sa-mi depasesc niste limite, fie ele si doar la nivel emotional. Probabil ca nu sunt vreo exceptie, varsta aceasta fiind o varsta a constientizarii si a maturizarii. Probabil ca ma incadrez intr-un tipar ale carui limite imi sunt straine si pe care le voi descoperi ulterior. Poate ca aceasta constiinta de sine pe care o resimt in perioada asta este o consecinta fireasca a trecerii atator ani dintr-o viata de om.

Sunt bucuroasa ca am ajuns aici. Si ca am reusit sa am constiinta propriei persoane. Ca sunt constienta de mine si de ceea ce simt intr-un moment sau altul. Ca, deseori, stiu sa-mi accept realitatea asa cum este ea, impiedicandu-ma si reusind apoi sa merg mai departe.

Sunt bucuroasa pentru ca reusesc sa-i descopar frumosi pe oamenii de langa mine si ca am constiinta faptului ca fara ei n-as fi ceea ce sunt.

Nu stiu daca trairile mele sunt neaparat asociate acestei varste, dar ele vin acum, cand, ca o coincidenta, ma apropii de inceputul celui de-al treizecilea an de viata. Poate m-am maturizat mai tarziu, in ciuda incercarilor timpurii carora a trebuit sa le fac fata.

Sunt aici fara cateva persoane pe care mi-as fi dorit sa le am langa mine. Uneori ma simt singura, alteori simt ca goliciunea din sufletul meu este doar o iluzie intr-un moment mai putin bun.

Pentru ceea ce am, incerc sa multumesc in fiecare zi. Pentru ceea ce nu am, incerc sa gasesc resurse sa sper ca voi avea.

Si, daca femeie la treizeci de ani inseamna mai frumoasa si mai stapana pe sine, atunci, cu siguranta, pragul acesta nu este atat de lipsit de farmec, precum pare!

Limitele pe care si le impun femeile

De ce o femeie frumoasa, atat in exterior cat si in interior, accepta sa isi ofere libertatea unui barbat inferior, pentru a obtine ceva ce poate obtine singura?

De ce o femeie realmente superioara omului de langa ea accepta sa fie agresata si bruscata de acesta, fiindu-i greu sa puna capat unei relatii in care nu se mai regaseste?

De ce o femeie capabila sa isi ofere un standard de existenta asemanator celui oferit de o relatie cu un barbat inferior, ezita sa puna capat unei relatii in care se simte neimplinita si limitata?

