16 octombrie 2011

In acest inceput de an

Nu stiu cand au trecut 4 saptamani de scoala. Pentru mine-probabil pentru multi colegi-anul scolar incepe, de data asta, mai tarziu, odata cu o perioada in care putem dormi mai multe ore pe noapte pentru ca am terminat partial maldarul de situatii de facut si de transmis. Pe hartie, pe mail, pe CD/DVD, cu denumiri de fisiere scrise intr-un anumit fel, cu mii de copii xerox, zeci de cartuse de imprimanta consumate, cu ore de nesomn pentru ca ziua nu ajungea pentru atatea calcule si tabele, cu imprimante personale care vajaie in continuu, cu procese-verbale de semnat si de transmis intru imbogatirea arhivelor de tot felul, cu tabele continand nume, prenume, adresa, pisica, numar si nume de parinti sau de tutori legali, cu termene stabilite si modificate ulterior. Cu directori de scoli pusi in situatia de a cere si a obliga in continuu la cate ceva, pentru ca li se cere si sunt obligati, la randul lor, cu relatii colegiale afectate in cazul in care unii nu pricep ca cerutul si obligatul nu vin din pura lor placere sau din vreo lipsa de ocupatie.
In acest inceput de an scolar m-am dus la ora, hotarata sa fac ceea ce facusem in ora anterioara. Pentru ca eram atat de obosita, incat uitasem ca lucrasem exact acelasi text cu cateva zile in urma, la aceeasi clasa. Din fericire, copiii mi-au inteles oboseala si n-am simtit pe deplin penibilul situatiei.
In acest inceput de an scolar am facut o sedinta cu parintii in care, dupa aproape doua ore de comunicari legate de ordine si proceduri, m-au intrebat daca nu vorbim si despre copii. Lucru pe care n-am apucat sa-l facem pe indelete.
In acest inceput de an scolar am fost intrebata, pentru prima data, de copii, daca intereseaza pe cineva ce se intampla la ore, de vreme ce toti profesorii sunt buimaci de oboseala atator hartii. 
In acest inceput de an am fost agitati, nervosi, neintelegatori, mai putin permisivi, stari care, din pacate, sunt, uneori, transmise si copiilor. 
In acest inceput de an, inca din a doua saptamana de scoala, m-am gandit ca as avea nevoie de un concediu de odihna, sa-mi recapat rabdarea si energia, sa ma adun si sa pot avea, apoi, sentimentul lucrului bine facut.
In acest moment, dupa patru saptamani de scoala incheiate, realizez ca n-am avut timp de mine, de oamenii din viata mea., de scoala. Realizez ca, epuizata, dupa sferturi de noapte dormite, mi-a fost imposibil sa fiu omul de la catedra care-si face treaba temeinic. 
In acest moment, spun cu toata puterea ca imi doresc sa am timp sa rasfoiesc o carte, in alta parte decat in tramvai, sa lucrez la un material pe care sa-l pot folosi la ore, nu la unul care contine tabele si situatii de transmis si care nu spune nimic despre cum si daca, realmente, imi parcurg materia, oricum stufoasa.
Imi doresc sa fiu diriginta care discuta cu copiii-aflati, de altfel, in prag de Bacalaureat, nu un purtator de procese-verbale de semnat, de fotocopiat, de transmis, de pastrat in dosare pentru eventuale controale. Imi doresc sa am din nou rabdare sa vorbesc despre continuturile legate de materie, nu despre cele ale procedurii sau ale ordinului nustiucare.
Imi doresc sa nu ajung la scoala deja epuizata si gandindu-ma ca laptopul meu a cedat si ca trebuie sa fac rost de unul urgent, pentru ca am primit azi o informare ca maine trebuie predata o situatie despre cati elevi au fost absenti la evaluarile initiale, dupa ce a fost transmisa o alta informare despre cati au fost prezenti.
Si, daca tot ne luptam cu ele, imi doresc, macar, ca toate cifrele si dosarele si statisticile sa ajute, in mod real, la imbunatatirea situatiei in care, din varii motive, a ajuns scoala romaneasca. 
Cum lucrurile nu stau asa, nu-mi ramane decat sa-mi doresc sa redevin profesor.


