22 decembrie 2010

2010

Recunosc, nu ştiu de unde să încep şi unde voi încheia. Pornesc la drum fără a şti exact cum îl voi parcurge. Ştiu un lucru: scopul pentru care am început să scriu. O să-l înţelegeţi şi voi.
Vreau să scriu despre ceea ce-a fost frumos anul ăsta, poate că nu voi cuprinde tot, însă mă voi strădui, pentru mine, măcar, să aştern aici o bucăţică din ceea ce-a însemnat pentru mine 2010.
A fost îmbelşugat. Un an al lecţiilor neînvăţate la timp- şi în care mi s-a întărit convingerea că nu contează când trăieşti nişte experienţe, câtă vreme poţi învăţă din ele, un an în care am spus "mulţumesc" mai mult şi mai din inimă. Un an în care am descoperit oameni vechi şi noi, în care am investit cel mai bun şi cel mai de preţ în tot ce-a existat în jurul meu: sentimente. Şi timp.
A fost un an în care m-am descoperit pe mine raportându-mă la mine, dar şi la cei din jur. În care am fost aproape de oameni dragi, lângă care am trăit experienţe copleşitoare prin intensitate. A fost anul în care am trăit emoţia minunii Maria Sara. A fost anul în care mi s-a arătat că, dacă eşti suficient de perseverent, îţi poţi împlini un vis, indiferent de momentele de deznădejde.
Negreşit, cel mai de preţ câştig a fost acela de natură sufletească. Am învăţat să SPUN "mulţumesc", să spun "te iubesc", am preţuit soarele, bucurându-mă de lumina dimineţii, am VĂZUT lucrurile mici din jur şi m-am bucurat de ele! A fost anul în care am plâns de bucurie pentru că mi-a fost adresat un singur cuvânt- un mulţumesc spus din inimă sau pentru că am avut sentimentul că sunt acolo şi că sunt în locul în care trebuie să fiu.
N-aş fi reuşit fără oamenii frumoşi din jur, aşa încât mai spun, încă o dată, "mulţumesc". Pentru că voi lângă mine sunteţi cel mai de preţ câştig!

P.S. Prietenii ştiu de ce.

15 decembrie 2010

Care "eu"?

Energică, exuberantă, expansivă.
Tristă, gânditoare, pesimistă.
Veselă, optimistă.
Mulţumită, frumoasă.
Urâtă, nemulţumită.
Caldă. Rece.
Tăcută. Vorbăreaţă.
Locul meu? Oriunde. Uneori nicăieri.
Calea mea? Oricare. Uneori niciuna.

12 decembrie 2010

Aşteptări

Aşteptările sunt fireşti. Cu atât mai mult cu cât ele sunt întotdeauna legate de cei la care ţinem, nu de cei care ne sunt indiferenţi. Slăbiciunea noastră nu este aceea de a avea aşteptări, ci aceea de a-i păstra lângă noi pe cei care ne înşală constant aşteptările.
Există cineva pe lumea asta bosumflată şi veselă deopotrivă, care să nu aibă aşteptări?
De la pasul pe care-l facem pe stradă, traversând pe culoarea verde-pentru că ne aşteptăm ca soferul să oprească, până la gestul celui mai apropiat om din viaţa noastră într-o anumită împrejurare... aproape totul implică nişte aşteptări.
Nu neg aspectul ideal, acela că am putea măcar încerca să ne aplecăm spre a nu mai lovi zevzecul de tocul uşii, în sensul educării spre a nu avea aşteptări ori a le substitui. Însă unde-i cel care trăieşte fără a avea aşteptări?
Lăsând deoparte aşteptările impuse de norme sociale-căci, dacă salutăm, sigur ne vom aştepta sa fim salutaţi, dacă spunem "pardon", cu siguranţă ne vom aştepta la o reacţie, mă aplec înspre aşteptările pe care le avem de la cei dragi. Cele discutate-disputate, acelea pe care nu vrem să spunem că le avem, de obicei din dorinţa de-a nu fi priviţi drept nişte oportunişti care-şi reclamă justeţea în urma unor fapte în anumite împrejurări.
Când vine vorba de cei apropiaţi, lucrurile mi se par simple: aşteptările vin pe un fond de natură afectivă. Verbalizate-sub formă de promisiuni sau pur şi simplu rostite ori izvorâte oarecum firesc din inconştientul celuilalt, aşteptările apar şi le avem. Şi, lucru cert, n-o să le avem de la un necunoscut, ci de la cineva în care investim. Un anumit comportament- referindu-mă aici în special la comportamentul fată de cei dragi, nu are drept scop reciprocitatea. Însă, involuntar, aşteptările vor apărea, câtă vreme latura afectivă funcţionează şi se manifestă.
Aşteptăm de la cei dragi să-şi respecte cuvântul. Aşteptăm un anumit comportament-funcţie de situaţie, aşteptăm, uneori, ca dacă ne-am arătat afecţiunea, să o vedem la rândul nostru exprimată într-un fel. Aşteptăm ca dacă am trimis un mesaj să ni se răspundă. Căci, cine nu s-a întrebat dacă faptul că celălalt nu răspunde, şi o face în mod repetat, nu-i cumva semn de indiferenţă?
Probabil că nu e loc de aşteptări nemărturisite. Şi poate că extrem de sănătos ar fi un soi de pact. Mă gândesc la un pact al prieteniei, în care fiecare să verbalizeze ceea ce aşteaptă de la celalalt. Căci am certitudinea că lucrurile ar fi mai simple de ambele părţi.
Aşteptările constituie principalul fond al dezamăgirilor. Fireşti, nefireşti, construite pe un pod plutitor sau pe unul de fier, există.

18 noiembrie 2010

Mamă. Şi copil.

Mă întorceam, nici nu contează de unde, şi-aveam un zâmbet larg pe faţă. Eram aproape de sfârşitul unei zile frumoase. Era seară şi cald şi aveam o stare de bine şi, probabil, un zâmbet larg pe faţă.

Iau 268. O staţie. Odată cu mine urcă o doamnă. Nici prea sofisticată, nici prea simplă. Din acelea care nu-ţi distrag atenţia prin nimic. Începe să vorbească. Tare. Şi singură. Se plânge de drumurile pe care le-a făcut, de cum a fost trimisă dintr-un spital în altul. Se răsteşte la copilul pe care-l ţine de mână, reproşându-i că a făcut o puzderie de drumuri pentru el. Copilul plânge, bruscat şi speriat. Un copil de doi ani, neîngrijit, obosit, care cere mâncare. Un copil a cărui mamă vorbeşte singură într-un mijloc de transport.

Semaforul rămăsese, parcă, blocat. Roşu. Iar roşu. O eternitate. Pun mâna pe telefon să-i scriu Ioanei despre consterarea mea. Renunţ, pentru că trebuie să cobor. Mama îşi trage copilul care scânceşte şi se împotriveşte. Coboară. Îl bruschează din nou, spunându-i că o face de râs. Copilul de doi ani o făcea de râs pe mama care, ţinându-l de mână, vorbea singură.
Traversez. Iau 41. Două staţii până acasă. Îmi pierise zâmbetul. Mă cuprinsese un sentiment de milă. Pentru copil. Şi pentru mamă. O mamă care târa după ea un copil de doi ani vinovat de propria-i neputinţă.
Pe un scaun, în acelaşi 41, o mamă ii promite copilului de doi ani că va ajunge acasă şi va mânca. "Cocoa", cum îi spune el. E caldă şi-l strânge în braţe cu putere. Brusc îşi aminteşte de drumuri, de oboseală, de spitale. Iar el, copilul de doi ani, devine, din nou, vinovat de propria-i neputinţă.

Într-o seară, o femeie vorbeşte singură într-un mijloc de transport în comun. Târând după ea un copil de doi ani.

9 noiembrie 2010

"De ce?"-ul meu

Pentru că mă văd eu însămi prin ochii lor, pentru că mă duc pe meleaguri pe care n-aş putea să ajung altfel decât în prezenţa lor, pentru că mă încarc de energie indiferent de oboseala fizică şi psihică pe care le resimt inevitabil, asemeni oricărei fiinţe.
Pentru că zâmbetul lor mă ajută să merg mai departe ori de câte ori am nevoie de un ghiont pentru a înainta, pentru că pot fi- şi sunt adesea- sinceri când îţi reclamă înţelegere, dar şi atunci când vorbesc despre defecte. Pentru că sunt destul de înţelegători, cât să realizeze că sunt un om ca oricare altul.
Pentru că, aflându-mă în faţa lor, îmi reclam mie însămi obiectivitate, decenţă şi stăpânire, ştiind că asta aşteaptă EI de la mine.
Pentru că, alături de ei, învăţ să fiu "din ce în ce mai om", pentru că mă încântă naivitatea lor- şi-aş vrea s-o am şi eu, din nou.
Pentru că le iubesc toanele şi capriciile şi scuzele şi mofturile şi atenţia şi neatenţia.
Pentru că îmi dăruiesc clipe de fericire. Şi lacrimi de fericire. Şi zâmbete, ale mele, alături de ale lor.


5 noiembrie 2010

Pace cu amintirile

... şi-aş fi vrut să am măcar un obiect, ceva ce pot atinge. Pentru momentele în care mi-e dor şi pentru acelea în care mă întreb cum ar fi fost să existe în viaţa mea mai mult decât în câteva momente scurte şi atât de preţioase... din care mă străduiesc din răsputeri să nu pierd nicio fărâmă...
Şi-aş fi vrut să-mi amintesc momentul în care am primit de la el o jucărie... o păpuşă cu părul lung, cea mai mică din lume, o bomboană, un sărut de noapte bună sau un zâmbet pentru o notă de 10. Şi-o îmbrăţişare venită pur şi simplu...
Şi-aş vrea să inventez amintiri, să mă mint gândindu-mă că e acolo şi mă vede, că se bucură pentru mine şi că îi pasă. Şi-aş vrea să nu tânjesc după câteva momente scurte în care a existat în viaţa mea şi să nu încerc să le uit pe cele multe în care, mergând pe stradă, îi vedeam chipul... fără să-l văd.
Aş vrea, măcar pentru o clipă, să apară...



3 noiembrie 2010

Care este lucrul la care ai îndrăzni să visezi, dacă ai şti că este imposibil să eşuezi?


30 octombrie 2010

Ridică-te şi mergi mai departe!

Pentru că:
- sigur ai lângă tine oameni frumoşi şi nu ai cum să nu zâmbeşti gândindu-te la ei;
- sigur ai cel puţin un motiv pentru care să fii recunoscător - luând în considerare inclusiv faptul că te-ai trezit în dimineaţa asta;
- sigur poţi să vezi lucrurile mici şi mărunte care te-ar face să zâmbeşti dacă eşti suficient de atent, încât să le observi existenţa;
- sigur poţi fi TU, în orice împrejurare;
- sigur poţi găsi o motivaţie care să te facă să vrei să îţi depăşeşti limitele;
- gândindu-te la Clipa de acum, îţi vei da seama că e mai presus de Trecut şi de Viitor, fiind singura realitate! Eliberează-te de gânduri şi vei realiza cât de important este să trăieşti în prezent!

28 octombrie 2010

Vis cu Moş Crăciun. Acelaşi vis

Copil fiind, adoram să-mi petrec timpul în casa bunicilor, adulmecând mirosul caldurii din sobă, sobă ce încălzea două incăperi mereu pline de râsete şi voie bună, căci eram în permanenţă în casa bunicilor cel puţin şase nepoţi, care mai de care mai gălăgioşi şi mai năzdrăvani.
Visul cu Moşul l-am trăit în fiecare an. Îl trăiesc şi acum, în clipele în care copilăria-mi este de mult trecută. Căci, lucru ştiut, Moşul face parte din acea categorie de vise pe care le trăim de când lumea şi fiecare din noi, din anii copilăriei până în cei din urmă ai existenţei noastre.
Am făcut parte din categoria copiilor care-au crezut în existenţa Moşului, iar acum fac parte din categoria adulţilor care îl aşteaptă nerabdători şi cu aceeaşi bucurie să vină de acolo, de la Poli, cu sacul plin de bunătăţi. Numai că, de data asta, îmi doresc cu mai multă ardoare bunătăţi de natură spirituală. Îmi doresc bunătatea numită linişte, pe aceea numită împlinire sufletească sau pe aceea numită, pur şi simplu, stare de bine.
Aşa că, atunci când vei veni, Moşule, adu-mi din sacul tău o mare de linişte, una de stări de bine, putere să mă bucur de toate lucrurile mărunte din jur, să-mi înfrâng limitele şi să am curaj să înaintez oricare mi-ar fi calea.
Şi-aş mai vrea, Moşule, câţiva fulgi de nea şi mirosul de brad încins de căldura sobei vechi...