Destainuirea ca forma de manipulare

M-am intrebat adeseori daca atunci cand facem destainuiri altora le facem conditionati de o anumita situatie. Si daca, destainuindu-ne cuiva, ajungem sa manipulam persoana in cauza.
Ca sa delimitez foarte clar punctul de referinta, precizez ca inteleg prin destainuire transmiterea, catre altii, a unor informatii ce tin de sfera personala, uneori intime, alteori de obicei subiecte tabu in cadrul unui grup, fiind vorba fie de trairi, fie de experiente din viata personala a fiecaruia din noi.
Cand si cui facem astfel de marturisiri? Sunt ele conditionate chiar de prezenta lor si de aparitia in anumite contexte, sau de prezenta unor persoane in fata carora ne simtim liberi sa ne deschidem? Sau devin instrumentul de manipulare prin care vrem sa cream celuilalt sentimentul de apropiere, deschizand, astfel, portita spre sufletul lui, de fapt, si punandu-l in situatia de a face asta la randu-i?
Principiul conform caruia primesti ceea ce oferi este aplicabil deseori intr-o situatie de acest tip. Cel putin la nivel teoretic si poate chiar nu tocmai constient, destainuirea isi cere tributul doar sub forma raspunsului de acelasi tip: povestind experiente ce tin de sfera personala si intima a vietii mele, subliminal poate ca astept acelasi lucru. In caz contrar, limitele destainuirii se vor delimita mult mai repede.
In acest context ma intreb: in situatiile in care facem destainuiri - in mod cert, scotand la suprafata doar acele aspecte care ne sunt la indemana, dar totusi, personale si intime- se intampla sa o facem cu intentia clara de a-l manipula pe celalalt in directia unui raspuns de acelasi tip?
Nu neg existenta situatiilor de tipul destainuirii ca mod de eliberare, caz in care conteaza atat persoana, cat si cadrul. Nu neg nici situatiile in care destainuirea exista pe principiul reciprocitatii, intr-o relatie ca aceea a prieteniei, insa ma intreb daca, uneori, in mod inconstient, profitam de destainuirea noastra pentru a-l pune pe celalalt in situatia clara de a face acelasi lucru.
Exista relatii extrem de intense, explodand parca intr-un timp extrem de scurt, si care sunt anihilate cu repeziciune (ca si cum nici nu ar fi existat) de intamplari mici. Tipul de relatie care se naste repede, creste brusc in intensitate si sfarseste prin a muri la prima adiere de vant. Si, totusi, ai facut destainuiri, ai primit la randul tau povesti intime si ai sentimentul ca prezenta celuilalt in jurul tau exista de toata viata si va ramane acolo toata viata. Uneori astfel de relatii sfarsesc firesc, alteori aduc cu ele suferinte si intrebari. Si incertitudinea ca aspectele importante ale existentei tale, destainuite, risca sa fie folosite impotriva ta. Intr-o astfel de situatie, suntem constransi la anumite reactii? Sunt destainuirile facute arma pe care celalalt o poate folosi imporiva ta in anumite conjuncturi, in scopul de a obtine o anumita reactie sau un anumit comportament?
Destainuirea ca forma de manipulare exista. Nu sunt convinsa ca exista constiinta acestui fapt. Poate ca este firesc sa te destainui cuiva asteptand acelasi lucru din partea lui. Si poate ca reciprocitatea survine fara sa ne dam seama ca, practic, o cerem in momentul in care ne deschidem sufletul in fata cuiva. Poate ca este vorba doar de sentimentul de incredere pe care ti-l ofera confortul de a sti si tu, la randu-ti, amanunte pretioase din existenta celuilalt.
Subliminal, tind sa cred ca manipularea exista si ea, numai ca nu este constientizata si, cu atat mai putin, verbalizata.
Cand, cui si, mai ales, de ce ne destainuim? Caci, in ceea ce ma priveste, este o certitudine ca destainuirea nu este asociata doar relatiei de prietenie dintre doua persoane.

La multi ani, draga noastra!

Sa nu fii trista, draga mea,
C-a mai trecut un an.
Eu n-am habar...
Dar e-n zadar sa-ti spun
Ca acest an,
Trecut deja,
Ti-aduce-n dar speranta,
Regasire si putere.
Caci acest an ni te arata
Frumoasa si senina
Cum n-ai mai fost ades!


In clipa fericita ce-o traiesti
Fereste-ti sufletul de teama,
Iubeste-ti glasul cand graiesti,
Alina-ti gandul cu povesti
Si-alunga-ti teama sa iubesti!


Sa-ti fie starile de bine
natura ta.
Sa-ti fie sufletul un cantec
netulburat.
Sa-ti fie soarele prieten,
Sa-ti fie clipa numai zambet
si lacrima- dusman!


Lectii
Am invatat de la tine
lectia generozitatii.
Am invatat de la tine
lectia recunostintei,
Dar, mai presus de toate,
Am invatat de la tine
Lectia curajului.
Acela de-a o lua de la capat.

Si, daca-ar fi sa inveti si tu ceva
La randu-ti
invata ca, oriunde-ai fi,
suntem si noi
si ca,
oricat de gol ti-ai simti sufletul
Vom sti sa-l umplem negresit!
Doar sa ne lasi!


Si de va fi sa fie iarasi gol,
Iubeste-te pe tine, gandeste-te la noi,
Ne vei simti aproape, vom fi mereu tot noi,
Cu zambete, cu vorbe, cu brate lungi,
Cat sa cuprinda tot
Ce-i gol si fara sens
In viata ta.


E ziua ta!
Si-n loc de cantec
Noi ti-am adus un gand
Din cele bune si senine
Sa te-nsoteasca pretutindeni
Pe unde vei umbla.
Sa ai lumina si speranta,
Caci am umblat si-am adunat
Cat sa-ti ajunga o viata
Si mai mult!

