26 iunie 2011

Dicţionar de vise

Aş vrea să existe unul. Pentru visele din care mă trezesc bucurându-mă că m-am trezit. Şi c-a fost doar un vis. Sau pentru cele în care trăiesc poveşti fără noimă din care îmi amintesc frânturi pe care încerc să le pun cap la cap, din dorinţa de-a reconstitui povestea. 
Însă, cel mai mult, îmi doresc un ceva care să mă asigure că, dacă am avut un coşmar, nu-l voi trăi în realitate. Un ceva care să-mi înlăture teama că aş putea vreodată să fiu părtaşă la povestea dintr-un vis urât. Visul urât cu oameni dragi pe care-i pierd.

11 iunie 2011

Dând valoare trecutului

Lucrurile mărunte sunt cel mai uşor de oferit.
Minunea nu este aceea de a le oferi sau de a le trăi, ci de a le vedea măreţia chiar şi atunci cand ceea ce simţim e mai presus de noi, când certitudinile ne întristează sufletul şi ne fac incapabili să ne bucurăm de ele. Uităm că există şi cedăm în faţa amărăciunii, cu preţul asumat de a rămâne într-o realitate care, paradoxal, de cele mai multe ori, nici nu ne mai reprezintă- pentru că e mai uşor să ne întoarcem la ceea ce ŞTIM, decât să privim înspre ceea ce NU ŞTIM, pentru că preţuim mai mult ceea ce am avut, în defavoarea a ceea ce am putea avea.
Uităm să preţuim micile daruri care ni se oferă- fie ele şi simpla prezenţă a cuiva lângă noi, uităm să ne iubim, punând preţ pe neîmpliniri, accentuându-le şi făcându-le parte din prezent, când ele sunt doar TRECUT.

Independent. De fapt singur

Destul de târziu, trecut de miezul nopţii, îţi dai seama că vei avea o noapte lungă dacă nu găseşti o soluţie să-ţi domoleşti niscaiva dureri fizice. 
Te învârţi prin casă, îţi aminteşti că eşti singur-în locul ăla numai al tău- şi că, odată cu asta, eşti singurul care trebuie să găsească soluţia. 
Afară plouă. Comanzi un taxi, iar binefăcătorul tău, străinul plătit, te va duce la o farmacie unde îţi vei găsi leacul pentru durerile fizice. Ca să te poţi odihni apoi.  
Mâine urmează o altă zi din viaţa ta de om independent. De fapt singur.

9 iunie 2011

Calapod uman şi nepotrivire de caracter

Adică, într-un fel, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus.
Suntem, fiecare din noi, construiţi pe un anumit calapod. Şi, dacă nu ne convine-pentru că, uneori, e drept, ne dăm seama că nu-i tocmai calapodul pe care-l dorim, încercăm să schimbăm câte ceva. De dragul celui de lângă noi, de dragul nostru, de dragul unei simple circumstanţe.
Raportându-mă la mine şi generalizând ulterior, realizez că schimbarea ori nu vine, ori vine ca urmare a unei perseverenţe şi-a unei voinţe de fier.
Dacă am tendinţa să critic, voi critica orice, oricum şi oricând. Poate că fac asta în gând, pentru că nu vreau să supăr şi pentru că nu consider că sunt în măsură să-mi exprim părerea, poate că îmi sunt mie însămi cel mai mare critic sau poate verbalizez criticile la adresa altora fiind obiectivă. Dar, verbalizate sau nu, şi chiar cele mai obiective cu putinţă, criticile există. Poate că nu rănesc sau nu supără pe nimeni, dar, dacă ăsta-i calapodul pe care sunt construită, mă mulţumesc cu el şi încerc să repar pe ici-colo câte ceva din ce mai poate fi reparat.
Probabil că fiecare din noi are o latură care nu-i place şi pe care încearcă să o disimuleze. Sau, mai curajos, să o schimbe. Sau poate că acea latură nu influenţează relaţia cu ceilalţi. Numai că, de regulă, calapodul este cel care ne apropie sau ne îndepărtează. De regulă, apropierile se produc între oameni construiţi pe un schelet asemănător, care manifestă afinităţi comune.
Oricare ar fi ea, esenţa rămâne. Poate că suntem capabili să o disimulăm sau poate că e insesizabilă pentru ceilalţi. Însă de ea ţine ceea ce numim superficial "nepotrivire de caracter".