Leapşa primită de la EA , care-a descoperit scrisoarea către Moş Crăciun, la care iată că am răspuns, cu întârziere, ce-i drept. Dar mă iartă, ştiu eu!
Înainte de poveste, arunc mâţa în ograda cui o vrea, şi cui poate n-o vrea, adică lui Doru. Şi îi mai amintesc şi lui Geo că mâţa cu pricina este, încă, şi în ograda lui, poate-şi găseşte timp să ne spună o poveste.

13 octombrie 2010

Gânduri în dezordine (2)

Nu-s ele chiar în dezordine în clipa asta, însă, întâmplător sau nu, titlul se potriveşte "impulsului" care mi-a fost dat să scriu. Înainte să multumesc pentru încredere, în sensul în care mi s-a spus că dacă scriu, poate asta va ajuta mai multe persoane, fac mărturisirea că, de data asta, nu voi vorbi despre gândurile mele în dezordine, ci despre situaţiile multe în care ni se întâmplă să nu ne regăsim, de fapt, pe nicăieri. Situaţiile acelea multe de confuzie şi dezordine interioară în care ne trântim cu voie sau nu, un trântit rapid, căruia îi corespunde o ridicare chinuită şi care durează infinit mai mult decât trânta în sine.

Când sufletul ţi-e făcut tandări, când nu ai nici cea mai mică idee legată de direcţia în care ar trebui s-o iei... pâna şi faptul că respiri ţi se pare o povară greu de dus. Şi-ai vrea să dormi - eventual un somn lipsit de vise, scenariul ideal presupunând ca pas următor amnezia.
Imposibil, din fericire! Vrem, sau nu, ne vom trezi. Şi odată ce-am deschis ochii, amintindu-ne, vom simţi acelaşi gol în stomac sau acelaşi fior care ne-au facut să adormim atât de târziu.

Cred cu tărie că starea afectivă este generatorul tuturor acţiunilor noastre. Făcând un exercitiu, veţi constata că, atâta timp cât în plan afectiv există stabilitate, lucrurile merg ca pe roate! Invers, când lucrurile încep să fie instabile în plan afectiv, întregul univers se clatină. Nu vom vrea nici sa ne trezim dimineaţa, nici să mergem la serviciu, nici să pregătim mesele copiilor. Nu vom vrea nimic, refuzând, uneori, chiar şi prezenţa cuiva lângă noi.

Identificând cauza stării, vom identifica şi soluţia. Altfel spus, dacă ştim ce-a cauzat trânta sau de ce ne-am impiedicat, vom şti şi cum să ne ridicăm, eventual fără dureri prea mari. Asta pentru situaţiile în care nu cunoaştem cauza stării, în sensul în care nimic din ceea ce facem sau din ceea ce se întamplă în jur nu are vreo noimă.

Numai că această teorie nu aduce cu ea şi schimbarea stării. Sentimentul de neregăsire, starea în care-ţi simţi sufletul rătăcit nu trec doar pentru că ai identificat cauzele. De altfel, cred că ştim de fiecare dată cauzele, dar, din varii motive, nu ni le asumăm - în faţa altora, dar nici măcar în faţa noastră. Când sufletul ţi-e ţăndări... ştie şi de ce!

Ce-i de făcut? Poate o reconsiderare a poziţiei noastre faţă de noi. O raportare care să ţină cont doar de noi - în sensul că eu mă raportez la mine, nu la ceva exterior mie. Poate o reconsiderare a priorităţilor - în sensul că eu sunt prioritatea mea, nu altcineva sau altceva. Sau, poate, pur şi simplu, asumarea diverselor situaţii prin considerarea lor drept lecţii din care trebuie să înveţi ceva. Pur şi simplu. Şi mai ales pentru situaţiile în care altcineva are legătură cu inconfortul tău. Orice situaţie în care suntem puşi nu reprezintă altceva decât o lecţie neînvăţată. Şi, până nu va fi fost insuşită aceasta lecţie, ne vom lovi de ea.
Dincolo de reconsiderări, mi se pare oportună - dacă nu necesară - o altă soluţie: găsirea de motivaţii. Cu cât le gaseşti mai repede, cu atât mai mari sunt şansele să-ţi reconstruieşti universul. Gândeşte-te la motivele care te-ar face să vrei să te ridici din pat. Mai ales, gândeşte-te la ce ai pierde dacă nu te-ai ridica! Gândeşte-te la câte lucruri frumoase sunt în jur - care-ţi aparţin, pe care le poţi face şi de care tu însăţi te poţi bucura. Întreăba-te ce anume te-ar face fericit, găseşte răspunsul şi du-te în direcţia pe care ţi-a arătat-o sufletul tau. Nu uita nici de faptul că simplitatea lucrurilor poate fi sursa unui zambet, a unei stări de bine. Alege să vrei să te trezeşti dimineaţa, ca să te poţi bucura de lucruri mărunte - faptul că e lumină afară şi că o poţi vedea, faptul că vrei să alergi şi poţi face asta, faptul că vrei să asculţi melodia preferată şi o poţi auzi... Bucură-te de faptul că depinde doar de tine dacă zambeşti sau plângi!


8 octombrie 2010

Gânduri în dezordine (1)

Am sentimentul ca odata cu trecerea timpului devenim din ce in ce mai pretentiosi. Si mai atenti. Si mai critici. Si mai ganditori. Si mai preocupati de probleme de natura sufleteasca. Si mai ales morala. Ne punem atat de des cateva intrebari, incat sunt convinsa ca tocmai din aceasta cauza ne va fi imposibil sa gasim raspunsul la ele.

Am o preocupare tare importanta in ultima vreme: sa observ oameni din jur, fapte si atitudini si sa despic firul in mii de firicele. Si sunt atat de prinsa de asta, incat nu stiu cand trec zilele pe langa mine. Zile frumoase, de altfel, cu oameni frumosi in jur, cu soare, macar in interiorul meu, si stari de bine pe care as vrea sa le impartasesc si nu pot. Ma opresc gandurile si intrebarile.

Fara sa-mi dau seama m-am trezit intr-un octombrie ploios si rece. Si intunecos. Dar cu zile frumoase sufletului meu. Poate ma mint. Pentru ca, dincolo de stari de bine, se afla multe intrebari, nascute probabil din faptul ca uneori nu-mi mai gasesc locul in universul atat de familiar deunazi.

Ce inseamna prieten? Pentru ca, bag seama, dau cuvantului alte valente decat cei din jurul meu.
Cand ajungem sa fim dezamagiti?

Si uite-asa, in momentele in care raman eu cu mine, incerc sa gasesc definitii si sa explic stari. Si cu cat incerc mai mult, cu atat raspunsul e mai greu de gasit. Ar fi de folos niste raspunsuri simple, reflectare a realitatii si nu a vreunei ideologii sau a unui ideal. Pentru ca... realitatea este cea de care ne lovim si cu care ne luptam, iar aceasta lupta vine ca o consecinta fireasca a idealizarii relatiilor, a starilor, a asteptarilor... poate prea mari, poate prea multe... venite inconstient in urma unor gesturi pe care, in diferite circumstante le-am facut, fiecare din noi, in numele... prieteniei, al afectiunii, al dorintei de a ajuta, daca am fost in stare. Gesturi facute dezinteresat, cu tot dragul, dar in urma carora, aproape inconstient, cu siguranta involuntar, apar asteptarile... Si ma intreb daca e in neregula sa le avem., cata vreme e vorba de prieteni. Si daca suntem dezamagiti pentru ca asteptarile ne-au fost inselate.

Toamna intrebarilor.

27 septembrie 2010

Schimbarea - singura constantă din viaţă.

"Schimbarea este, practic, singura constantă.
Energia, materia se schimbă întotdeauna... se metamorfozează... se contopeşte... creşte... moare.
Nenatual e doar modul în care oamenii încearcă să nu se schimbe... modul în care ne agăţăm de felul în care lucrurile erau cândva, în loc să le lăsăm să fie ceea ce sunt acum, modul în care ne agăţăm de amintiri vechi, în loc să ne facem altele noi... modul în care insistăm să credem... în ciuda orcărei dovezi ştiinţifice, că orice din viaţa noastră poate fi permanent.
Schimbarea este constantă. Felul în care trecem prin schimbare ţine doar de noi. Putem simţi că murim, sau putem simţi că avem o a doua şansă la viaţă. Dacă ne descleştăm degetele... nu mai ţinem atât de strâns... şi ne lăsăm duşi de val... ne putem simţi străbătuţi de adrenalină pură... ca şi cum în orice moment putem avea o nouă şansă la viaţă... ca şi cum în orice moment ne putem naşte din nou."

P.S. Nu, nu-mi aparţin rândurile de mai sus. Însă există în ele atâta adevăr, încât am vrut să le am aici. Pur şi simplu.

15 septembrie 2010

Strada fericirii

... ajung pe strada fericirii... merg drept inainte, dau să o iau la stânga. Nu merge. Dreapta. Nici pe dreapta nu merge. În final, descopăr că e sens unic. Ma uit in jur, încerc să văd încotro aş putea să mă îndrept. Pentru că nu mai vreau să merg în direcţia în care am mers până deunăzi. Am ajuns într-o fundătură. Mă aşez pe bordură, îmi împreun mâinile şi încerc să găsesc o soluţie. Şi nu reuşesc să ma decid dacă să merg înainte, deşi până acum câteva clipe voiam să schimb direcţia, sau să încerc, totuşi, aşa cum mi-am propus, să găsesc o altă cale. Sau poate strada fericirii era alta. Deşi aş fi jurat că pe ea mergeam. Şi la fel de bine aş fi jurat că mă îndreptam în direcţia bună. Poate că, într-adevăr, am greşit strada.

30 august 2010

A venit, a venit toamna/ Acoperă-mi inima cu ceva...

Ieri am simţit mirosul ăla... de toamnă. Şi-am realizat că a venit. Nu ştiu când s-a dus vara, parcă n-a fost aşa cald. Am respirat mai uşor şi-am simţit vacanţa mai... cu spor. Dar a venit. Şi, v-am mai spus? Nu ştiu când. M-am trezit cu mirosul ăla care-mi place şi care mă duce mereu la anii de demult, în care, copil fiind, simţeam emoţia începutului de an. Apoi când, în studenţie, plecam cu gânduri măreţe înspre Bucureştiul meu, cel agitat şi aglomerat în care mă simţeam deja acasă.
Nu ştiu ce anume îmi place, dar mă simt asemeni unui copil care descoperă primele jocuri, făcându-şi primele amintiri ale copilăriei.

11 august 2010

Timpul nu asteapta pe nimeni

Nu asteapta nici sa ne decidem, nici sa ne plangem, nici sa ne lamentam si nici sa ne consideram victime.
Nu asteapta nici sa ne gasim sufletul pereche, nici sa o luam de la capat.
Nu asteapta nimic.
Nici sa legam prietenii, nici sa le dezlegam, nici sa regretam ca am facut sau n-am facut , la timpul potrivit sau nu.
Nu asteapta sa ne simtim maturi, sa ne simtim adulti, sa ne simtim pregatiti pentru incercari, pentru copii, pentru intemeierea unei familii, pentru infaptuirea unei nebunii sau pentru decizii intelepte.
Nu asteapta sa ne dam seama ca am gresit. Si, chiar daca ne dam seama ca am gresit, el va fi trecut deja. Si, daca le vom indrepta, greselile, el tot va fi trecut.
Nu asteapta nici macar sa ne dezmeticim dupa ce ne-am trezit dimineata buimaci, gandindu-ne la ce va fi.
Pur si simplu trece.