Si de nu stii ca te iubim,
Priveste-n jur!
Si de nu stii ca-i soare afar'
In orice clipa vrei
Priveste-ti sufletul si lasa-l
Sa zboare catre noi!


Vezi tu, draga mea,
Ceea ce iubim la tine
Este ceea ce nu stapanim in aceeasi masura ca tine:
Zambetul si starea de bine,
felul tau de a fi si sinceritatea.
Si, oricati ani s-ar aduna, acolo, in sertar,
Niciunul nu are sa-ti ia ceea ce ai!
Nici frumusete, nici zambet, nici prieteni!

Pe tine ce te face sa te simti fericit azi?

Cand m-am trezit, Ochiosul isi incepuse deja joaca. Era, totusi, racoare. Cat sa te simti fericit ca te-ai trezit si ca urmeaza o zi intreaga de care sa te bucuri.
Da, azi m-am simtit fericita pur si simplu pentru ca m-am trezit zambindu-i Ochiosului!

Suicidul - intre egoism si eliberare

Pacat sau delict? Act de egoism grotesc sau act de eliberare suprema? Nebunie, lipsa de discernamant, frustrare dusa la extrem, nefericire, colaps psihic, inconstienta?

Cat de mare trebuie sa iti fie suferinta, sa recurgi la un astfel de gest? Ce mana nevazuta iti poate da forta de a recurge la gestul suprem de renuntare la aceasta lume? De cat curaj este nevoie?

Dincolo de pacatul greu pe care-l reprezinta actul sinuciderii din punct de vedere religios, acest ultim gest isi are radacinile adanc infipte in fiinta celui care il savarseste.
Caci, ce suferinta este de nedepasit, cand iti apar in minte zambetul copilului tau, al parintelui tau, al persoanei iubite, pe care stii ca-i vei arunca in lanturile suferintei si ale dorului, pentru tot restul vietii lor?

Ce ratiune te poate impinge sa-l privesti in ochi pe cel de langa tine, sa-i spui, in gand, adio, ca mai apoi sa te indrepti spre gestul definitiv al renuntarii?

Deteriorarea logicii ce duce la astfel de gesturi poate fi ea ameliorata? Constiinta celui ce isi premediteaza suicidul poate fi influentata? De fapt, mai poate fi vorba de constiinta in astfel de situatii?

Dincolo de intrebari si de neintelegere, dincolo de cauzele care pot conduce la un astfel de ultim gest, se afla o boala. O boala a sufletului, care anuleaza orice atribut a ceea ce numim constiinta, simt al realitatii, iubire a celor din jur, altruism. Si, mai presus de toate, o boala care face sa dispara teama de necunoscutul care se afla dincolo de viata aceasta, o boala care da forta renuntarii definitive. Caci, daca orice situatie ofera varianta caii de intors sau de refacut, sau aceleia de a o lua de la capat, suicidul nu ofera nimic din toate astea. Este doar sfarsit. Si doar un suflet bolnav poate intelege, la randu-i, acest ultim gest si motivatiile lui.

Exista atatea cai de regasire a ta, de intoarcere la tine, de impacare cu tine si de alinare! Si, in acest context ma intreb din nou, ce mana nevazuta iti poate da forta de a recurge la gestul suprem de renuntare la aceasta lume?

Cine le urmeaza?

Nu, nu o sa scriu despre moartea Madalinei Manole din vreo dorinta ascunsa de a ma incadra in subiectul care face prima stire a zilei de azi. Nici din dorinta de-a ridica in slavi pe cineva dupa ce acest cineva a trecut in nefiinta, asa cum bine stim sa facem, conform legii nescrise, dar mereu aplicabila, care ne arata ca intotdeauna apreciem mai mult o persoana dupa ce o pierdem. Sau ne amintim de ea, dupa ce multa vreme uitasem ca exista.
Nu vreau sa judec gestul sinuciderii, daca despre asta a fost vorba, si care este extrem de egoist. Si nici sa ma lansez intr-o polemica privind motivele care ar fi putut conduce la asta.