25 septembrie 2011

Jurnal de septembrie-aniversarea

Septembrie, lună plină. Nu ştiu ce-a fost pe cer, însă luna cea calendaristică a însemnat un univers întreg. Presărat cu bucăţi de trăiri de fericire, înfăşurat în cuvinte frumoase sufletului meu şi în prezenţe pe care mi le-am dorit pe toate la un loc şi de care am reuşit să mă bucur. Un univers în care şi-au făcut loc deopotrivă încântarea şi dezamăgirea, dorul de cuvinte, dar şi fericirea de-a primi, de unde nici nu gândeam, preţioasele cuvinte de suflet ce mă fac să merg mai departe dincolo de orice.
Aniversarea mea a fost mai mult decât aş fi îndrăznit să-mi doresc. Am vrut s-o trăiesc înzecit, mi-am dorit să o sărbătoresc şi să o împart cu oamenii frumoşi sufletului meu, să mă bucur cât pentru toate aniversările care au trecut, neînsemnat, pe lângă mine.
Am vrut o zi a mea în care universul să nu fie altceva decât bucuria din sufletul meu. Într-un fel aparent banal, dar atât de preţios, am vrut să-i am pe toţi lângă mine, pentru mine. Şi mi-am oferit prezenţa lor drept cadou. A celor ce-au fost acolo, dar şi a celorlalţi dragi care n-au putut fi.
Am vrut, de data asta, într-un fel ce poate părea egoist, ca totul să fie pentru mine, pentru prima dată, cred, aşa cum de atâtea ori sufletul meu a vrut ca totul să fie pentru cei dragi. 
Mulţumesc pentru cadoul pe care mi-l faceţi fiind parte din universul meu. Mulţumesc pentru cadoul pe care am putut să mi-l ofer prin prezenţa voastă lângă mine.

15 septembrie 2011

Ajutor pentru Sibiu

De la Geo citire (copiere, adică):

"acum ceva timp, Luci a primit urmatorul mesaj:



Felicitari, proiectul dumneavoastra depus pe Raiffeisen Comunitati a fost aprobat!
Sunteti oficial in concurs. Sustineti-va proiectul prin vot pe http://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/

Va multumim,
Raiffeisen Comunitati

ei au pregatit dosarul, dar acum au nevoie de ajutorul nostru.
nu te costa nimic, trebuie doar sa "cheltuiesti" 2 minute din viata ta.
cunosc personal conducerea centrului si pe cativa dintre cei internati acolo.
nu este o teapa de gen.

procedura ar fi urmatoarea:

dati click pe Inregistreaza-te, treceti apoi numele de utilizator care poate fi prenumele, pe care trebuie sa-l tineti minte, si parola.
dupa care click pe log in.
ulterior va aparea un mesaj prin care sunteti orientati sa va consultati adresa de mail ca sa confirmati inregistrarea..
Dupa ce va deschideti mailul de la Raiffesen comunitati, dati click pe link-ul de activare cont, vi se deschide o fereastra si dati click pe log in, apoi introduceti numele de utilizator si parola, apoi click pe Proiecte ONG, se deschide harta Romaniei si click pe Sibiu, iar la servicii sociale click in cerculetul cu proiectul "Gabriela merge mai departe" si in final clic pe butonul Voteaza.
Pentru cunoasterea proiectului dati click pe detalii.
multumesc."