31 iulie 2010

Femeie. La 30 de ani.

S-a scris o gramada, presupun. Despre simtiri asociate pragului acestuia. 30 de ani. Despre stari cel putin nostalgice si despre ceea ce implica trecerea de dincolo de acest prag.
Sincer, n-am incercat sa le gasesc vreo explicatie acestor trairi. Nici n-am cautat sa gasesc studii de caz sau explicatii stiintifice. Si nici n-am incercat prea mult sa-mi explic de ce si de unde aceasta senzatie de neplacut asociata numarului treizeci, cel putin dezagreabil pentru unii.

Ma apropii si eu de trairea asta. Inca o luna si-un pic si voi implini varsta. Momentul despre care se spune ca provoaca un declic in viata majoritatii. Ma gandesc la asta pentru ca ma apropii de momentul acela. Probabil ca sunt la fel ca ceilalti, facand din asta un subiect de discutie.

La aproape treizeci de ani ma gasesc, marturisesc asta, mai frumoasa. Nu neg sentimentele de nemultumire sau de neimplinire sufleteasca pe care le resimt uneori. Sufleteste ma simt mai frumoasa. Si mai capabila sa accept schimbari. Si mai capabila sa-mi asum esecuri sau neimpliniri. Si stiu ca-mi voi gasi calea, indiferent cate lectii va trebui sa mai invat pana sa o aflu.

In apropierea acestei varste m-am simtit cel mai aproape de mine. Si tot in perioada asta am fost mai capabila sa-mi depasesc niste limite, fie ele si doar la nivel emotional. Probabil ca nu sunt vreo exceptie, varsta aceasta fiind o varsta a constientizarii si a maturizarii. Probabil ca ma incadrez intr-un tipar ale carui limite imi sunt straine si pe care le voi descoperi ulterior. Poate ca aceasta constiinta de sine pe care o resimt in perioada asta este o consecinta fireasca a trecerii atator ani dintr-o viata de om.

Sunt bucuroasa ca am ajuns aici. Si ca am reusit sa am constiinta propriei persoane. Ca sunt constienta de mine si de ceea ce simt intr-un moment sau altul. Ca, deseori, stiu sa-mi accept realitatea asa cum este ea, impiedicandu-ma si reusind apoi sa merg mai departe.

Sunt bucuroasa pentru ca reusesc sa-i descopar frumosi pe oamenii de langa mine si ca am constiinta faptului ca fara ei n-as fi ceea ce sunt.

Nu stiu daca trairile mele sunt neaparat asociate acestei varste, dar ele vin acum, cand, ca o coincidenta, ma apropii de inceputul celui de-al treizecilea an de viata. Poate m-am maturizat mai tarziu, in ciuda incercarilor timpurii carora a trebuit sa le fac fata.

Sunt aici fara cateva persoane pe care mi-as fi dorit sa le am langa mine. Uneori ma simt singura, alteori simt ca goliciunea din sufletul meu este doar o iluzie intr-un moment mai putin bun.

Pentru ceea ce am, incerc sa multumesc in fiecare zi. Pentru ceea ce nu am, incerc sa gasesc resurse sa sper ca voi avea.

Si, daca femeie la treizeci de ani inseamna mai frumoasa si mai stapana pe sine, atunci, cu siguranta, pragul acesta nu este atat de lipsit de farmec, precum pare!

Limitele pe care si le impun femeile

De ce o femeie frumoasa, atat in exterior cat si in interior, accepta sa isi ofere libertatea unui barbat inferior, pentru a obtine ceva ce poate obtine singura?

De ce o femeie realmente superioara omului de langa ea accepta sa fie agresata si bruscata de acesta, fiindu-i greu sa puna capat unei relatii in care nu se mai regaseste?

De ce o femeie capabila sa isi ofere un standard de existenta asemanator celui oferit de o relatie cu un barbat inferior, ezita sa puna capat unei relatii in care se simte neimplinita si limitata?

29 iulie 2010

Destainuirea ca forma de manipulare

M-am intrebat adeseori daca atunci cand facem destainuiri altora le facem conditionati de o anumita situatie. Si daca, destainuindu-ne cuiva, ajungem sa manipulam persoana in cauza.
Ca sa delimitez foarte clar punctul de referinta, precizez ca inteleg prin destainuire transmiterea, catre altii, a unor informatii ce tin de sfera personala, uneori intime, alteori de obicei subiecte tabu in cadrul unui grup, fiind vorba fie de trairi, fie de experiente din viata personala a fiecaruia din noi.
Cand si cui facem astfel de marturisiri? Sunt ele conditionate chiar de prezenta lor si de aparitia in anumite contexte, sau de prezenta unor persoane in fata carora ne simtim liberi sa ne deschidem? Sau devin instrumentul de manipulare prin care vrem sa cream celuilalt sentimentul de apropiere, deschizand, astfel, portita spre sufletul lui, de fapt, si punandu-l in situatia de a face asta la randu-i?
Principiul conform caruia primesti ceea ce oferi este aplicabil deseori intr-o situatie de acest tip. Cel putin la nivel teoretic si poate chiar nu tocmai constient, destainuirea isi cere tributul doar sub forma raspunsului de acelasi tip: povestind experiente ce tin de sfera personala si intima a vietii mele, subliminal poate ca astept acelasi lucru. In caz contrar, limitele destainuirii se vor delimita mult mai repede.
In acest context ma intreb: in situatiile in care facem destainuiri - in mod cert, scotand la suprafata doar acele aspecte care ne sunt la indemana, dar totusi, personale si intime- se intampla sa o facem cu intentia clara de a-l manipula pe celalalt in directia unui raspuns de acelasi tip?
Nu neg existenta situatiilor de tipul destainuirii ca mod de eliberare, caz in care conteaza atat persoana, cat si cadrul. Nu neg nici situatiile in care destainuirea exista pe principiul reciprocitatii, intr-o relatie ca aceea a prieteniei, insa ma intreb daca, uneori, in mod inconstient, profitam de destainuirea noastra pentru a-l pune pe celalalt in situatia clara de a face acelasi lucru.
Exista relatii extrem de intense, explodand parca intr-un timp extrem de scurt, si care sunt anihilate cu repeziciune (ca si cum nici nu ar fi existat) de intamplari mici. Tipul de relatie care se naste repede, creste brusc in intensitate si sfarseste prin a muri la prima adiere de vant. Si, totusi, ai facut destainuiri, ai primit la randul tau povesti intime si ai sentimentul ca prezenta celuilalt in jurul tau exista de toata viata si va ramane acolo toata viata. Uneori astfel de relatii sfarsesc firesc, alteori aduc cu ele suferinte si intrebari. Si incertitudinea ca aspectele importante ale existentei tale, destainuite, risca sa fie folosite impotriva ta. Intr-o astfel de situatie, suntem constransi la anumite reactii? Sunt destainuirile facute arma pe care celalalt o poate folosi imporiva ta in anumite conjuncturi, in scopul de a obtine o anumita reactie sau un anumit comportament?
Destainuirea ca forma de manipulare exista. Nu sunt convinsa ca exista constiinta acestui fapt. Poate ca este firesc sa te destainui cuiva asteptand acelasi lucru din partea lui. Si poate ca reciprocitatea survine fara sa ne dam seama ca, practic, o cerem in momentul in care ne deschidem sufletul in fata cuiva. Poate ca este vorba doar de sentimentul de incredere pe care ti-l ofera confortul de a sti si tu, la randu-ti, amanunte pretioase din existenta celuilalt.
Subliminal, tind sa cred ca manipularea exista si ea, numai ca nu este constientizata si, cu atat mai putin, verbalizata.
Cand, cui si, mai ales, de ce ne destainuim? Caci, in ceea ce ma priveste, este o certitudine ca destainuirea nu este asociata doar relatiei de prietenie dintre doua persoane.

24 iulie 2010

La multi ani, draga noastra!

Sa nu fii trista, draga mea,
C-a mai trecut un an.
Eu n-am habar...
Dar e-n zadar sa-ti spun
Ca acest an,
Trecut deja,
Ti-aduce-n dar speranta,
Regasire si putere.
Caci acest an ni te arata
Frumoasa si senina
Cum n-ai mai fost ades!


In clipa fericita ce-o traiesti
Fereste-ti sufletul de teama,
Iubeste-ti glasul cand graiesti,
Alina-ti gandul cu povesti
Si-alunga-ti teama sa iubesti!


Sa-ti fie starile de bine
natura ta.
Sa-ti fie sufletul un cantec
netulburat.
Sa-ti fie soarele prieten,
Sa-ti fie clipa numai zambet
si lacrima- dusman!


Lectii
Am invatat de la tine
lectia generozitatii.
Am invatat de la tine
lectia recunostintei,
Dar, mai presus de toate,
Am invatat de la tine
Lectia curajului.
Acela de-a o lua de la capat.

Si, daca-ar fi sa inveti si tu ceva
La randu-ti
invata ca, oriunde-ai fi,
suntem si noi
si ca,
oricat de gol ti-ai simti sufletul
Vom sti sa-l umplem negresit!
Doar sa ne lasi!


Si de va fi sa fie iarasi gol,
Iubeste-te pe tine, gandeste-te la noi,
Ne vei simti aproape, vom fi mereu tot noi,
Cu zambete, cu vorbe, cu brate lungi,
Cat sa cuprinda tot
Ce-i gol si fara sens
In viata ta.


E ziua ta!
Si-n loc de cantec
Noi ti-am adus un gand
Din cele bune si senine
Sa te-nsoteasca pretutindeni
Pe unde vei umbla.
Sa ai lumina si speranta,
Caci am umblat si-am adunat
Cat sa-ti ajunga o viata
Si mai mult!

Si de nu stii ca te iubim,
Priveste-n jur!
Si de nu stii ca-i soare afar'
In orice clipa vrei
Priveste-ti sufletul si lasa-l
Sa zboare catre noi!


Vezi tu, draga mea,
Ceea ce iubim la tine
Este ceea ce nu stapanim in aceeasi masura ca tine:
Zambetul si starea de bine,
felul tau de a fi si sinceritatea.
Si, oricati ani s-ar aduna, acolo, in sertar,
Niciunul nu are sa-ti ia ceea ce ai!
Nici frumusete, nici zambet, nici prieteni!

21 iulie 2010

Pe tine ce te face sa te simti fericit azi?

Cand m-am trezit, Ochiosul isi incepuse deja joaca. Era, totusi, racoare. Cat sa te simti fericit ca te-ai trezit si ca urmeaza o zi intreaga de care sa te bucuri.
Da, azi m-am simtit fericita pur si simplu pentru ca m-am trezit zambindu-i Ochiosului!

15 iulie 2010

Suicidul - intre egoism si eliberare

Pacat sau delict? Act de egoism grotesc sau act de eliberare suprema? Nebunie, lipsa de discernamant, frustrare dusa la extrem, nefericire, colaps psihic, inconstienta?

Cat de mare trebuie sa iti fie suferinta, sa recurgi la un astfel de gest? Ce mana nevazuta iti poate da forta de a recurge la gestul suprem de renuntare la aceasta lume? De cat curaj este nevoie?

Dincolo de pacatul greu pe care-l reprezinta actul sinuciderii din punct de vedere religios, acest ultim gest isi are radacinile adanc infipte in fiinta celui care il savarseste.
Caci, ce suferinta este de nedepasit, cand iti apar in minte zambetul copilului tau, al parintelui tau, al persoanei iubite, pe care stii ca-i vei arunca in lanturile suferintei si ale dorului, pentru tot restul vietii lor?

Ce ratiune te poate impinge sa-l privesti in ochi pe cel de langa tine, sa-i spui, in gand, adio, ca mai apoi sa te indrepti spre gestul definitiv al renuntarii?

Deteriorarea logicii ce duce la astfel de gesturi poate fi ea ameliorata? Constiinta celui ce isi premediteaza suicidul poate fi influentata? De fapt, mai poate fi vorba de constiinta in astfel de situatii?