Am crescut pe cantecele ei. Imi plac versurile pieselor si ma regasesc in ele, fara sa fi fost, totusi, vreodata vreun fan inrait al Madalinei Manole. Si nici al Laurei Stoica, si nici al Mihaelei Runceanu, si ele disparute. Si nici al lui Stefan Iordache. Asta, ca sa ma intorc cu doar cativa ani in urma.

Moartea Madalinei Manole a declansat, undeva in interiorul meu, un soi de dilema. Pentru ca, din nou, mi-am pus intrebarea: Cine le urmeaza?

Fara sa fi avut asupra societatii noastre impactul pe care-l au melodiile comerciale cu care suntem asfixiati agresiv, ceea ce au lasat in urma artistii generatiei '80 este incomparabil cu ceea ce aduc valurile de semi-artisti ai generatiei noastre. Si atunci ma intreb: ei se duc, insa cine le ia locul?
Fireste, nu neg existenta unor voci de calitate, a unor artisti veritabili. Insa ma tem ca sunt prea putini pentru a razbi in realitatea noastra superficiala. Prea putini pentru a lupta contra curentului construit de invazia non valorilor, a artistilor celebri peste noapte, a pieselor cu versuri care nu spun nimic.

O sa treaca mult pana cand o sa apara vreun refren pe care-l stiu deopotriva copiii si adultii, indragostitii si singuraticii... O ultima tigara, o Fata draga, un Sa mori de dragoste ranita, o Nostalgie, un Da, Doamne, cantec! sau Un actor grabit...

Si, totusi, ca o consecinta aproape, paradoxal, fireasca, cand ajung in pragul mortii, mai toti artistii se afla si in pragul anonimatului. Sau intr-o etapa a vietii lor in care nu se regasesc. Si unul dintre motive este ca se pierd in fata a ceea ce noi, publicul, apreciem intr-o perioada sau alta, in functie de ceea ce ni se ofera. Si ni se ofera ceea ce este productiv din punct de vedere financiar. Si noi primim voiosi...
Unii din noi ne intoarcem mereu acolo, la versurile care exprima ceva si la refrenurile pe care le fredonam involuntar. Si asteptam in continuare piese romanesti care sa exprime ceva. Si refrenuri care sa ne ramana in minte...Oare cand vor veni?

Dupa BAC. La rece.

Nu sunt foarte convinsa ca ar trebui sa-mi exprim parerea despre fenomenul "Bacalaureat 2010", implicata fiind in procesul instructiv-educativ al minunatei tarii acesteia.
In primul rand pentru ca, fiind direct implicata, risc sa ma expun.
In al doilea - pentru ca nu stiu cat este de constructiv si de util sa-ti mai dai cu parerea pe un subiect deja analizat si dezbatut. Pentru ca, de cand cu Bacalaureatul, aproape ca nu trece o zi, fara sa-mi apara in fata ochilor vreo pagina sau vreun post de televiziune care sa nu trateze problema cu pricina. Daca nu imi arunc ochii pe vreo pagina, nu-i nimic. Deschid tv-ul si gasesc. Si, daca nu deschid nici tv-ul, nicio problema, ascult radio. Si tot am in minte subiectul BAC.
Si ce constat? Stupoare mare! Motivul? Procentul mic de promovabilitate de la Bacalaureat. Care procent mic, ce credeti?! Duce la tot felul de concluzii si, mai mult decat atat, atrage atentia asupra faptului ca invatamantul romanesc este... in declin!
Pai, ma scuzati ca intreb, aveati cumva impresia ca lucrurile sunt roz, incat va minunati atat de procentul mic de promovabilitate si incat aveti, abia acum, constiinta faptului ca invatamantul romanesc nu mai e ce-a fost si se indreapta intr-o directie gresita? A fost nevoie de un procent mic de promovabilitate la examenul de Bacalaureat, ca sa intelegem ca invatamantul romanesc este in declin?
E drept, niciodata nu e prea tarziu! E bine ca s-a inteles si acum! Dar, sa-mi fie cu iertare, invatamantul nu mai constituie de mult o prioritate in tara asta! Nici a vreunui guvernant care-si face somnul pe la sedintele de guvern (nu merita majuscula), nici a vreunuia din parintii care considera ca progenitura-i este cea mai desteapta si cea mai cuminte, nici a elevilor, in general, care nu stiu ce-i aia scara de valori si la ce foloseste si, cel mai grav, nici macar a unora dintre profesori.