10 septembrie 2011

România-Franţa. A putea şi a vrea

Despre seara de 6 septembrie s-au spus multe. Mai adevărate, mai exagerate, mai mincinoase. Din tot ce s-a spus, am rămas cu impresia eşecului-gazon impracticabil şi-un egal, iniţial nesperat, doar visat, dar care, nici el, n-a mai fost suficient.
Cumva înainte de meci, nişte oameni au pus, pe fiecare din cele 55 de mii de locuri, steaguri tricolore. Steaguri care nu erau din hârtie, aşa cum îmi imaginam, şi care nu erau nici cele mai mici, aşa cum mă aşteptam. Şi-au mai pus cartoane în culori tricolore. Tot pe fiecare scaun. Şi-am fost rugaţi ca, la momentul intonării imnului, să formăm, din braţe ridicate având în vârfuri cartoane, un tricolor aşa cum nu mai avusese vreodată ţara asta sărăcită de atâtea şi-atâtea emigrări ale atâtor oameni valoroşi care nu-şi mai găsesc rostul în patria lor. Un tricolor cât un strigăt înăbuşit de ajutor, strigătul unei naţii întregi. Şi-am mai găsit acolo, fiecare din noi, o hârtie cartonată şi sclipicioasă care certifică prezenţa la primul meci pe Arena Naţională. Cineva s-a gândit la asta. Şi ştiu sigur că au costat mult, mai mult decât îşi poate permite naţia asta bolnavă de neputinţă. Dar mai ştiu şi că m-am bucurat ca un copil găsindu-le pe locul meu din Arenă, locul meu primit cadou.
Prezenţa ta în 6 septembrie 2011 pe noua Arenă Naţională la primul meci al echipei nationale dovedeşte că iubeşti sportul şi susţii echipa. Pentru că ştim cât de importantă este această zi pentru tine, îţi mulţumim că eşti aici şi îţi certificăm prezenţa în tribune. Eşti parte din istorie! (P.S. Am furat poza de la Geo)
Cunosc neajunsurile multe ale acestei ţări. Ştiu despre teama de a merge pe stradă la ore întârziate, ştiu despre străzi chinuite de gropi, ştiu despre infrastructură deficitară, ştiu despre salarii, despre sărăcie, despre valori cu susu-n jos. Ştiu despre mitocănie, minciună, servicii publice şi administrative de doi bani. Ştiu şi despre scuipat lumea în autobuz, despre mâncat seminţe în scara blocului, despre manele care răsună în miez de zi şi de noapte în blocul vecin. Ştiu că suntem în urmă, în urmă, în urmă. Şi că, probabil, nu vom ajunge niciodată ca alţii. 
Ştiu, însă, că în seara aia de 6 septembrie, la meciul ăla pe care eram convinşi că-l vom pierde-deşi speram cu toţii că nu-m-am extaziat realmente în faţa adunăturii de români venită de pretutindeni să strige, să se bucure, să arate că iubeşte ţara asta de care ne batem joc atât de constant şi atât de firesc. Am ştiut, în seara aia, să aruncăm mucuri de ţigări în recipiente special aduse pentru asta-chiar dacă erau simple găleţi umplute cu nisip. Am ştiut să lăsăm toalete curate, în care existau hârtie igienică şi săpun. Am ştiut şi am putut să nu fim o adunătură de mâncăcioşi şi de scuipători de seminţe. Am putut să ne abţinem să aruncăm obiecte ale nemulţumirii pe un gazon terfelit-la propriu. Am ştiut să strigăm şi să ne bucurăm fluturând steaguri tricolore şi-am ştiut să cântăm imnul ţării acesteia de care ne batem joc atât de constant şi atât de firesc. Şi ce momente au fost acelea în care am văzut o mare de steaguri şi-am auzit zeci de mii de voci într-una singură şi-un singur cuvânt-numele ţării acesteia atât de frumoase şi atât de batjocorită de oamenii ei, aceiaşi care-l strigau cu atât de multă fortă!
Ne-am revenit, în final, din starea civilizată şi de iubitori de patrie. Ne-a nemulţumit egalul şi-am huiduit la final, în momentul în care jucătorii s-au aplecat în faţa noastră, ca oameni, şi-au aplaudat efortul nostru de a-i purta pe aripi de vânt, spre imposibila victorie. Am huiduit pentru că am uitat că, de fapt, ne aşteptam să pierdem meciul ăsta. Am uitat că scenariul cel mai aproape de realitate era un egal şi-am huiduit când am avut egalul. După 90 de minute de civilizaţie, am huiduit jucătorii pe care i-am purtat înspre egalul ăsta nesperat. Am huiduit, odată cu ei, şi oamenii care-au pus suflet în proiectul ăsta, făcând nopţi albe pe Arenă şi nedormind lângă copiii lor. Apoi am cârcotit zile întregi ridicând gazonul-etichetă reală a lipsei de profesionalism, la rang de criteriu definitoriu de analiză a întregii seri. Şi am exagerat şi am uitat că Arena asta Naţională înseamnă, totuşi, un pas înainte prin ea însăşi, pentru noi. Am putut să creăm iluzia civilizaţiei. Dar, în final, ne-am huiduit sufletele şi trupurile obosite de atâta emoţie şi de atâta speranţă a victoriei. Şi de atâta strigat spre a ridica ţara asta batjocorită undeva în sus, spre ceruri, spre nicăieri.
Am arătat că putem realmente. Dar, dacă nu voim, unde-i valoarea lui putem?