Dincolo de intrebari si de neintelegere, dincolo de cauzele care pot conduce la un astfel de ultim gest, se afla o boala. O boala a sufletului, care anuleaza orice atribut a ceea ce numim constiinta, simt al realitatii, iubire a celor din jur, altruism. Si, mai presus de toate, o boala care face sa dispara teama de necunoscutul care se afla dincolo de viata aceasta, o boala care da forta renuntarii definitive. Caci, daca orice situatie ofera varianta caii de intors sau de refacut, sau aceleia de a o lua de la capat, suicidul nu ofera nimic din toate astea. Este doar sfarsit. Si doar un suflet bolnav poate intelege, la randu-i, acest ultim gest si motivatiile lui.

Exista atatea cai de regasire a ta, de intoarcere la tine, de impacare cu tine si de alinare! Si, in acest context ma intreb din nou, ce mana nevazuta iti poate da forta de a recurge la gestul suprem de renuntare la aceasta lume?

14 iulie 2010

Cine le urmeaza?

Nu, nu o sa scriu despre moartea Madalinei Manole din vreo dorinta ascunsa de a ma incadra in subiectul care face prima stire a zilei de azi. Nici din dorinta de-a ridica in slavi pe cineva dupa ce acest cineva a trecut in nefiinta, asa cum bine stim sa facem, conform legii nescrise, dar mereu aplicabila, care ne arata ca intotdeauna apreciem mai mult o persoana dupa ce o pierdem. Sau ne amintim de ea, dupa ce multa vreme uitasem ca exista.
Nu vreau sa judec gestul sinuciderii, daca despre asta a fost vorba, si care este extrem de egoist. Si nici sa ma lansez intr-o polemica privind motivele care ar fi putut conduce la asta.

Am crescut pe cantecele ei. Imi plac versurile pieselor si ma regasesc in ele, fara sa fi fost, totusi, vreodata vreun fan inrait al Madalinei Manole. Si nici al Laurei Stoica, si nici al Mihaelei Runceanu, si ele disparute. Si nici al lui Stefan Iordache. Asta, ca sa ma intorc cu doar cativa ani in urma.

Moartea Madalinei Manole a declansat, undeva in interiorul meu, un soi de dilema. Pentru ca, din nou, mi-am pus intrebarea: Cine le urmeaza?

Fara sa fi avut asupra societatii noastre impactul pe care-l au melodiile comerciale cu care suntem asfixiati agresiv, ceea ce au lasat in urma artistii generatiei '80 este incomparabil cu ceea ce aduc valurile de semi-artisti ai generatiei noastre. Si atunci ma intreb: ei se duc, insa cine le ia locul?
Fireste, nu neg existenta unor voci de calitate, a unor artisti veritabili. Insa ma tem ca sunt prea putini pentru a razbi in realitatea noastra superficiala. Prea putini pentru a lupta contra curentului construit de invazia non valorilor, a artistilor celebri peste noapte, a pieselor cu versuri care nu spun nimic.

O sa treaca mult pana cand o sa apara vreun refren pe care-l stiu deopotriva copiii si adultii, indragostitii si singuraticii... O ultima tigara, o Fata draga, un Sa mori de dragoste ranita, o Nostalgie, un Da, Doamne, cantec! sau Un actor grabit...

Si, totusi, ca o consecinta aproape, paradoxal, fireasca, cand ajung in pragul mortii, mai toti artistii se afla si in pragul anonimatului. Sau intr-o etapa a vietii lor in care nu se regasesc. Si unul dintre motive este ca se pierd in fata a ceea ce noi, publicul, apreciem intr-o perioada sau alta, in functie de ceea ce ni se ofera. Si ni se ofera ceea ce este productiv din punct de vedere financiar. Si noi primim voiosi...
Unii din noi ne intoarcem mereu acolo, la versurile care exprima ceva si la refrenurile pe care le fredonam involuntar. Si asteptam in continuare piese romanesti care sa exprime ceva. Si refrenuri care sa ne ramana in minte...Oare cand vor veni?

13 iulie 2010

Dupa BAC. La rece.

Nu sunt foarte convinsa ca ar trebui sa-mi exprim parerea despre fenomenul "Bacalaureat 2010", implicata fiind in procesul instructiv-educativ al minunatei tarii acesteia.
In primul rand pentru ca, fiind direct implicata, risc sa ma expun.
In al doilea - pentru ca nu stiu cat este de constructiv si de util sa-ti mai dai cu parerea pe un subiect deja analizat si dezbatut. Pentru ca, de cand cu Bacalaureatul, aproape ca nu trece o zi, fara sa-mi apara in fata ochilor vreo pagina sau vreun post de televiziune care sa nu trateze problema cu pricina. Daca nu imi arunc ochii pe vreo pagina, nu-i nimic. Deschid tv-ul si gasesc. Si, daca nu deschid nici tv-ul, nicio problema, ascult radio. Si tot am in minte subiectul BAC.
Si ce constat? Stupoare mare! Motivul? Procentul mic de promovabilitate de la Bacalaureat. Care procent mic, ce credeti?! Duce la tot felul de concluzii si, mai mult decat atat, atrage atentia asupra faptului ca invatamantul romanesc este... in declin!
Pai, ma scuzati ca intreb, aveati cumva impresia ca lucrurile sunt roz, incat va minunati atat de procentul mic de promovabilitate si incat aveti, abia acum, constiinta faptului ca invatamantul romanesc nu mai e ce-a fost si se indreapta intr-o directie gresita? A fost nevoie de un procent mic de promovabilitate la examenul de Bacalaureat, ca sa intelegem ca invatamantul romanesc este in declin?
E drept, niciodata nu e prea tarziu! E bine ca s-a inteles si acum! Dar, sa-mi fie cu iertare, invatamantul nu mai constituie de mult o prioritate in tara asta! Nici a vreunui guvernant care-si face somnul pe la sedintele de guvern (nu merita majuscula), nici a vreunuia din parintii care considera ca progenitura-i este cea mai desteapta si cea mai cuminte, nici a elevilor, in general, care nu stiu ce-i aia scara de valori si la ce foloseste si, cel mai grav, nici macar a unora dintre profesori.

In contextul in care invatamant este sinonim cu ignoranta care-ar trebui sa fie asteptarile?
Mare ne e mirarea cand suntem loviti in fata de un procent de promovabilitate mai mic decat cel la care ne asteptam, dar oare, in cadrul in care ne zbatem, deopotriva profesori, elevi si parinti, fara sa fim capabili sa adoptam vreo pozitie, era loc de altceva?

Ierarhia valorilor este construita anapoda, pe un calapod al superficialitatilor. Atitudinea vine in consecinta. Elevii, in genere, nu mai discern intre competenta si incompetenta, nu mai vad rostul invatatului, atata timp cat "spatele" le este asigurat de parintii de la care primesc totul ca si cum li s-ar cuveni si ca si cum ar fi perfect normal. Cei sapte ani de-acasa s-au dus pe apa sambetei. Greve peste greve, programe schimbate, criterii de evaluare si metodologii de desfasurare a examenului de Bacalaureat schimbate de la an la an, elevi si profesori buimaci.
Ne aflam intr-o perioada in care statutul profesorului nu mai face nici cat o ceapa degerata. El insusi se intreaba pentru ce se chinuie si daca merita, avand - o spun din proprie experienta- impresia ca se lupta cu morile de vant. Daca incearca sa adopte o atitudine, nemultumit de reducerea salariului, este apostrofat de opinia publica, care, evident, considera ca nu face altceva decat sa se planga sau sa... cerseasca! Mai mult decat atat, i se sugereaza sa isi caute altceva de munca, daca nu-i convine! Fara sa se gandeasca cineva ca poate meseria pe care o face e tot ce si-a dorit si este lovit in fata de parerile unor oameni care n-au stiut niciodata ce inseamna sa faci o meserie cu pasiune. Poate ca nu adopta nicio atitudine, poate ca intra la ore chinuit de gandul ca nu are ce pune pe masa propriului copilul, poate si el elev la randu-i. Poate ca o reconversie profesionala nu-i e tocmai la indemana. Poate ca are si el dreptate cand considera ca nu mai are pentru ce sa munceasca. Poate ca are dreptate cand are convingerea ca a fi profesor nu mai reprezinta nimic si este indreptatit sa se simta nemultumit.

Cert, exista si exceptii. Nu se incadreaza toti in tiparul despre care am vorbit mai sus. Mai avem copii si adolescenti pentru care cei sapte ani de-acasa sunt bine conturati, parinti care pun pret pe invatamantul de calitate, profesori care fac aceasta meserie cu pasiune. Avem si cateva opinii publice obiective si pertinente.

Insa, daca ma uit in jur, primeaza certitudinea ca nu ne mai cunoastem rostul si nici prioritatile. Suntem buimaci si incapabili sa discernem intre o situatie grava si una care nu merita atentie. Mai mult decat atat, superficialitatea si ignoranta isi fac jocul, ducandu-ne in situatii limita. Si ne trezim surprinsi de o situatie la care s-a ajuns nu intr-un an, ci in ultimii 20. Pentru ca situatia in care suntem este o consecinta, din pacate, fireasca, a ceea ce s-a intamplat in ultimii 20 de ani. Si tot o consecinta este si faptul ca procentul de promovabilitate nu este mic, ci MARE, daca ne raportam la situatia reala a invatamantului romanesc!
Sa ne asumam situatia, pentru ca am avut, atatia ani, in fata ochilor,toate premisele care ne-au condus aici, dar le-am ignorat!

"Daca langa cineva nu simti ca esti tu, cel adevarat, atunci trebuie sa pleci."

Nu-mi apartine fraza care da titlul acestui post. Am gasit-o intr-o carte care mi-a ramas in suflet si care apartine Aurorei Liiceanu. Rendez-vous cu lumea m-a facut sa constientizez lucruri pe care le stiam, din cele mai simple si mai pline de adevar.
Probabil ca propria-mi intalnire cu lumea a inceput in perioada in care a ajuns in mainile mele cartea amintita mai sus. De aici impactul asupra mea.
Dar nu ea face obiectul acestei scriituri, ci esenta pe care-o rosteste, atitudinea la care face trimitere si starea aceea atat de banala si des intalnita in care simtim ca nu suntem noi si ne pierdem identitatea in prezenta "cineva-ului" si, o sa extind putin sfera de referinta, a "ceva-ului", care apar in viata noastra, intr-un mod pasager sau nu.

Avem tendinta sa acceptam in preajma noastra oameni si lucruri care nu ne fac bine. Care, poate fara voie, ne stirbesc din personalitate. Si nu stim intotdeauna sa plecam. Simtim ca nu mai suntem noi, si, totusi, ramanem tintuiti locului. In unele cazuri fericite, vedem si intelegem unele semne. In altele, chiar daca ele exista, le ignoram si ne complacem.

Cele mai multe situatii de acest tip se nasc in interiorul unei relatii. Uneori, simti ca nu mai esti tu, ca renunti la tine, faci compromisuri. De dragul celuilalt. Si uneori ai constiinta faptului ca nu mai esti tu, ca te schimbi, ca iti limitezi dorintele si poftele, ca renunti, treptat, la cate putin din tine. Renunti sa mai fii centrul universului tau.

De ce ramai, totusi, langa cineva, chiar si atunci cand simti ca nu mai esti tu?

De ce nu pleci atunci cand simti ca nu mai esti tu, cel adevarat?

De ce iti este atat de greu sa pleci, chiar daca stii ca, plecand, te vei regasi pe tine?

Ajungem des in situatii in care ne complacem. Si nici macar sentimentele nu sunt o scuza pentru ca ramanem si pentru ca acceptam o prezenta langa care nu mai suntem noi. Sau niste fapte care ne fac sa nu ne mai regasim. Si nici obisnuinta. Nimic nu scuza faptul ca atunci cand te pierzi pe tine, cel adevarat, nu pleci. Poate doar teama de singuratate. Dar nici ea nu isi mai gaseste locul printre scuze, daca ai constiinta faptului ca, nemaifiind tu, vei ramane tot singur.

Sa pleci atunci cand langa cineva nu simti ca esti tu, este asta cea mai buna atitudine? Ai garantia ca exista pe lumea asta cineva langa care vei simti ca esti tu? Sau relatiile sunt intemeiate in baza unei legi nescrise care presupune asumarea schimbarii tale, cu pretul de-a nu te mai regasi?

