...as fi vrut sa-i am langa mine pe toti cei care-mi sunt dragi pe lumea asta. Sa-i strang in brate si sa le spun ca le multumesc si ca-i iubesc...
Recunosc, n-am primit cu cel mai mare entuziasm propunerea de a-i vedea pe cei de la Aerosmith. Si nu am fost niciodata fanul lor si nici nu ma gandisem vreodata ca as vrea sa-i vad in concert. Si nu, hard-rock-ul nu este genul de muzica pe care sa ma relaxez, putinele piese apartinand genului si pe care le iubesc sunt din categoria blues-hard-rock. Dar, cum o astfel de experienta face parte din cele pe care nu trebuie sa le ratezi, macar prin raritatea cu care te intalnesti cu ele, cam o data in viata, adica, am acceptat sa-mi ofer asta. De fapt, mi-a oferit Carmen, eu doar am consimtit. Si i-am multumit, si i-am spus c-o iubesc. Si tocmai i-am reamintit acum.
Treaba cu "pofta vine mancand" e mai mult decat adevarata, asa incat in ziua concertului eram si nerabdatoare si plina de energie. Si curioasa. Dar, recunosc, un pic sceptica in privinta intervalului de timp in care voi rezista zgomotului. Da, ma asteptam sa plec inainte de sfarsit.
Au cantat, in deschidere, cei de la Reamonn. Ma asteptam sa fie mai zgomotosi, mai energici, mai nu stiu cum. Au cantat intr-o maniera care te facea pur si simplu doar sa vrei sa-i asculti. Si , cel mult, sa canti odata cu ei. Da, sa vrei doar sa strangi in brate persoana draga de langa tine. Si sa asculti. Si sa visezi. Pana si Supergirl si Tonight au fost, parca, mai linistite decat variantele de studio. Nu sunt eu o specialista intr-ale cronicilor de concerte, insa pot spune ca am ramas cu gustul unui concert fad, nevenindu-mi sa cred ca cei din fata mea erau cei care interpretau una din piesele pe care le ascultasem obsesiv o vreme. Nu, n-am ramas cu un gust amar, pur si simplu n-am simtit ca vreau sa urlu de fericire pentru ca ma aflam acolo.
A fost frumos, dar recitalului celor de la Reamonn i-a lipsit ceva-ul ala care te face sa-ti iesi din minti, sa vrei sa fi stiut toate versurile pieselor, sa te gandesti ca, pentru nimic in lume, n-ai fi vrut sa ratezi asa ceva. Si s-a incheiat fara bis si-au iesit din scena la fel de simplu cum se manifestasera cantand.
Mai mult de-o ora a durat asteptarea celor de la Aerosmith. Inca ma intrebam ce caut acolo. Vedeam in jur oameni fericiti ca puteau sa traiasca ceea ce pentru ei era un vis. Si ma simteam mica si nestiutoare si ma intrebam daca nu cumva in momentul ala nu trebuia sa fiu in alta parte.
Inceputul concertului a fost o explozie de zgomot. Si de lumini. Aerosmith isi intinsese aripile asupra a peste 30.000 de suflete, acaparandu-le si tinandu-le strans in ghearele extazului. Love is an elevator a provocat isterie si lacrimi de bucurie. Pe versurile melodiei Pink ne-am miscat aruncandu-ne priviri poznase si zambind fericiti. Back in the Saddle ne-a readus cu picioarele pe pamant si ne-a reamintit ca ne aflam la un concert hard-rock. Living on the edge si Rag doll ne-au creat sentimentul frumos de lume a noastra si o stare de bine de care ne dorim sa nu scapam, iar Jaded ne-a dus pe taramul iubirilor albastre. Si, daca aveai cui sa-i spui "te iubesc" sau daca nu mai spusesei de mult asta, sigur voiai s-o faci in minutele care-au insemnat I don't wanna miss a thing. Pe Cryin' am retrait iubirea ca sweet misery, iar Crazy ne-a facut sa vrem sa ne amintim de momentele in care simteam intensitatea a ceea ce inseamna "crazy for you" si nevoia de a simti si impartasi asta.
Am retrait povestea de peste 40 de ani a unei trupe care nu si-a pierdut, de-a lungul timpului, nimic din energie si care n-a lasat sa se piarda nicio farama din farmecul care a consacrat-o. Ne-am retrait cu totii povestile prin piesele care erau despre noi toti. Fara sa vrea sa epateze, fara brizbrizuri artificiale si grandomanie in organizarea concertului, Aerosmith a stiut, inca o data, sa se respecte si sa-si respecte publicul.
Fara sa-mi dau seama, imi gasisem locul in multimea in care la inceput ma simteam atat de mica si nestiutoare. Am simtit ca vreau sa urlu de fericire, mi-au dat lacrimile pe Cryin' si am avut sentimentul ca am avut un mare privilegiu avand ocazia sa ma aflu acolo. Si am simtit ceea ce spuneam ca a lipsit recitalului Reamonn: dorinta de-a urla de fericire, sau faptul ca as fi vrut sa stiu toate versurile pieselor sau pur si simplu ca ...as fi vrut sa-i am langa mine pe toti cei care-mi sunt dragi pe lumea asta. Sa-i strang in brate si sa le spun ca le multumesc si ca-i iubesc.
Vi s-a intamplat vreodata ca muzica sa va aduca astfel de clipe de fericire?