9 septembrie 2011

Un fel de-a iubi

Fără aşteptări, fără ore fixe, fără egoism, fără limite impuse celuilalt. Fără eternii monştri ai posesivităţii, fără glas şi fără cuvinte. Fără promisiuni reclamate, fără garanţii, fără vise de mai departe, doar cu visul-prezent. Cu tăceri paralizate de dor, cu fericirea de-a putea simţi atât de firesc, cu minunea regăsirii mereu şi mereu frumoasă şi caldă şi nouă. 

Un fel de-a iubi care lasă loc absenţei fizice şi drumurilor separate, un fel de iubire care te înalţă atât de sus si atât de profund, încât nu doare.
Un fel de-a iubi ce suprimă "de ce?"-ul în căutare de explicaţii şi îndoiala şi teama de a pierde. Un fel de-a iubi în care fie el prietenul tău drag şi bun, fie iubitul îşi pot păstra un colţ de suflet doar al lor şi (măcar) o fărâmă de lume a lor, fără ca asta să însemne că te iubesc mai puţin.
Un fel de-a iubi în care să înţelegem că suntem diferiţi şi unici şi, fiind astfel, iubim diferit şi... unic, manifestându-ne diferit şi unic.   
Un fel de-a iubi în care iubirea asta, după care tânjim atât, să nu se mai măsoare în dovezi - cerute, impuse, purtătoare de garanţii.
Un fel de-a iubi in care iubirea... să fie şi atât.  

Trebuie că vom învăţa felul ăsta de-a iubi. Aşa cum trebuie să învăţăm că iubirea nu ţine nici de ore fixe, nici de împărţeli, nici de promisiuni şi nici de aşteptări. Şi vom iubi în felul ăsta-sublim sau doar firesc, banal- atât cât vom putea, pentru acum, pentru o clipă, pentru până mâine sau pentru toată viaţa, urmându-ne, fiecare, calea. Separaţi sau împreună. Iubirea nu este un schimb.

6 septembrie 2011

Vinde-te pe nimic şi asumă-ţi rătăcirea din urmă

Vinde-te pe cât consideri că pretuieşti. Vinde-ţi trupul, vinde-ţi sufletul, sugrumă-te. Dar nu te întreba apoi unde eşti, care eşti în mulţimea de clienţi ai lumii ăsteia făcută ţăndări. Vinde-te, dacă voieşti, ieftin. Dar nu pretinde cumpărătorului să pună preţ pe preţul tău inexistent sau umilitor de mic. Oferă-te pur şi simplu, dacă voieşti. Dar adună-ţi cu demnitate bucăţile din tine împrăştiate pe oriunde. Adună-te cu totul, recompune-te, vinde-te din nou pe nimic sau oferă-te din nou. Vinde-te pe cât consideri că preţuieşti. Atât vei primi în schimb şi nimic mai mult. Dacă mai ai un gram de putere, când te vei trezi sugrumat, întreabă-te dacă nu cumva ţi-ai provocat asfixierea cerând pe tine un preţ mult prea mic. Când vei ajunge acolo, la ultima suflare, priveşte-te în oglindă şi negociază un alt fel de preţ. Mai aproape de realitate. Pentru că vei primi mereu şi mereu răsplata preţului pe care te vinzi. Atât şi nimic mai mult. Ca ultimă scăpare, asumă-ţi rătăcirea din urmă. 