8 iulie 2010

Starea de a exprima stări. Realitatea pe care ne-o creăm

As vrea sa scriu cuiva. Asa ca iti scriu tie. Si te-am ales pentru ca stiu ca ai trecut prin momentele prin care trec eu acum: cele in care vrei sa exprimi stari. Sufletesti. Si n-ai vrea sa le SPUI, ci pur si simplu sa le asterni undeva. Si, odata asternute, ai vrea sa primesti niste raspunsuri. Ca intr-un fel de corespondenta cu cineva drag si apropiat sufletului tau.
Si ai vrea sa spui cum te-ai plimbat prin ploaie. Sau cum te-ai bucurat, trezindu-te dimineata, de un soare vesel. Sau cum ai adunat flori. Sau cum mergeai pe strada si, uitandu-te in jur, ai desoperit atatea lucruri frumoase, incat te-ai minunat unde incap atatea si cum de ai fost atat de absent, incat sa nu le observi. Sau ai vrea sa vorbesti despre stari mai putin bune. Acelea in care te simti dezamagit, urat si nemultumit.

Am, de cateva zile, pe birou, o foaie pe care sunt scrise, de o prietena, cateva randuri. Esenta a ceea ce exprima ele imi este extrem de familiara. Poate pentru ca am tot auzit asta in ultima vreme. Sau poate ca am mai citit randurile cu pricina, dar intr-o vreme in care n-am vrut sa pricep ceea ce transmiteau. Sau intr-o vreme in care nu eram constienta de adevarul pe care-l rosteau. Nu stiu de unde sunt luate, le voi asterne aici pentru tine. Sa iti foloseasca si sa te ajute si pe tine in crearea realitatii tale.

Fii atent la GANDURILE tale
Pentru ca vor deveni CUVINTE.
Fii atent la cuvintele tale
Pentru ca vor deveni FAPTE.
Fii atent la faptele tale
Pentru ca vor deveni OBICEIURI.
Fii atent la obiceiurile tale
Pentru ca vor deveni CARACTERUL TAU.
Fii atent la caracterul tau
Pentru ca va deveni DESTINUL tau!

Stiu ca realitatea pe care o traiesti, asa cum ma incapatanam si eu, de altfel, sa cred, nu-ti permite sa fii atent la lucrurile marunte. Stiu ca te gandesti ca nu ai timp suficient si nici cadru adecvat pentru a fi atent la lucrurile marunte si frumoase din jur. Stiu ca te-ai invatat sa fii pragmatic si poate gandesti acum ca ceea ce spun este lipsit de pertinenta.
Am avut constiinta faptului ca sunt realista. Dincolo de optimismul pe care-l afisam, realitatea imi era creata de ganduri asezate temeinic in anii multi in care ma consideram realista. Si in care nu facusem altceva decat sa-mi pun limite. De cate ori nu te-ai gandit ca asta e situatia si lucrurile nu au cum sa se schimbe?
Ultima perioada mi-a demonstrat ca ma inselam cand consideram ca modul meu de a gandi era realist si ca fatalitatea cu care priveam lucrurile se datora acestei realitati. Incep sa inteleg ca eram singura care crease aceasta realitate. Si singura care imi puneam limite. Prin gandurile mele, prin punerea lui NU in fata, in detrimentul DA-ului care mi-ar fi adus mai multe stari de bine si mai multe impliniri. In definitiv, ce este ceva-ul ala care ma limiteaza? De ce nu as putea sa fac orice imi doresc? Tu de ce nu ai putea sa realizezi orice iti propui? De ce sa nu poti zbura daca iti doresti? De ce sa pui limite sufletului tau, in loc sa-l lasi sa doreasca si sa atraga ceea ce-si doreste?
In contextul in care gandurile-ti sunt indreptate inspre ceea ce nu poti face, probabilitatea sa poti face ceva-ul cu pricina devine nula. Daca te concentrezi asupra a ceea ce vrei sa faci, daca gandurile iti sunt indreptate inspre realizarile pe care vrei sa le ai, iti creezi contextul si cadrul pentru ca lucrurile bune sa devina realitate. Da, ne cream realitatea prin gandurile pe care le avem!
Nu fi incruntat. Nici rau cu tine, spunandu-ti ca esti realist si refuzandu-ti sansa de a-ti crea o realitate care sa te faca sa te vezi frumos, implinit si fericit. Trebuie sa incepi de la lucrurile marunte, sa oferi celor din jur un zambet, o vorba frumoasa, un gest. Si vei primi totul inapoi, la randu-ti! Ca atunci cand esti recunoscator si recunostiinta se intoarce catre tine! Ca atunci cand mergi pe strada si zambesti, si zambetele se intorc catre tine! Ca atunci cand nu-ti impui limite si ele nu vor exista! Ca atunci cand te vezi frumos, iar cei din jur te urmeaza, vazandu-te frumos! Ca atunci cand emani iubire si vei primi iubire!
Da-ti sansa de a-ti crea realitatea, nu te lasa creat de ceea ce percepi a fi realitatea din jurul tau! Pentru ca limitele, daca exista, sunt impuse doar de tine, nu pot nu exista, iar TU esti ceea ce gandesti!

Si, daca macar te-am pus pe ganduri cu randurile de mai sus, o parte din realitatea ta se va schimba. Si daca incerci sa gandesti fara a-ti impune limite, ai facut primul pas spre a-ti crea singur universul in care vrei sa traiesti!

28 iunie 2010

Crearea starii de bine implica negarea realitatii?

Ti s-a intamplat, probabil, sa simti ca nimic nu iese cum trebuie, ca visele ti se duc pe apa sambetei, ca nu esti multumit de viata pe care ti-ai construit-o, de cum traiesti, de ce ai in jur, de patul in care te trezesti, de prietenii pe care-i ai si care nu iti mai par prieteni.
Ti s-a intamplat sa nu vrei sa te trezesti dimineata, sa vrei sa dormi somnul amnezic, sa vrei sa nu fi existat, sa traiesti frustrarea ca nimic din ceea ce esti nu se potriveste parcursului pe care ti-l imaginai in sensul in care nimic din ceea ce ai in jur nu corespunde standardelor tale.
O relatie esuata si universul ti se darama. Un esec profesional si statutul nu mai e statut, cel cu care te obisnuisei si la care, poate, tineai. Si, mai mult, pe care, poate, consideri ca-l meriti. Un prieten de care te simti neglijat, o situatie in care te simti dat deoparte, o privire trista care ti-e aruncata intr-un moment de fericire, o minciuna cu scopul declarat a fi nobil. Si, peste toate, oboseala. Oboseala data de goana dupa solutii de-a iesi din aceste situatii , unele limita, altele pur si simplu neplacute.
Probabil te-ai regasit in vreuna din situatiile de mai sus. Pentru ca e firesc si uman sa fim dezamagiti, sa avem stari de nemultumire sau de angoasa, sa fim plictisiti sau sa ne simtim la capatul puterilor.

Cum alegem sa traim aceste realitati, si, implicit, cum depasim aceste momente? Le acceptam ca atare si ni le asumam, pe principiul "asta e!", ramanand ancorati in realitate si avand constiinta faptului ca nu putem schimba lucrurile? Sau adoptam atitudinea optimistului, cel care vede ceva bun in orice lucru rau, care isi spune ca lucrurile nu sunt chiar asa rele, ba chiar frumoase si care cauta in orice clipa sa gaseasca ceva de care sa se bucure, intr-o realitate care ii arunca in fata dezamagiri, insatisfactii, neplaceri? Si, cel care procedeaza astfel ce face de fapt? Isi neaga realitatea sau pur si simplu reuseste sa treaca mai usor prin tot ce i se ofera?

Cochetez din ce in ce mai mult cu ideea ca ne cream singuri realitatea. Astfel, am constiinta faptului ca gandurile creaza lucruri, ca traim ceea ce gandim si, mai mult, ca atragem asupra noastra ceea ce gandim. Ca, daca ne concentram asupra ceea ce vrem, vom avea, iar daca ne concentram gandurile asupra ceea ce nu avem, nu vom avea.

De ceva vreme incerc sa aplic un exercitiu care sa ma ajute sa vad lucrurile altfel, sa-mi schimb pesimismul in optimism si sa gandesc pozitiv. Sa-mi creez stari de bine pornind de la un simplu "multumesc" adresat cuiva drag sau oricui, de la un zambet, de la o imbratisare, de la o floare, de la un cuvant. Incerc sa nu ma mai gandesc la ce nu am, la ce nu este, ci doar la ce as vrea sa am sau sa fie. Intamplator sau nu, ceea ce traiesc e infinit mai frumos decat ceea ce traiam cand gandurile imi erau concentrate asupra ceea ce nu aveam si nu traiam. Starile mele nu mai sunt aceleasi, am o pofta nebuna sa ies, sa ma plimb, sa dansez, sa rad, sa impartasesc trairi, sa ma exprim. Am pofta sa traiesc.

Si totusi, cu toata starea de bine pe care mi-o creez, realitatile raman aceleasi. Cele sociale si materiale. Si, cu ele, dezamagirile sau neplacerile. Si oboseala. Traiesc de ceva vreme aplicand exercitiul despre care vorbeam mai sus. Deunazi, pe fondul unei oboseli accentuate, intr-un context in care eram doar eu cu mine si in niste momente in care nu mai eram capabila sa gasesc ceva frumos in jur si nici optimismul, m-am trezit intrebandu-ma daca nu cumva, incercand sa-mi creez o realitate neaparat pozitiva, nu am ajuns sa imi neg realitatea.

Oare asta facem in momentul in care traim gandindu-ne ca lucrurile nu sunt, de fapt, asa rele? Atunci cand vrem cu tot dinadinsul sa vedem doar lucruri bune, sa ignoram nemultumirile de natura sociala si materiala, care exista, indiferent de cum alegem sa traim? Oare cand facem asta, ne negam realitatea? Si daca atitudinea noastra este chiar o negare a realitatii, ne mintim? Ne vom trezi la un moment dat in situatia in care ne vom prabusi definitiv? Sau atitudinea optimista si crearea de stari de bine atrage dupa ea si schimbarea realitatii in care traim?

24 iunie 2010

De data asta vorbesc pozele!


Ea e Maria Sara. Minunea in jurul careia roiesc munti de zambete si care ne-a adunat ciorchine in jurul ei. Si inainte si, mai mult si mai multi, la petrecerea din ziua in care am sarbatorit Botezul ei.

Aveam deunazi un soi de discutie legata de scrisul pe blog. Si mi-am exprimat eu atunci parerea care spunea ca, daca blogul e personal, scrii ce vrei, cum vrei si cand vrei. Dar am constiinta faptului ca nu toata lumea imi impartaseste parerile, asa incat mentionez:
Stiu ca, probabil, pentru multi, ceea ce urmeaza sa fac nu e tocmai potrivit pentru un blog. Sa zicem ca vreau sa luati postul asta ca atare, ca pe o evadare a mea inspre retrairea unor momente fericite din viata mea. Viata mea care nu are legatura nici cu blogul, nici cu online-ul, nici cu scoala, nici cu subiectele fierbinti ale zilei. Nici cu limitele impuse de faptul ca cei care intra sa mai vada ce mai scriu, nu sunt, probabil interesati de aspecte personale din viata mea. Evadez, deci! Si imi iau libertatea de-a crea un post pe care-l cere doar sufletul meu in momentul asta.

E cu no comment pentru mine, cel putin acum si dupa, deja, destul de mult timp de la eveniment. Si iar o sa-mi spuna Ioana ca nu isi imagina ca m-a marcat atat. :)

Asadar, retraind cu ajutorul imaginilor...

Si, da, o sa vedeti o parte din oamenii din viata mea. Unii prezente constante, altii mai putin. Dar carora le mai spun o data ca-i iubesc si ca le multumesc!


















Si sa nu ma intrebati de poze. Am selectat din cele in care imi plac mie. Si in care imi place, cat de cat, de mine. Cine ma cunoaste, stie ca sunt pre-ten-ti-oa-sa.

23 iunie 2010

Pe 26 iunie citim. In centrul Ramnicului, la Ceas.