Recunosc, n-am primit cu cel mai mare entuziasm propunerea de a-i vedea pe cei de la Aerosmith. Si nu am fost niciodata fanul lor si nici nu ma gandisem vreodata ca as vrea sa-i vad in concert. Si nu, hard-rock-ul nu este genul de muzica pe care sa ma relaxez, putinele piese apartinand genului si pe care le iubesc sunt din categoria blues-hard-rock. Dar, cum o astfel de experienta face parte din cele pe care nu trebuie sa le ratezi, macar prin raritatea cu care te intalnesti cu ele, cam o data in viata, adica, am acceptat sa-mi ofer asta. De fapt, mi-a oferit Carmen, eu doar am consimtit. Si i-am multumit, si i-am spus c-o iubesc. Si tocmai i-am reamintit acum.
Treaba cu "pofta vine mancand" e mai mult decat adevarata, asa incat in ziua concertului eram si nerabdatoare si plina de energie. Si curioasa. Dar, recunosc, un pic sceptica in privinta intervalului de timp in care voi rezista zgomotului. Da, ma asteptam sa plec inainte de sfarsit.
Au cantat, in deschidere, cei de la Reamonn. Ma asteptam sa fie mai zgomotosi, mai energici, mai nu stiu cum. Au cantat intr-o maniera care te facea pur si simplu doar sa vrei sa-i asculti. Si , cel mult, sa canti odata cu ei. Da, sa vrei doar sa strangi in brate persoana draga de langa tine. Si sa asculti. Si sa visezi. Pana si Supergirl si Tonight au fost, parca, mai linistite decat variantele de studio. Nu sunt eu o specialista intr-ale cronicilor de concerte, insa pot spune ca am ramas cu gustul unui concert fad, nevenindu-mi sa cred ca cei din fata mea erau cei care interpretau una din piesele pe care le ascultasem obsesiv o vreme. Nu, n-am ramas cu un gust amar, pur si simplu n-am simtit ca vreau sa urlu de fericire pentru ca ma aflam acolo.
A fost frumos, dar recitalului celor de la Reamonn i-a lipsit ceva-ul ala care te face sa-ti iesi din minti, sa vrei sa fi stiut toate versurile pieselor, sa te gandesti ca, pentru nimic in lume, n-ai fi vrut sa ratezi asa ceva. Si s-a incheiat fara bis si-au iesit din scena la fel de simplu cum se manifestasera cantand.
Mai mult de-o ora a durat asteptarea celor de la Aerosmith. Inca ma intrebam ce caut acolo. Vedeam in jur oameni fericiti ca puteau sa traiasca ceea ce pentru ei era un vis. Si ma simteam mica si nestiutoare si ma intrebam daca nu cumva in momentul ala nu trebuia sa fiu in alta parte.
Inceputul concertului a fost o explozie de zgomot. Si de lumini. Aerosmith isi intinsese aripile asupra a peste 30.000 de suflete, acaparandu-le si tinandu-le strans in ghearele extazului. Love is an elevator a provocat isterie si lacrimi de bucurie. Pe versurile melodiei Pink ne-am miscat aruncandu-ne priviri poznase si zambind fericiti. Back in the Saddle ne-a readus cu picioarele pe pamant si ne-a reamintit ca ne aflam la un concert hard-rock. Living on the edge si Rag doll ne-au creat sentimentul frumos de lume a noastra si o stare de bine de care ne dorim sa nu scapam, iar Jaded ne-a dus pe taramul iubirilor albastre. Si, daca aveai cui sa-i spui "te iubesc" sau daca nu mai spusesei de mult asta, sigur voiai s-o faci in minutele care-au insemnat I don't wanna miss a thing. Pe Cryin' am retrait iubirea ca sweet misery, iar Crazy ne-a facut sa vrem sa ne amintim de momentele in care simteam intensitatea a ceea ce inseamna "crazy for you" si nevoia de a simti si impartasi asta.
Am retrait povestea de peste 40 de ani a unei trupe care nu si-a pierdut, de-a lungul timpului, nimic din energie si care n-a lasat sa se piarda nicio farama din farmecul care a consacrat-o. Ne-am retrait cu totii povestile prin piesele care erau despre noi toti. Fara sa vrea sa epateze, fara brizbrizuri artificiale si grandomanie in organizarea concertului, Aerosmith a stiut, inca o data, sa se respecte si sa-si respecte publicul.
Fara sa-mi dau seama, imi gasisem locul in multimea in care la inceput ma simteam atat de mica si nestiutoare. Am simtit ca vreau sa urlu de fericire, mi-au dat lacrimile pe Cryin' si am avut sentimentul ca am avut un mare privilegiu avand ocazia sa ma aflu acolo. Si am simtit ceea ce spuneam ca a lipsit recitalului Reamonn: dorinta de-a urla de fericire, sau faptul ca as fi vrut sa stiu toate versurile pieselor sau pur si simplu ca ...as fi vrut sa-i am langa mine pe toti cei care-mi sunt dragi pe lumea asta. Sa-i strang in brate si sa le spun ca le multumesc si ca-i iubesc.
Vi s-a intamplat vreodata ca muzica sa va aduca astfel de clipe de fericire?
Trebuie sa fi fost superb concertul :)
RăspundețiȘtergereDaca ai facut constatarea asta, inseamna ca am reusit sa transmit ceea ce era de transmis. Da, a fost superb...Si din categoria experientelor pe care le traiesti o data in viata. :)
RăspundețiȘtergere