In contextul in care invatamant este sinonim cu ignoranta care-ar trebui sa fie asteptarile?
Mare ne e mirarea cand suntem loviti in fata de un procent de promovabilitate mai mic decat cel la care ne asteptam, dar oare, in cadrul in care ne zbatem, deopotriva profesori, elevi si parinti, fara sa fim capabili sa adoptam vreo pozitie, era loc de altceva?

Ierarhia valorilor este construita anapoda, pe un calapod al superficialitatilor. Atitudinea vine in consecinta. Elevii, in genere, nu mai discern intre competenta si incompetenta, nu mai vad rostul invatatului, atata timp cat "spatele" le este asigurat de parintii de la care primesc totul ca si cum li s-ar cuveni si ca si cum ar fi perfect normal. Cei sapte ani de-acasa s-au dus pe apa sambetei. Greve peste greve, programe schimbate, criterii de evaluare si metodologii de desfasurare a examenului de Bacalaureat schimbate de la an la an, elevi si profesori buimaci.
Ne aflam intr-o perioada in care statutul profesorului nu mai face nici cat o ceapa degerata. El insusi se intreaba pentru ce se chinuie si daca merita, avand - o spun din proprie experienta- impresia ca se lupta cu morile de vant. Daca incearca sa adopte o atitudine, nemultumit de reducerea salariului, este apostrofat de opinia publica, care, evident, considera ca nu face altceva decat sa se planga sau sa... cerseasca! Mai mult decat atat, i se sugereaza sa isi caute altceva de munca, daca nu-i convine! Fara sa se gandeasca cineva ca poate meseria pe care o face e tot ce si-a dorit si este lovit in fata de parerile unor oameni care n-au stiut niciodata ce inseamna sa faci o meserie cu pasiune. Poate ca nu adopta nicio atitudine, poate ca intra la ore chinuit de gandul ca nu are ce pune pe masa propriului copilul, poate si el elev la randu-i. Poate ca o reconversie profesionala nu-i e tocmai la indemana. Poate ca are si el dreptate cand considera ca nu mai are pentru ce sa munceasca. Poate ca are dreptate cand are convingerea ca a fi profesor nu mai reprezinta nimic si este indreptatit sa se simta nemultumit.

Cert, exista si exceptii. Nu se incadreaza toti in tiparul despre care am vorbit mai sus. Mai avem copii si adolescenti pentru care cei sapte ani de-acasa sunt bine conturati, parinti care pun pret pe invatamantul de calitate, profesori care fac aceasta meserie cu pasiune. Avem si cateva opinii publice obiective si pertinente.

Insa, daca ma uit in jur, primeaza certitudinea ca nu ne mai cunoastem rostul si nici prioritatile. Suntem buimaci si incapabili sa discernem intre o situatie grava si una care nu merita atentie. Mai mult decat atat, superficialitatea si ignoranta isi fac jocul, ducandu-ne in situatii limita. Si ne trezim surprinsi de o situatie la care s-a ajuns nu intr-un an, ci in ultimii 20. Pentru ca situatia in care suntem este o consecinta, din pacate, fireasca, a ceea ce s-a intamplat in ultimii 20 de ani. Si tot o consecinta este si faptul ca procentul de promovabilitate nu este mic, ci MARE, daca ne raportam la situatia reala a invatamantului romanesc!
Sa ne asumam situatia, pentru ca am avut, atatia ani, in fata ochilor,toate premisele care ne-au condus aici, dar le-am ignorat!

"Daca langa cineva nu simti ca esti tu, cel adevarat, atunci trebuie sa pleci."