O zi de vara care ne dorim sa fie senina si calda. Un 26 iunie care vrem sa insemne un eveniment pretios, in cadrul unui proiect pretios.
Stiu ca oamenii din Valcea sunt calzi si primitori. Mai stiu ca iubesc frumosul si ca nu sunt indiferenti fata de initiative culturale si sociale, ca sunt frumosi si sensibili, ca stiu sa aiba grija de locul in care traiesc.
Pe 26 iunie, in centrul orasului, intr-un loc pe care e imposibil sa nu-l stii (doar mergi acolo in fiecare an la Zilele Ramnicului, doar ti-ai dat intalnire cu prietenii de nenumarate ori acolo si tot acolo ai stat uneori si ti-ai pierdut vremea, admirand privelistea oferita de parc), acolo, la Ceas, te asteptam sa imparti carti, sa citesti si sa scrii o noua poveste Lecturi Urbane.
Vei primi, la randu-ti, carti si zambete, vei deveni parte a unei povesti frumoase, cu oameni frumosi. Vei face o bucurie sufletului tau si vei ramane cu amintirea unei experiente unice, pe care vei avea cu cine s-o impartasesti. Vei descoperi, daca inca nu esti convins, ca o carte inseamna mai mult decat niste randuri asternute pe o hartie. Si vei simti linistea sufleteasca pe care ti-o ofera actul lecturii impartasit. Vei citi in aer liber si vei cunoaste oameni noi si, cel mai important, vei avea si tu o contributie la formarea modelului social pe care il promoveaza proiectul Lecturi urbane! Un model de care ducem lipsa, de care avem nevoie si pe care trebuie sa-l recream.

Pe 26 iunie 2010, la ora 19.00, la Ceas- simbol ce ti-a marcat copilaria, adolescenta sau maturitatea, pentru ca te-ai raportat la el ori de cate ori ai avut ocazia-, se va scrie o pagina din povestea Lecturi urbane. Si merita sa fii acolo, macar pentru a crea sufletului tau cadrul potrivit pentru a se simti in largul lui! Si dupa ziua asta, Ceasul din centrul orasului va deveni locul in care s-a scris o alta poveste. Din care vei face parte si tu! Doar ia-ti zambetul si pofta de lectura cu tine si fii acolo!

22 iunie 2010

Cand am chef de vorba...

...ar fi bine sa ma duc intr-un colt, cuminte, si sa astept sa-mi treaca pentru ca:

- devin cam (prea) expansiva,
- sunt extrem de deschisa (sa ai chef de vorba si sa fii deschis e un fel de pleonasm, nu?),
- nu mai tac decat cand adorm. Si, chiar si atunci, exista riscul sa vorbesc in somn,
- devin obositoare,
- pun multe intrebari,
- dau 1 mesaj pe minut,
- sun pe toata lumea,
- sunt dispusa sa dau toate explicatiile din lume, pe teme pe care altfel nu ma pronunt,
si cate si mai cate!

Concluzia? Ori ma suportati, ori dati bir cu fugitii. Si, daca dati bir cu fugitii, oricum va prind din urma. Am uitat sa spun, cand am chef de vorba, alerg si repede.

De fapt, intrebarea mea era: ma suporta cineva in momentele astea?
Si constatarea: cine suporta un astfel de chin, chiar ma iubeste. Sau chiar ma considera interesanta. Sau, nu stiu, considera ca am facut ceva bun si merit!

Acum, sed cuminte in coltul meu si privesc. Sunt curioasa pana cand. :))
Se recunoaste careva in descriere?

Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar nu in patul meu. De aceea mi-am luat hamac.

Cineva ma provoaca. Dar nu-i nimic, ii intorc provocarea cat ai zice peste. Mai intai scriu eu, dar, sa fim intelesi, cheful meu de scrijelit isi cere tributul sub forma unor raspunsuri la ceea ce voi scrie. Sau macar sub forma unor reactii. Si l-am atentionat pe Doru sa se pregateasca de un post de raspuns.

Initial n-am vrut sa prind esenta frazei care da titlul acestui post. Adica n-am vrut s-o vad si nici sa-i acord vreo atentie. Si mi-e frica de ea. Si am intalnit-o atat de des, incat imi depaseste intelegerea. Pentru simplul motiv ca esenta asta rezuma o idee care mi se pare pe cat de reala, pe atat de trista. Aproape ca e in natura noastra sa nu apreciem ceea ce avem. Sa apreciem, mai degraba, ceea ce am pierdut. E atat de firesc faptul asta, incat nici nu ne mai sinchisim sa ne punem intrebari, sa cautam raspunsuri sau sa incercam sa schimbam lucrurile. Pentru ca, inevitabil, cu totii ne-am trezit, mai devreme sau mai tarziu, nemultumiti de ceea ce avem si am pornit buimaci in cautare de trairi si oameni care sa ne ofere altceva decat ce aveam. Si ne-am trezit ca am pierdut ce am avut si ca n-am apreciat la timp nimic din ceea ce era de apreciat. Si ca vrem inapoi ceea ce am avut. Si, zau, daca am inteles vreodata de ce unii lasa sa se intample asta si sa se chinuie cu astfel de trairi.

Sa revin la mine, caci nu sunt adepta generalizarilor. Trebuie sa spun cu toata sinceritatea, si sper sa nu par lipsita de modestie (nu ma erijez in vreun model social in niciun caz!) ca nu am trecut prea des prin astfel de situatii. De obicei lenevesc in patul meu, duminica sau in orice zi am timp si chef si in foarte putine situatii mi s-a intamplat sa vreau sa-mi iau hamac. Dar daca am vrut, a fost in urma unei decizii definitive si la care nu mai era cale de intors. Si ma si explic.

Mi-am dezvoltat, in timp, o toleranta excesiva. Da, uneori excesiva. Acum sunt intr-o perioada in care incerc sa indrept lucrurile. Pentru ca as vrea sa nu ma mai simt calcata in picioare. Dar doar din motivul asta. O fi profesia mea de vina, ca implica rabdare si toleranta, dar atributele astea le am si, bune sau nu, m-au ajutat sa nu am sentimentul ca n-am fost in stare sa apreciez ceea ce am avut. Sau ceea ce am. Si am apreciat mereu pana in ultima clipa. Si chiar si atunci cand nu era nimic de apreciat. Si, da, am creat chiar impresia ca sunt naiva.
Apoi, am un principiu de la care nu prea ma abat: fiecare persoana, fiecare obiect, fiecare traire, fiecare experienta trebuie ca are ceva bun. Indiferent de ceea ce pare la nivel superficial. Asa incat caut pana gasesc un motiv, un ceva bun in fiecare si in orice, si astfel sa nu pierd nimic din ceea ce am. Cel putin, nu prematur.Iar daca ajung sa pierd, de regula sunt sigura ca alegerea de a pierde, daca imi apartine, a fost cea mai buna. Si implicit, nu am sentimentul ca n-am apreciat ceea ce am avut.
Dincolo de aceste aspecte, mai gasesc unul foarte important, care este, in acelasi timp, si modul meu de a aprecia ceea ce am: intotdeauna imi aleg cuvintele cu foarte multa grija. Si faptele. Si asta din dorinta de a tine langa mine ceea ce am. Si nu din egoism, ci pur si simplu pentru ca am invatat sa apreciez tot ce am langa mine. Bun sau rau. Si nu vreau sa ranesc. Nu arunc vorbe sau fapte in urma unor impulsuri de moment. Pentru ca risc sa ma trezesc goala pe dinauntru. Si singura. Pentru ca se intampla, in viata asta, sa ne trezim in situatia in care pierdem ceva sau pe cineva fara sa fim intrebati. Si pentru ca pierderile alea sunt atat de mari si suficiente ca sa nu ne mai facem si noi rau provocand altele.

Nu, nu sunt vreun prieten ideal. Imi doresc doar ca, daca am luat o decizie, sa n-o regret. Si sa fie definitiva. Sa nu ma intorc la ea. Sa nu privesc inapoi, pentru ca, daca fac asta, n-o sa pot merge inainte. Oamenii de langa mine valoreaza prea mult, ca sa-mi permit sa-i pierd doar pentru ca nu sunt in stare sa apreciez la timp ceea ce am si faptul ca sunt langa mine. Ceea ce mi se intampla si ceea ce traiesc si lucrurile din jurul meu sunt prea importante si inseamna prea mult, ca sa le arunc doar pentru ca n-as avea timp si rabdare sa gasesc in fiecare ceva bun.
Stiu ca patul meu este cel pe care-l vreau si stiu ca, desi uneori simt ca as vrea sa nu mai lenevesc el, ci in altul, inainte de a face asta, intelept este sa fiu mai atenta la ce-mi ofera el. Sa cantaresc bine, pentru a nu ajunge in situatia in care regret ca m-am mutat intr-un hamac.
Da, poate ca sunt si conservatoare. Dar identitatea mea este formata din trairile pe care mi le ofera tot ce am in jur. Cu bune si rele. Si imi place sa stiu ca apreciez ceea ce am pana in ultima clipa. Si ca, daca am hotarat sa nu mai am, nu o sa ma chinui regretandu-mi decizia.

Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar in patul meu. De aceea, imi cumpar un hamac doar in momentul in care sunt absolut sigura ca patul meu nu mai are ce sa-mi ofere bun.

20 iunie 2010

18 iunie. Reamonn. Aerosmith si momentele de fericire.


...as fi vrut sa-i am langa mine pe toti cei care-mi sunt dragi pe lumea asta. Sa-i strang in brate si sa le spun ca le multumesc si ca-i iubesc...

Recunosc, n-am primit cu cel mai mare entuziasm propunerea de a-i vedea pe cei de la Aerosmith. Si nu am fost niciodata fanul lor si nici nu ma gandisem vreodata ca as vrea sa-i vad in concert. Si nu, hard-rock-ul nu este genul de muzica pe care sa ma relaxez, putinele piese apartinand genului si pe care le iubesc sunt din categoria blues-hard-rock. Dar, cum o astfel de experienta face parte din cele pe care nu trebuie sa le ratezi, macar prin raritatea cu care te intalnesti cu ele, cam o data in viata, adica, am acceptat sa-mi ofer asta. De fapt, mi-a oferit Carmen, eu doar am consimtit. Si i-am multumit, si i-am spus c-o iubesc. Si tocmai i-am reamintit acum.

Treaba cu "pofta vine mancand" e mai mult decat adevarata, asa incat in ziua concertului eram si nerabdatoare si plina de energie. Si curioasa. Dar, recunosc, un pic sceptica in privinta intervalului de timp in care voi rezista zgomotului. Da, ma asteptam sa plec inainte de sfarsit.

Au cantat, in deschidere, cei de la Reamonn. Ma asteptam sa fie mai zgomotosi, mai energici, mai nu stiu cum. Au cantat intr-o maniera care te facea pur si simplu doar sa vrei sa-i asculti. Si , cel mult, sa canti odata cu ei. Da, sa vrei doar sa strangi in brate persoana draga de langa tine. Si sa asculti. Si sa visezi. Pana si Supergirl si Tonight au fost, parca, mai linistite decat variantele de studio. Nu sunt eu o specialista intr-ale cronicilor de concerte, insa pot spune ca am ramas cu gustul unui concert fad, nevenindu-mi sa cred ca cei din fata mea erau cei care interpretau una din piesele pe care le ascultasem obsesiv o vreme. Nu, n-am ramas cu un gust amar, pur si simplu n-am simtit ca vreau sa urlu de fericire pentru ca ma aflam acolo.
A fost frumos, dar recitalului celor de la Reamonn i-a lipsit ceva-ul ala care te face sa-ti iesi din minti, sa vrei sa fi stiut toate versurile pieselor, sa te gandesti ca, pentru nimic in lume, n-ai fi vrut sa ratezi asa ceva. Si s-a incheiat fara bis si-au iesit din scena la fel de simplu cum se manifestasera cantand.

Mai mult de-o ora a durat asteptarea celor de la Aerosmith. Inca ma intrebam ce caut acolo. Vedeam in jur oameni fericiti ca puteau sa traiasca ceea ce pentru ei era un vis. Si ma simteam mica si nestiutoare si ma intrebam daca nu cumva in momentul ala nu trebuia sa fiu in alta parte.