24 august 2011

Râsu'-plânsu'. Sau ziua mea de ieri

Trezindu-mă azi, m-am gândit că ar merita să fac bilanţul zilei de ieri. Să-i spunem pagină de jurnal sau, cum ar spune Geo, despre viaţă pur şi simplu. Sau cum ar spune Carmen, la telefon la miezul nopţii tre să scrii despre ziua asta. Cine nu mai ştia ce mai fac şi cum o mai duc, află acum. Două puncte.
Încep cu trezitul. Devreme. Plec la şcoală să iau nişte manuale din dulap. Să-i spunem intrigă momentului ăstuia. Ce urmează se cheamă desfăşurarea acţiunii.
Ajung la şcoală. Televiziuni, incident cu bodyguardul care loveşte cameramanul-acelaşi bodyguard care, într-un week-end când mergeam la şcoală pentru că făceam un curs, am descoperit că-şi usca şosetele pe gardul şcolii. Acolo la intrarea profesorilor. Poliţie, declaraţii. Aglomeraţie, Bac-vreo 400 de candidaţi, profesori supreveghetori-mai competenţi, mai puţin competenţi. Întârzii mai mult decât era preconizat, evident, deşi, conform planului, căldura nu mă prindea în altă parte decât acasă.
Când soarele era mai sus pe cer, adică în jur de 14, plec să mă văd cu Carmen. Mă urc în 300, ma aşez pe un scaun. În stânga mea, în partea opusă, cu vreo două rânduri de scaune mai departe, cu faţa spre mine, un soi de femeie-în vârstă, îmbrăcată neglijent-extrem de neglijent, adică, o fustă şi nişte ciorapi de iarnă, murdară şi cu părul răvăşit, vorbeşte singură. Ea singură, eu-la telefon. Scuipă în palmă, se şterge pe ciorapi. Mai scuipă o dată, de data asta înspre mine. Mă ridic de pe scaun şocată, bâjbâi în telefon şi mă îndepărtez. Mă întreb dacă n-am vorbit prea tare şi am deranjat-o. Distanţa dintre noi era, totuşi, destul de mare, zgomotul de fond era si el mare-ne aflam în zona Victoriei, iar ea, oricum, ţinea un fel de monolog, care acoperea vocile restului pasagerilor. Îmi amintesc de o întâmplare similară experimentată de Carmen tot într-un mijloc de transport, într-o seară, în timp ce vorbea cu mine la telefon. Adică vorbeam mai mult eu, ea răspunzând aproape monosilabic, de teamă să nu deranjeze.  
Mă văd cu Carmen, în final. Plecăm să vedem dacă reuşim să mai cumpărăm un bilet la meciul România-Franţa. Unul care să fie cât mai aproape de alte două cumpărate anterior de pe un site. Unul cadou de la ea.
Bună ziua, bună ziua. Nu vă supăraţi, am vorbit ieri la telefon, avem un bilet rezervat în sectorul x, ni s-a spus să trecem astăzi să-l achiziţionăm. Sectorul x? Îmi pare rău, nu avem. Păi, bine, dar aşa ni s-a spus. Da, dar nu avem. (Şi mai acru, şi mai fără chef, şi mai iritat, si mai plictisit în acelaşi timp. Culmea, rolul ei în toată povestea era să vândă! Carmen îmi spune, cât să audă şi dna cea acră, că suportă din ce în ce mai greu astfel de episoade şi astfel de oameni. Ia atitudine şi cere să vorbească cu cineva care vrea să vândă bilete.) Bine, am putea să vorbim cu dna ics? Se