Nu-mi apartine fraza care da titlul acestui post. Am gasit-o intr-o carte care mi-a ramas in suflet si care apartine Aurorei Liiceanu. Rendez-vous cu lumea m-a facut sa constientizez lucruri pe care le stiam, din cele mai simple si mai pline de adevar.
Probabil ca propria-mi intalnire cu lumea a inceput in perioada in care a ajuns in mainile mele cartea amintita mai sus. De aici impactul asupra mea.
Dar nu ea face obiectul acestei scriituri, ci esenta pe care-o rosteste, atitudinea la care face trimitere si starea aceea atat de banala si des intalnita in care simtim ca nu suntem noi si ne pierdem identitatea in prezenta "cineva-ului" si, o sa extind putin sfera de referinta, a "ceva-ului", care apar in viata noastra, intr-un mod pasager sau nu.

Avem tendinta sa acceptam in preajma noastra oameni si lucruri care nu ne fac bine. Care, poate fara voie, ne stirbesc din personalitate. Si nu stim intotdeauna sa plecam. Simtim ca nu mai suntem noi, si, totusi, ramanem tintuiti locului. In unele cazuri fericite, vedem si intelegem unele semne. In altele, chiar daca ele exista, le ignoram si ne complacem.

Cele mai multe situatii de acest tip se nasc in interiorul unei relatii. Uneori, simti ca nu mai esti tu, ca renunti la tine, faci compromisuri. De dragul celuilalt. Si uneori ai constiinta faptului ca nu mai esti tu, ca te schimbi, ca iti limitezi dorintele si poftele, ca renunti, treptat, la cate putin din tine. Renunti sa mai fii centrul universului tau.

De ce ramai, totusi, langa cineva, chiar si atunci cand simti ca nu mai esti tu?

De ce nu pleci atunci cand simti ca nu mai esti tu, cel adevarat?

De ce iti este atat de greu sa pleci, chiar daca stii ca, plecand, te vei regasi pe tine?

Ajungem des in situatii in care ne complacem. Si nici macar sentimentele nu sunt o scuza pentru ca ramanem si pentru ca acceptam o prezenta langa care nu mai suntem noi. Sau niste fapte care ne fac sa nu ne mai regasim. Si nici obisnuinta. Nimic nu scuza faptul ca atunci cand te pierzi pe tine, cel adevarat, nu pleci. Poate doar teama de singuratate. Dar nici ea nu isi mai gaseste locul printre scuze, daca ai constiinta faptului ca, nemaifiind tu, vei ramane tot singur.

Sa pleci atunci cand langa cineva nu simti ca esti tu, este asta cea mai buna atitudine? Ai garantia ca exista pe lumea asta cineva langa care vei simti ca esti tu? Sau relatiile sunt intemeiate in baza unei legi nescrise care presupune asumarea schimbarii tale, cu pretul de-a nu te mai regasi?

Starea de a exprima stări. Realitatea pe care ne-o creăm

As vrea sa scriu cuiva. Asa ca iti scriu tie. Si te-am ales pentru ca stiu ca ai trecut prin momentele prin care trec eu acum: cele in care vrei sa exprimi stari. Sufletesti. Si n-ai vrea sa le SPUI, ci pur si simplu sa le asterni undeva. Si, odata asternute, ai vrea sa primesti niste raspunsuri. Ca intr-un fel de corespondenta cu cineva drag si apropiat sufletului tau.
Si ai vrea sa spui cum te-ai plimbat prin ploaie. Sau cum te-ai bucurat, trezindu-te dimineata, de un soare vesel. Sau cum ai adunat flori. Sau cum mergeai pe strada si, uitandu-te in jur, ai desoperit atatea lucruri frumoase, incat te-ai minunat unde incap atatea si cum de ai fost atat de absent, incat sa nu le observi. Sau ai vrea sa vorbesti despre stari mai putin bune. Acelea in care te simti dezamagit, urat si nemultumit.