Inceputul concertului a fost o explozie de zgomot. Si de lumini. Aerosmith isi intinsese aripile asupra a peste 30.000 de suflete, acaparandu-le si tinandu-le strans in ghearele extazului. Love is an elevator a provocat isterie si lacrimi de bucurie. Pe versurile melodiei Pink ne-am miscat aruncandu-ne priviri poznase si zambind fericiti. Back in the Saddle ne-a readus cu picioarele pe pamant si ne-a reamintit ca ne aflam la un concert hard-rock. Living on the edge si Rag doll ne-au creat sentimentul frumos de lume a noastra si o stare de bine de care ne dorim sa nu scapam, iar Jaded ne-a dus pe taramul iubirilor albastre. Si, daca aveai cui sa-i spui "te iubesc" sau daca nu mai spusesei de mult asta, sigur voiai s-o faci in minutele care-au insemnat I don't wanna miss a thing. Pe Cryin' am retrait iubirea ca sweet misery, iar Crazy ne-a facut sa vrem sa ne amintim de momentele in care simteam intensitatea a ceea ce inseamna "crazy for you" si nevoia de a simti si impartasi asta.

Am retrait povestea de peste 40 de ani a unei trupe care nu si-a pierdut, de-a lungul timpului, nimic din energie si care n-a lasat sa se piarda nicio farama din farmecul care a consacrat-o. Ne-am retrait cu totii povestile prin piesele care erau despre noi toti. Fara sa vrea sa epateze, fara brizbrizuri artificiale si grandomanie in organizarea concertului, Aerosmith a stiut, inca o data, sa se respecte si sa-si respecte publicul.

Fara sa-mi dau seama, imi gasisem locul in multimea in care la inceput ma simteam atat de mica si nestiutoare. Am simtit ca vreau sa urlu de fericire, mi-au dat lacrimile pe Cryin' si am avut sentimentul ca am avut un mare privilegiu avand ocazia sa ma aflu acolo. Si am simtit ceea ce spuneam ca a lipsit recitalului Reamonn: dorinta de-a urla de fericire, sau faptul ca as fi vrut sa stiu toate versurile pieselor sau pur si simplu ca ...as fi vrut sa-i am langa mine pe toti cei care-mi sunt dragi pe lumea asta. Sa-i strang in brate si sa le spun ca le multumesc si ca-i iubesc.
Vi s-a intamplat vreodata ca muzica sa va aduca astfel de clipe de fericire?

18 iunie 2010

Ce-i cu vuvuzeala asta?

Din pacate n-am apucat sa vad toate meciurile CM. Sunt oarecum la curent, insa am o problema. Ce-i cu vuvuze(a)la asta care mai ca a devenit un trend?
Intru pe mess, gasesc mass cu vuvuze(a)la. Dau sa deschid mailul, mai gasesc ceva despre vuvuze(a)la. Ies din casa, aud din nou cuvantul. Aflu ca deja exista un soft, care anuleaza cumva vuvuzeala din tribune. Avantaj telespectatorul?
Si, totusi, noi inghitim tot ce misca? Adica, sa-mi fie cu iertare, ce-i asa deosebit in zgomotul vuvuzelic despre care vorbim cu totii? Sau vuvuzela asta o fi vreo metoda aducatoare de ceva bun si neinteleasa de mine, naiva, care este?
Inteleg chiar ca jucatorii au o problema reala de concentrare din pricina vuvuzelii buclucase. N-ar fi ele mai potrivite, vuvuzelele, pentru meciurile de handbal? Intreb si eu, nu dau cu parul.
Aaa, ma scuzati, pai asta e emblema CM? La mai mare, zic!

Excursie la Moeciu. Cu copiii.

Nu stiu altii, dar eu insami asteptam sa ma adun suficient si sa scriu despre asta.
Mai fusesem eu in excursii, dar nu avusesem experienta unei calatorii cu niste copii asa mici. Adica, sa ne fie clar, recent absolventi de clasa a V-a, in jur de 12 ani adica.

La prima sedinta cu parintii in care s-a adus in discutie subiectul unei excursii de doua zile, nu mi-am putut stapani uimirea si am exclamat: "Eu, singura, cu atatia, multi si mici... si sa mai si ramanem o noapte pe acolo!?" Si am fost atat de expresiva, si probabil haioasa in uimirea mea, incat am primit niste hohote de ras si asigurarea ca nu-i chiar asa de rau.

Odata ideea lansata, am fost o prada usoara pentru mancatorii de suflete, cum le spun eu. Si-au insistat, si-au insistat, incat am cedat. E adevarat, i-am si cunoscut mai bine, intre timp, am prins curaj si m-am decis. Dupa cautari si calcule, am stabilit destinatia Moieciu, pensiunea Podul Turcului, cu ceva sprijin din partea unei mamici de mare ajutor, de altfel, in tot ce s-a intamplat anul asta (multumiri pentru rabdare, cu ocazia asta, ca ne-a scos din multe incurcaturi!). Zis si facut. Vineri a fost ultima zi de scoala. Apoi ne-am facut bagajele, iar sambata dimineata ne-am urcat in autocar cu destinatia finala Moieciu.

Spun destinatie finala pentru ca, inainte sa ajungem la pensiune, am facut doua opriri. Prima la Ploiesti, sa mancam o inghetata la Mc. Nu, nu mi-a tihnit mancarea! Au terminat de mancat inainte ca eu sa apuc macar sa-mi cumpar si pana sa ma dezmeticesc, jumatate din ei erau deja in fantanile arteziene, daca intelegeti ce vreau sa spun. Nu stiu de cate ori m-am ridicat,de la masa, ca dispareau din raza mea vizuala. Le-am explicat cum ca treaba aia cu fantanile arteziene nu e tocmai permisa si ca ar trebui sa faca in asa fel incat sa nu ii pierd, fiind incapabila sa produc progenituri identice, in cazul in care lipsea vreunul de la numaratoare. S-au amuzat copios, mi-au dat voie sa mananc, au facut poze, s-au plimbat, au alergat. Si nu aveti idee cata fericire li se citea pe chipurile lor de copii fara griji. Si, mai ales, cata fericire emanau la gandul primei lor experiente de acest gen. Nu gustasera decat excursiile de o zi, cu doamna invatatoare.

Cine nu a trait asa ceva, nu stie cum e sa te trezesti, fara sa-ti dai seama, numarand. Asa incat, am strigat adunarea dupa vreo ora, am numarat de cateva ori si ne-am continuat drumul.

In autocar, ca la ei acasa. Am ascultat muzica, am si cantat un pic, am ras, am povestit. Au jucat carti.

Am decis sa ne oprim la Bran. Buna idee sau nu, sa ziceti voi. Cert e ca ne-am ales cu o vizita la Castelul Groazei, unde eu eram in postura adultului curajos care trebuia sa apere copiii de ce putea sa apara in spatiul cu pricina. Eu, care nu sunt in stare sa vad un film de groaza pentru ca visez urat si tot eu, care nu am fost niciodata amatoare de vazut nimic care sa contina cuvantul "groaza" in denumire. De dragul lor am acceptat. Si nu m-as fi descurcat fara Catalin, curajosul grupului. Multumiri pe aceasta cale din partea partidului!
Va asigur ca n-ati auzit niciodata atatea tipete si rasete la un loc. Si, daca as fi stiut ca daca esti ultimul din grup risti sa fii tras de o mana, de un picior, luat in brate de te miri ce creatura, il lasam pe Catalin in locul meu, sa fie el protectorul copiilor, ca ma doare in gat si acum de la rugamintile adresate unei creaturi care mai abitir ma tinea in brate cand a aflat ca sunt profa. Si ca mai sunt si de franceza.

Am iesit vii de acolo, ca am avut momente in care incepusem sa ma indoiesc de asta. Am mai mers pret de cateva minute si-am ajuns la pensiune. Terminasem cu impartitul in camere, asa incat impartitul cheilor n-a durat prea mult. Am stabilit sa ne vedem la masa in vreo ora.

Imi imaginam eu ca dupa masa stam linistiti un pic, pana sa plecam din nou la Bran, dupa cum le promisesem. M-am inselat, evident. Mi-am dat seama ca nu am nicio sansa sa-i tin in camere, asa incat am inceput cu totii activitati in aer liber. Care la fotbal, care la leagane, care la ping-pong (si eu acolo!), care in tobogan. Partea absolut frumoasa a fost ca pensiunea dispunea de suficient spatiu in incinta si ca totul era astfel pozitionat, incat toti erau in raza mea vizuala.

Spre seara am plecat din nou la Bran. Si va spun ca nimeni nu stie sa numere mai repede si mai bine ca mine. :)) Eram closca ca nu stiu cati pui si norocul meu cel mare a fost ca m-au ascultat si au stat pe langa mine. Si nu faceau nimic fara sa-mi ceara voie. Si, da, mi-au spus ca sunt cam slaba pentru atatia copii! Carevasazica, dupa atatea nasteri trebuia sa fiu mai plinuta un pic?

Seara am jucat carti, ne-am plimbat, am facut poze, am adunat flori, si am avut si-un foc de tabara absolut superb. Din cand in cand mai numaram, nici nu-mi mai dadeam seama cand, ca ma trezeam facand asta.

Treaba cu adormitul a fost un pic mai dificila. Ar fi facut orice altceva, dar in orice caz, nu venisera in excursie ca sa doarma. Mai ales ca era prima data cand erau impreuna in alt cadru decat la scoala si voiau sa profite din plin de asta. Vreo doua ore m-am plimbat din camera in camera, sa numar, sa verific, sa explic. Si in orele alea am ajuns la concluzia ca, daca va mai exista o excursie cu ei, e suficienta o singura camera si sunt foarte fericiti. :))

Pe la 2 dimineata am cedat. Ei nu, din cate am aflat a doua zi. Dar nici nu au facut nazdravanii, asa incat morala nu si-a mai avut rostul.

M-am trezit dimineata devreme, cu gandul ca pana la 8, cand le spusesem ca trebuie sa se trezeasca, reusesc sa imi beau cafeaua singura si fara sa numar. Supriza! Cativa erau deja afara. Asa ca mi-am baut cafeaua impreuna cu ei. Un deliciu, pana la urma.
Inainte de 9 dimineata eram deja obosita dupa un volei si un fotbal, spre bucuria lor. Diriga a jucat volei si fotbal cu ei, desculta, in iarba in care se simtea roua diminetii. Apoi am luat-o de la capat, cu masa, activitatile in aer liber si povestile. Pana pe la 16.00, cand hotaraseram sa plecam.

Stiu ca am scris mult, insa nu pot sa inchei fara sa mai spun cateva lucruri.
Copiii sunt minunati, daca nu stiti asta, faceti in asa fel incat sa vedeti!
Oricat de neascultatori ar parea la scoala, in alt cadru decat acolo, se comporta exemplar. Sunt intelegatori, atunci cand li se explica (sa ne intelegem, vorbesc de explicat, nu de tipete).
Sunt extrem de afectuosi, daca ai reusit sa-i atragi. Stau pe langa tine, te intreaba daca ti-e bine, daca pot sa te ajute cu ceva. Iti cer permisiunea pentru aproape orice vor sa faca, nu sunt teribilisti si inteleg ca trebuie sa se comporte civilizat. Si asa s-au comportat.
Ce m-a incantat cel mai tare in experienta asta a fost sa-i vad uniti. O problema cu care ma luptasem tot anul, de altfel, in diverse situatii. Si, daca in prima zi isi imparteau activitatile, in a doua erau toti in acelasi loc. Daca doi jucau ping-pong, ceilalti erau si ei acolo, privindu-i. Dar acolo, nu in alta parte.

Povestea Moieciu a fost o experienta frumoasa, pe care ma bucur ca am trait-o si pe care as vrea s-o retraiesc. Mi-e dor deja de masa la care stateam si ii priveam alergand fericiti si jucandu-se. Mi-e dor de numaratul ala instinctiv si mi-e dor de privirile lor afectuoase. Mi-e dor sa-i vad in clasa, asteptandu-ma, si mi-e tare dor de zambetul lor senin. Si, da, ii iubesc pentru ca, odata cu ei, mi-am retrait o parte din copilarie. Si pentru ca mi-au demonstrat ca, indiferent cate probleme ai, sa-i ai in preajma este un dar care te face sa uiti de tot ce e urat in jur. Aici sta marturia povestii frumoase, dincolo de cuvinte.