ridică aproape scârbită de pe scaun şi-o cheamă pe doamna ics. Bună ziua, bună ziua, mă numesc igrec, am vorbit ieri la telefon  pentru un bilet în sectorul x, mi-aţi spus să trecem azi să-l achiziţionăm. A, da, sigur! Şi dna ics aduce un teanc de bilete în sectorul x, în care NU mai erau locuri, şi ne roagă să alegem. Extrem de binevoitoare, încercând să ne explice cam cum ar fi numerotate locurile. Ne vine altă idee, anume să dăm un telefon în altă parte, adică în locul de unde fuseseră achiziţionate celelalte două bilete. Să mai luăm unul, apoi să mergem cu toate trei şi să le schimbăm, astfel încât locurile să fie unul lângă altul. Sună telefonul, în sfârşit, i-l pasez lui Carmen. Vorbeşte tu, că eşti mai explicită! Bună ziua, bună ziua, numele meu este Carmen şinumeledefamilie, cu cine vorbesc? Buna ziua, numele meu este Carmen Zet. A, da? Şi pe mine m-a chemat Carmen Zet pănă acum doi ani. Pe bune? Foarte pe bune! Uitaţi, am achiziţionat de la dvs două bilete, aş vrea să mai achiziţionez unul. Şi doamna pe care o chema aşa cum o chemase pe Carmen găseşte o soluţie. Dar trebuie să aşteptăm până vineri. Ne întoarcem la dna ics, o rugăm să ne păstreze biletul până vineri, să vedem dacă se va rezolva unde tocmai vorbiseră cele două Carmen. Sigur că da!
Plecăm, ne minunăm, ne revoltăm. După ce intrăm în spaţiul destinat unui bancomat, Carmen îşi aminteşte ceea ce-mi mai spusese, de altfel-îşi uitase cardurile acasă. Lăsăm bancomatul, luăm 336 spre casă.
Şi, dacă tot pierdusem ziua fără să învăţ, mă hotărăsc să plec în celălalt capăt al oraşului, după nişte materiale. Zis şi făcut. Ajung în zona Republica, iau materialele. Iau metroul să mă întorc. În metrou, absolut încântată, constat că, din 8 persoane aşezate în jurul meu, 6 citeau! Uit de episodul cu semi-femeia din 300, îmi spun că, în definitiv, nu-i aşa rău, că sunt o mulţime de oameni frumoşi în jur. Pentru episodul din 300 şi cel cu biletul, fac apel la proverbul cu pădurea şi uscăturile.  
Ajung aproape de casă. Mă văd cu Doina. Stăm la poveşti. Până pe la 23. Plecăm, fiecare în direcţia ei. Purtam aceeaşi rochie pe care o îmbrăcasem încă de dimineată. Nici prea lungă, nici prea scurtă. Rochia de blugi, pentru cunoscători. Foarte aproape de intersecţie-adică într-o zonă nu tocmai necirculată, se întâmplă să mă trezesc buimacă în momentul în care, din spatele meu, cineva îmi ridică rochia. Mă întorc-mai şocată decât în cazul episodului 300-îmi reprim un ţipăt, rămân mută apoi văzându-l pe onanistul din spatele meu provocându-şi plăceri în urma gestului pe care-l făcuse. Asta a fost întâlnirea cu onanistul. Voi, ăştia, internaţi-vă, trataţi-vă şi nu mai provocaţi silă femeilor! 
Am ajuns acasă buimacă. Şi, pentru prima dată după multă vreme, am verificat de două ori dacă am încuiat uşa. Proverbul cu pădurea şi uscăturile e, şi el, istorie.

