Din culisele meseriei de dascal - Sedinta. Cu parintii.

Un moment pe care-l asteptam cu o strangere de inima si despre care vreau sa scriu aici din doua motive: primul- pentru ca vreau sa multumesc si al doilea- pentru ca am fost atat de impresionata, incat merita sa retraiesc si sa impartasesc o astfel de experienta.

A fost un moment in care decizia de a pleca din locul unde mi-am desfasurat activitatea in ultimul an scolar s-a concretizat. Si mi-am spus, din clipa aia, ca singurii care ma vor face sa-mi para rau sunt copiii. Copiii din clasa mea de la dirigentie, pe care-i priveam gandindu-ma ca ei nu stiu ca voi pleca, despre care imi era teama sa nu afle inainte de momentul in care voiam eu sa afle, si sa-mi puna intrebari.
Am considerat ca trebuie sa fac o sedinta cu parintii in care sa vorbesc despre plecarea mea. Dincolo de pareri care spuneau ca nu e necesar sa fac asta, am gasit ca e cinstit sa ii anunt ca voi pleca, sa incerc sa le ofer explicatii si sa le raspund la intrebari. Da, asa a fost cinstit fata de niste oameni cu care avusesem o colaborare buna un an intreg, care raspunsesera intotdeauna solicitarilor mele si care fusesera de acord cu orice decizie luasem, care imi ascultasera sfaturile si avusesera incredere in modul meu de-a lucra cu copiii si in felul in care gaseam sa-i indrum. Nu mi s-a parut cinstit sa afle de la altii si nici sa nu aiba ocazia sa puna intrebari, pentru a intelege motivul pentru care aparusem, ca apoi sa dispar din viata copiilor lor.

Asa incat, iata-ma in fata lor, in ultima saptamana de scoala, cu nodul in gat, cu ei fixandu-ma din priviri si asteptand sa afle "principalul motiv pentru care ii rugasem sa fie acolo".
Am articulat fara sa respir fraza in care ii anuntam ca nu voi fi in scoala anul viitor scolar. Si fara sa-i privesc in ochi, asa cum obisnuiam sa fac in discutiile cu ei. A urmat un oftat zgomotos, al meu si al lor. Si intrebarea "au facut copiii ceva?"
Momentul a fost mai greu de inghitit decat ma asteptam. Asa incat, mi-am cerut scuze si am parasit sala de clasa pret de cateva minute, in care am lasat toata slabiciunea sa iasa la suprafata. Da, sunt profesor si am plans. Pentru ca dincolo de faptul ca sunt profesor, sunt om. Cu sentimente si slabiciuni. Am plans, asemeni unui copil, doborata de sentimente de regret pentru ca ii lasam, dar, in acelasi timp, cu convingerea clara ca plecarea de acolo a fost decizia mea si ca, daca as mai fi pusa in aceeasi situatie, as proceda la fel. Dar, totusi, dincolo de rationamentul deciziei luate si fata de care nu mai era cale de intors, eram coplesita sa vad ca oamenii din fata mea nu erau indiferenti fata de aceasta plecare. Sa vad ca prezenta mea alaturi de copiii lor a insemnat ceva, sa vad ca vedeau in mine un dascal potrivit sa le indrume copiii, sa vad ca aveau incredere in mine si sa vad ca ma apreciaza. Sa vad ca incercau sa gaseasca solutii pentru ca plecarea mea sa nu se produca si, mai presus de toate, sa vad ca eforturile mele nu au fost in zadar.

Ceea ce s-a intamplat a fost un fel de validare. De care poate aveam nevoie, dupa niste momente in care imi trecuse prin cap ideea undei reconversii profesionale. O validare a mea ca om si, mai ales, ca dascal.
Si, da, a mai insemnat un alt moment in care am inteles, din nou, ca, multa vreme de acum incolo, nu voi putea face altceva decat aceasta meserie.

Spuneam ca unul din motivele pentru care scriu despre asta este sa multumesc.
Multumesc in primul rand parintilor pentru incredere. Si pentru ca mi-au aratat, inca o data, ca merit sa fiu in fata copiilor si ca prezenta mea acolo nu e intamplatoare. Ca implicarea mea nu ramane nerecompensata, ca, dincolo de satisfactiile materiale inexistente, cu fiecare clipa in care pui in prim-plan copiii, satisfactiile sufletesti nu intarzie sa apara. Multumesc pentru ca am putut sa traiesc o astfel de experienta.

Cei care fac aceasta meserie din pasiune stiu despre ce vorbesc. Celor care fac aceasta meserie din alte motive decat pasiune, le spun ca o fac degeaba. Pentru ca am convingerea ca, daca nu exista pasiune, nu exista nici satisfactii. Exista doar frustrarea salariului mic si a sentimentului de nedreptate care decurge din asta.

Plecarea mea din acel cadru nu inseamna lipsa de afectiune pentru copii. Inseamna doar o decizie care se situeaza dincolo de dragostea fata de ei si dincolo de regretul ca nu voi mai fi Diriga lor. O decizie pe care mi-o asum, pentru care nu ma plang si pe care as lua-o si a doua oara. Dar afectiunea ramane acolo si asta ma face sa-mi spun, inca o data, ca alegerile care implica oameni de care te ataseszi, si mai ales copii, sunt intotdeauna grele si fac sa se nasca in permanenta semne de intrebare si sentimente contradictorii. Si, iarasi spun, cei care fac aceasta meserie din pasiune, stiu despre ce vorbesc.