Trei banchete cucuiete.

Vacanta se simtea inca de la sfarsitul lui mai. Nerabdarea devenea din ce in ce mai vizibila, luptele crancene sa-i tii pe copii concentrati, sa le distragi atentia de la soare ar fi devenit niste cauze pierdute daca n-ar mai fi fost atat de putin pana la vacanta.

4 iunie m-a prins deja aproape de capatul puterilor. Sper ca nu am gresit data, iar daca am facut asta, pentru ca mi-e o lene crunta sa ma uit pe invitatie, scuzati-ma, rogu-va! S-a intamplat atunci banchetul claselor a 12-a, cand absolventii liceului Nicolae Iorga au sarbatorit sfarsitul anilor de liceu intr-un cadru festiv, intr-un loc ingrozitor de frumos, mai precis la Clubul Cortina, din Corbeanca.
4 iunie a fost o zi de vineri. In care absolventii, viitorii studenti, si-au sarbatorit sfarsitul adolescentei, si-au luat "la revedere" de la acei ani la care ne intoarcem inevitabil cu totii, indiferent cand si indiferent unde ne duce existenta noastra. Sa am privilegiul sa retraiesc, odata cu ei, momentele acestea, mi se pare un dar pe care uneori ma intreb daca-l merit, atat sunt de fericita. Sa-i vezi atat de frumosi, sa stii ca au crescut sub ochii tai, sa stii ca ai avut si tu un rol in formarea lor, e un sentiment pe care merita sa-l incercati macar o data. Si, Dumnezeule, cat sunt de frumosi! Si de veseli, si de energici!
Am stat cate un pic la povesti, am dansat, ne-am imbratisat, am devenit melancolici sau ne-am amuzat. Ne-am amintit, inevitabil, si de perioada lunga in care mergeam la scoala cu piciorul in ghips, de testele in timpul carora imi foloseam carja pentru a sustrage, din banca, "sursele de inspiratie" ale micilor hoti de informatie care incercau sa profite de greutatea cu care ma deplasam. Dar era suficient sa ating cu carja, de la distanta, documentele incriminatoare si cadeau zgomotos pe podea, spre amuzamentul tuturor si spre surprinderea ca nu le merge nici de data asta. Sau, daca le-a mers... hotul neprins, negustor cinstit.:))
S-a mai dus o generatie, incepe lupta pentru implinirea unor vise care le depasesc pe cele de pana acum.
S-a sfarsit un capitol, incepe un altul, in care sper sa aveti intelepciunea si curajul sa treceti peste tot ce va ofera viata, cu bune si rele!

8 iunie. Doua banchete de sfarsit de clasa a 8-a. Am facut un slalom si am ajuns la amandoua, pentru ca, daca am incercat sa aleg, n-a fost bine si n-am ajuns la nicio concluzie. Asa incat am trait intr-o zi cat altii in toata viata lor. Emotii, lacrimi si din nou nostalgii. "Ani de liceu" care, de data asta urmau, sfarsitul unui capitol si inceputul altuia. Si iar m-am simtit minunat printre ei, si iar mi-am spus ca sunt fericita cu alegerea pe care am facut-o, si iar mi-am zis ca n-as da asta pe nimic in lume.

Pe multi din ei ii cunosteam de pe la 10-11 ani. Au crescut sub ochii mei, din copii au devenit adolescenti. Din adolescenti pornesc pe drumul de adulti.

Si sunt frumosi si sunt ai nostri si ii iubesc pentru ca sunt sinceri si dezinvolti si veseli si ma incarca de energie si ma fac sa uit tot atunci cand sunt in preajma lor!

17 iunie 2010

Pentru Iulia.

Draga Doamna Diriginta,

Stim ca uneori am fost rai si v-am suparat. Stim ca uneori am depasit limitele oricarei intelegeri si ca v-am dat sentimentul ca, orice si oricum ne-ati explica, munca va este zadarnica. Stim ca sunteti obosita si satula, stim ca suntem zapaciti, ca de multe ori parem ca nu intelegem nimic. Stim ca, dupa trei ani de incercari ati ajuns intr-un punct in care vreti sa renuntati si nimic nu pare sa va schimbe decizia.
Dar mai stim si ca, dincolo de aparenta nepasare a noastra, afisata in diverse situatii, sunteti singura noastra Doamna Diriginta, cea careia ii pasa cel mai mult de noi, care ne apara si care ne invata sa fim oameni si sa crestem frumos. Stim ca daca n-o sa va mai avem, o sa facem comparatii, n-o sa intelegem de ce a trebuit sa avem o alta Doamna Diriginta si o sa va intrebam mereu "de ce ne-ati lasat?". Si mai stim si ca intrebarea asta o sa fie mai presus de motivele pentru care ati facut asta, din care o sa ne fie greu sa intelegem vreunul.
Stim ca o sa ne simtim abandonati, ca abia atunci o sa intelegem ce am pierdut. Dar va rugam sa nu ne lasati sa ajungem aici. Va rugam sa nu ne lasati sa simtim pe propria piele ce inseamna sa apreciezi un om doar dupa ce il pierzi. Va rugam sa mai aveti rabdare cu noi inca un an.

Mai stim ca va iubim, chiar daca, uneori, comportamentul nostru nu lasa sa se vada asta, si ca ne-ar fi greu fara dumneavoastra, asa ca va rugam, inca o data, sa nu ne lasati ai nimanui...

Din culisele meseriei de dascal - Sedinta. Cu parintii.

Un moment pe care-l asteptam cu o strangere de inima si despre care vreau sa scriu aici din doua motive: primul- pentru ca vreau sa multumesc si al doilea- pentru ca am fost atat de impresionata, incat merita sa retraiesc si sa impartasesc o astfel de experienta.

A fost un moment in care decizia de a pleca din locul unde mi-am desfasurat activitatea in ultimul an scolar s-a concretizat. Si mi-am spus, din clipa aia, ca singurii care ma vor face sa-mi para rau sunt copiii. Copiii din clasa mea de la dirigentie, pe care-i priveam gandindu-ma ca ei nu stiu ca voi pleca, despre care imi era teama sa nu afle inainte de momentul in care voiam eu sa afle, si sa-mi puna intrebari.
Am considerat ca trebuie sa fac o sedinta cu parintii in care sa vorbesc despre plecarea mea. Dincolo de pareri care spuneau ca nu e necesar sa fac asta, am gasit ca e cinstit sa ii anunt ca voi pleca, sa incerc sa le ofer explicatii si sa le raspund la intrebari. Da, asa a fost cinstit fata de niste oameni cu care avusesem o colaborare buna un an intreg, care raspunsesera intotdeauna solicitarilor mele si care fusesera de acord cu orice decizie luasem, care imi ascultasera sfaturile si avusesera incredere in modul meu de-a lucra cu copiii si in felul in care gaseam sa-i indrum. Nu mi s-a parut cinstit sa afle de la altii si nici sa nu aiba ocazia sa puna intrebari, pentru a intelege motivul pentru care aparusem, ca apoi sa dispar din viata copiilor lor.

Asa incat, iata-ma in fata lor, in ultima saptamana de scoala, cu nodul in gat, cu ei fixandu-ma din priviri si asteptand sa afle "principalul motiv pentru care ii rugasem sa fie acolo".
Am articulat fara sa respir fraza in care ii anuntam ca nu voi fi in scoala anul viitor scolar. Si fara sa-i privesc in ochi, asa cum obisnuiam sa fac in discutiile cu ei. A urmat un oftat zgomotos, al meu si al lor. Si intrebarea "au facut copiii ceva?"
Momentul a fost mai greu de inghitit decat ma asteptam. Asa incat, mi-am cerut scuze si am parasit sala de clasa pret de cateva minute, in care am lasat toata slabiciunea sa iasa la suprafata. Da, sunt profesor si am plans. Pentru ca dincolo de faptul ca sunt profesor, sunt om. Cu sentimente si slabiciuni. Am plans, asemeni unui copil, doborata de sentimente de regret pentru ca ii lasam, dar, in acelasi timp, cu convingerea clara ca plecarea de acolo a fost decizia mea si ca, daca as mai fi pusa in aceeasi situatie, as proceda la fel. Dar, totusi, dincolo de rationamentul deciziei luate si fata de care nu mai era cale de intors, eram coplesita sa vad ca oamenii din fata mea nu erau indiferenti fata de aceasta plecare. Sa vad ca prezenta mea alaturi de copiii lor a insemnat ceva, sa vad ca vedeau in mine un dascal potrivit sa le indrume copiii, sa vad ca aveau incredere in mine si sa vad ca ma apreciaza. Sa vad ca incercau sa gaseasca solutii pentru ca plecarea mea sa nu se produca si, mai presus de toate, sa vad ca eforturile mele nu au fost in zadar.

Ceea ce s-a intamplat a fost un fel de validare. De care poate aveam nevoie, dupa niste momente in care imi trecuse prin cap ideea undei reconversii profesionale. O validare a mea ca om si, mai ales, ca dascal.
Si, da, a mai insemnat un alt moment in care am inteles, din nou, ca, multa vreme de acum incolo, nu voi putea face altceva decat aceasta meserie.

Spuneam ca unul din motivele pentru care scriu despre asta este sa multumesc.
Multumesc in primul rand parintilor pentru incredere. Si pentru ca mi-au aratat, inca o data, ca merit sa fiu in fata copiilor si ca prezenta mea acolo nu e intamplatoare. Ca implicarea mea nu ramane nerecompensata, ca, dincolo de satisfactiile materiale inexistente, cu fiecare clipa in care pui in prim-plan copiii, satisfactiile sufletesti nu intarzie sa apara. Multumesc pentru ca am putut sa traiesc o astfel de experienta.

Cei care fac aceasta meserie din pasiune stiu despre ce vorbesc. Celor care fac aceasta meserie din alte motive decat pasiune, le spun ca o fac degeaba. Pentru ca am convingerea ca, daca nu exista pasiune, nu exista nici satisfactii. Exista doar frustrarea salariului mic si a sentimentului de nedreptate care decurge din asta.

Plecarea mea din acel cadru nu inseamna lipsa de afectiune pentru copii. Inseamna doar o decizie care se situeaza dincolo de dragostea fata de ei si dincolo de regretul ca nu voi mai fi Diriga lor. O decizie pe care mi-o asum, pentru care nu ma plang si pe care as lua-o si a doua oara. Dar afectiunea ramane acolo si asta ma face sa-mi spun, inca o data, ca alegerile care implica oameni de care te ataseszi, si mai ales copii, sunt intotdeauna grele si fac sa se nasca in permanenta semne de intrebare si sentimente contradictorii. Si, iarasi spun, cei care fac aceasta meserie din pasiune, stiu despre ce vorbesc.

16 iunie 2010

Carevasazica, imi caut de munca?

N-am facut niciodata in viata mea asta, n-am fost niciodata la vreun interviu de angajare, exceptand examenele de titularizare in invatamnt, pentru simplul motiv ca mi-am dorit mereu sa lucrez in domeniul asta si nici nu ma vad facand altceva. Daar, daca ieri am trimis cateva CV-uri, in vreo 5 locuri, asta inseamna ca imi caut de munca. Si... cum o sa-mi gasesc eu ceva de munca, si care munca sa nu presupuna sa renunt la invatamant? Wish me luck, care este. Caci sunt in niste momente in care nu prea mai stiu cum e bine si cum ar trebui sa fac. Si, mai ales, ma sperie eventualitatea de a renunta la un vis din motive financiare, oricat de nematerialista as fi.

14 iunie 2010

A fost Moeciu. A rămas povestea.

A ramas povestea pe care nu sunt in stare sa o scriu, deocamdata. Sunt coplesita de tot ce-am trait in ultimele zile, asa incat... doar cateva poze. Sa vorbeasca ele. Vine si povestea, promit.