P.S. Se pare că problema cu biletul se va rezolva. Carmen m-a anunţat că a vorbit în dimineaţa asta din nou cu dna cu acelaşi fostnume, au făcut un scenariu, au pus la cale un plan. Răspunsul vineri. Bună ziua, bună ziua, dnul curier, vă rugăm să nu livraţi biletul în mai puţin de o săptămână, pentru că s-ar putea să stricaţi scenariul şi s-o luăm de la capăt. Pe bune? Foarte pe bune! 
Ieri, Carmen a fost mai inspirată rămânând în casă după episodul cu biletele şi având activităţi mai gospodăreşti decât întâlniri cu onanişti. Scuturat fulgi, de exemplu. 
Onanistul e viu şi-şi clăteşte ochii provocând silă altor femei, iar dna acră de la bilete e, probabil, la muncă. Să vândă şi azi cum ne-a vândut nouă ieri.

21 august 2011

Orbire cu voie

Închide ochii şi rămâi câteva clipe în întuneric. Gândeşte-te cum ai trăi dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă aşa, fără să vezi culorile, fără să vezi soarele, fără să vezi florile. Fără să vezi pe unde calci, unde trăieşti sau încotro te îndrepţi. Imaginează-ţi că e întuneric pretutindeni şi imaginează-ţi că nu ai cum să ştii ce înseamnă să vezi un zâmbet, aşa cum nu poţi să ştii ce înseamnă să vezi expresia unui chip. Imaginează-ţi că nu te poti hrăni cu imagini care-ţi bucură sufletul-nu te poţi bucura de albul luminos al zăpezii, de verdele din jur şi nici de albastrul apei. Gândeşte-te cum ai trăi neputând să vezi chipurile dragi din jur. Imaginează-ţi că, odată cu fiecare pas pe care-l faci, te întrebi dacă vei cădea.
Te simţi singur? Imaginează-ţi cum te-ai simţi orbecăind în întuneric, ţinuit într-un loc şi fără a putea să-ţi vezi un prieten, când asta ar fi singura cale să-ţi revii. Imaginează-te incapabil să alergi, incapabil să citeşti, incapabil să fii independent. Imaginează-ţi că trăieşti simţind forme, că trăieşti imaginându-ţi.
Când nu mai ştim să ne bucurăm de noi, ar trebui să stăm cu ochii închişi o vreme, în întuneric. Sau să ne imaginăm că nu mai putem vedea oamenii frumoşi din jur, atunci când nu mai suntem în stare să apreciem că-i vedem lângă noi. 
Când nu mai suntem in stare să ne bucurăm de lucruri mărunte, ar trebui să închidem ochii, să stăm în întuneric o vreme-până când ne va fi suficient să ne bucurăm şi să zâmbim doar văzând lumina.

Uneori, refuzăm să vedem şi trăim în întuneric văzând. Fără să realizăm că ne provocăm propria orbire.

20 august 2011

E cum ne place

Nimeni, absolut nimeni în afară de noi înşine nu ne impune limite. Nimeni nu ne ţine închişi într-un univers-trecut,de altfel-care ne provoacă angoase, ne face să ne îndoim de propria valoare, ne creează o imagine a noastră care aduce a neîmplire, a eşec permanent, a nemulţumiri şi a incertitudini. A întrebări ce pun la îndoială hotărâri luate îndreptăţit atunci-pentru că, de-ar fi altfel, ar înseamna că negăm, şi-am nega realmente, autenticitatea trărilor pe care le-am avut. Ne construim, lăsând trecutul să ne bântuie mintea, să ne punem întebări şi făcându-ne timp pentru păreri de rău, o imagine a noastră care anihiliează autenticitatea momentului în care am decis într-un fel sau altul. O proiecţie a noastră ca fiind incapabili să ne asumăm. Întorcându-ne, vom da voie trecutului să-şi facă jocul, ţinându-ne captivi ai lui şi, mai ales, ai noştri. Nu vor exista nici prezent, nici viitor. Nu vom exista nici noi, va exista doar trecut. Şi va mai exista-atât cât va putea-o minte îmbolnăvită de angoase, de întrebări şi de noi. Uitând că deciziile luate sunt cele mai bune-sau,cel puţin, uitând că aşa au fost în momentul în care au fost luate, facem loc limitelor. Ne vor ţine acolo atâta timp cât nu vom fi capabili să le înlăturăm. Să suferi de pe urma propriilor decizii este cea mai dăunătoare dintre limitele pe care ni le putem impune. 
Poate că stă în firea lucrurilor să fie aşa. Poate că uneori alegem prost. Dar, cu siguranţă, alegem şi mai prost în momentul în care ne lăsăm copleşiţi de propria minte, în momentul în care regretele devin mai importante decât certitudinea, în momentul în care vedem o chestie bună în ceea ce a fost, uitând de cele trei, cinci, şapte rele. E, în definitiv, cum ne place.
Percepeţi doar momentul prezent, eliberaţi-vă mintea de trecut. Au mai rămas vreo angoasă, vreo incertitudine, vreo întrebare?