Am, de cateva zile, pe birou, o foaie pe care sunt scrise, de o prietena, cateva randuri. Esenta a ceea ce exprima ele imi este extrem de familiara. Poate pentru ca am tot auzit asta in ultima vreme. Sau poate ca am mai citit randurile cu pricina, dar intr-o vreme in care n-am vrut sa pricep ceea ce transmiteau. Sau intr-o vreme in care nu eram constienta de adevarul pe care-l rosteau. Nu stiu de unde sunt luate, le voi asterne aici pentru tine. Sa iti foloseasca si sa te ajute si pe tine in crearea realitatii tale.

Fii atent la GANDURILE tale
Pentru ca vor deveni CUVINTE.
Fii atent la cuvintele tale
Pentru ca vor deveni FAPTE.
Fii atent la faptele tale
Pentru ca vor deveni OBICEIURI.
Fii atent la obiceiurile tale
Pentru ca vor deveni CARACTERUL TAU.
Fii atent la caracterul tau
Pentru ca va deveni DESTINUL tau!

Stiu ca realitatea pe care o traiesti, asa cum ma incapatanam si eu, de altfel, sa cred, nu-ti permite sa fii atent la lucrurile marunte. Stiu ca te gandesti ca nu ai timp suficient si nici cadru adecvat pentru a fi atent la lucrurile marunte si frumoase din jur. Stiu ca te-ai invatat sa fii pragmatic si poate gandesti acum ca ceea ce spun este lipsit de pertinenta.
Am avut constiinta faptului ca sunt realista. Dincolo de optimismul pe care-l afisam, realitatea imi era creata de ganduri asezate temeinic in anii multi in care ma consideram realista. Si in care nu facusem altceva decat sa-mi pun limite. De cate ori nu te-ai gandit ca asta e situatia si lucrurile nu au cum sa se schimbe?
Ultima perioada mi-a demonstrat ca ma inselam cand consideram ca modul meu de a gandi era realist si ca fatalitatea cu care priveam lucrurile se datora acestei realitati. Incep sa inteleg ca eram singura care crease aceasta realitate. Si singura care imi puneam limite. Prin gandurile mele, prin punerea lui NU in fata, in detrimentul DA-ului care mi-ar fi adus mai multe stari de bine si mai multe impliniri. In definitiv, ce este ceva-ul ala care ma limiteaza? De ce nu as putea sa fac orice imi doresc? Tu de ce nu ai putea sa realizezi orice iti propui? De ce sa nu poti zbura daca iti doresti? De ce sa pui limite sufletului tau, in loc sa-l lasi sa doreasca si sa atraga ceea ce-si doreste?
In contextul in care gandurile-ti sunt indreptate inspre ceea ce nu poti face, probabilitatea sa poti face ceva-ul cu pricina devine nula. Daca te concentrezi asupra a ceea ce vrei sa faci, daca gandurile iti sunt indreptate inspre realizarile pe care vrei sa le ai, iti creezi contextul si cadrul pentru ca lucrurile bune sa devina realitate. Da, ne cream realitatea prin gandurile pe care le avem!
Nu fi incruntat. Nici rau cu tine, spunandu-ti ca esti realist si refuzandu-ti sansa de a-ti crea o realitate care sa te faca sa te vezi frumos, implinit si fericit. Trebuie sa incepi de la lucrurile marunte, sa oferi celor din jur un zambet, o vorba frumoasa, un gest. Si vei primi totul inapoi, la randu-ti! Ca atunci cand esti recunoscator si recunostiinta se intoarce catre tine! Ca atunci cand mergi pe strada si zambesti, si zambetele se intorc catre tine! Ca atunci cand nu-ti impui limite si ele nu vor exista! Ca atunci cand te vezi frumos, iar cei din jur te urmeaza, vazandu-te frumos! Ca atunci cand emani iubire si vei primi iubire!
Da-ti sansa de a-ti crea realitatea, nu te lasa creat de ceea ce percepi a fi realitatea din jurul tau! Pentru ca limitele, daca exista, sunt impuse doar de tine, nu pot nu exista, iar TU esti ceea ce gandesti!

Si, daca macar te-am pus pe ganduri cu randurile de mai sus, o parte din realitatea ta se va schimba. Si daca incerci sa gandesti fara a-ti impune limite, ai facut primul pas spre a-ti crea singur universul in care vrei sa traiesti!