4 ianuarie 2012

Dorinţa de la miezul nopţii

- Uite, peşte, în noaptea dintre ani e bine să mănânci peşte. Ai mâncat peşte?
- De ce să fi mâncat peşte?
- Ca să te strecori şi să aluneci ca peştele în noul an.
- N-am mâncat.
- Struguri? 7 boabe de struguri...?
- De ce să fi mâncat struguri?
- Nu ştiu, dar e bine să mănânci struguri în noaptea dintre ani.
- Nici. Şi nici roşu n-am purtat.
- N-ai purtat roşu?
- Nici.
- Bani asupra ta?
- Nu. Nici bani.
- Dorinţa de la miezul nopţii?
- Am uitat.
- La ce ţi-a stat mintea?
- Nu ştiu.
- Păi, nu ai idee ce-ţi doreşti?
- Ba da. Am.
- Şi ai ce-ţi doreşti?
- Uneori da.
- Uneori?
- Da. Uneori mă am pe mine.
- Îţi doreşti să te ai pe tine?
- Da.
- Cum aşa?
- Pur şi simplu. Dacă mă am pe mine, am tot.
- Păi şi asta-i tot ce-ţi doreşti?
- Îmi mai doresc ce mi-a dorit ea. 
- Atât?
- Şi să-mi fiu suficientă. Mie.

 

3 ianuarie 2012

Tudor Gheorghe, Degeaba...?!

După ce am ratat tot ce se putea rata în materie de concerte pe anul ăsta, am primit cu o bucurie care să compenseze toate părerile de rău vestea că nu-l voi rata pe Tudor Gheorghe. 
Era vineri, chiar pe 23, suficient de aproape de Crăciun şi la capătul unui semestru la finele căruia simţeam că mi-am atins limitele răbdării şi ale oboselii. În dimineaţa cu pricina, bucuria că urma să merg la concert a fost, practic, cea care m-a ajutat să mă ridic din pat, să plec, să mă adun.
Fără să mă fi informat în mod special, am presupus că Degeaba...?! este un concert care trimite la momentul '89, dar apropierea de Crăciun m-a făcut să cred că gravitatea temei va fi măcar un pic estompată de liniştea, calmul şi căldura cu care asociem perioada sărbătorilor de iarnă.
Am nimerit în mijlocul unui concert pe care-l consider manifest. Nu ştiu dacă aş fi ales să-l văd ştiind despre ce tip de încărcătură emoţională era vorba. Degeaba...?! a scos la iveală frustrare, apăsare, disperare, ne-a vorbit despre stafiile celor morţi, care ne bântuie şi cărora, cu capul plecat, le confirmăm inutilitatea actului din decembrie '89. Ne-a reamintit, în prag de Crăciun, că trăim murdar fiind conduşi de parlamentari murdari şi ne-a vorbit despre părinţi care-şi plâng copiii, pe refren de leru-i ler, într-un cadru în care, uitându-mă în jur, am văzut lacrimi în ochii oamenilor.
O experienţă ce merită, realmente. Dar o stare pe care nu mi-o doream. Nu atunci.