10 august 2011

Au fost odată nişte aşteptări care au ucis o iubire

Atunci ai iubit ideea de iubire. Ai zămislit în tine dorinţa iubirii despre care citiseşi în cărţi. Iubirea purificatoare, eliberatoare, cea paşnică şi pe care o învăţaseşi citind.
Apoi ai încercat să înveţi iubirea care se învaţă. Ţi-ai însuşit-o, asemeni unei lecţii. Firesc. Cu timpul, ai învăţat că a sta lângă cineva înseamnă a accepta. Şi-ai acceptat într-atât încât nu mai ştiai care eşti tu, cel adevărat. Într-atât îţi doreai să-ţi trăieşti iubirea. Chinul de-a acceptarea ţi-a provocat răni.
Apoi, la fel de firesc, ai avut conştiinţa falsităţii eului tău. Te-ai luptat să-l recapeţi, ai învins, dar regăsirea nu-ţi era familiară. O vreme, ai încercat să te strecori printre picături. Alergând, te-ai trezit în alt loc. Iubirea din cărţi devenise neputincioasă, cedase amorului-iar tu deveniseşi mijlocul pe care, avid de a-şi împlini poftele, celălalt îl folosea fără vrerea ta. Ca pe un bun propriu asupra căruia îşi asuma o responsabilitate pe care nu o reclamaseşi, pe care nu voiai s-o percepi ca fiind reală, pe care voiai s-o înlături. Şi aveai de ales între a te simţi un obiect şi-a fi tu însuţi obiectul rutinei. 
Apoi ai ales singur, gândind că-i mai preţios să-ţi regăseşti sinele pierdut. Amorul îţi ucisese propria-ţi iubire. Cea care-ţi dă starea de a fi bine cu tine, cea care-ţi ghidează paşi şi-ţi deschide orizonturi. Ai descoperit preţiosul din tine când, privindu-te în oglindă, ai avut sentimentul că te-ai regăsit. Nu aveai altceva decât grija propriilor simţiri, a propriilor stări, a propriei lumi. A propriului spaţiu.
Apoi nu ţi-ai mai fost de ajuns. Ai fugit buimac înspre trăiri în doi, jumătăţi de trăiri de adolescenţă întârziată, adorându-le şi preţuindu-le aşa cum nu fusesesi în stare să o faci în anii dinainte. Fără să reclami nimic şi anihilându-ţi orice sâmbure de aşteptare ce ar fi putut să devină sursă a dezamăgirii. Fără să reclami, din spaima că ai rupe vraja. Si-ai redescoperit că iubeşti iubirea.
Firesc, cumva pe nesimţite, au început să apară aşteptările. Pentru că-ţi doreai mai mult şi mai mult. Pentru că voiai totul pentru tine, pentru că nu-ţi mai ajungea clipa, îţi doreai clipe. Pentru că voiai certitudini drept gaj al unui confort afectiv-acela de a te şti iubit. Şi ai ajuns să nu mai distingi între a iubi şi-a poseda, între a oferi şi-a primi. Acum, iubirea a devenit sinonimul promisiunilor, al aşteptărilor. Şi va începe să moară, odată cu prima aşteptare înşelată, va deveni o stare chinuită, dătătoare de frici şi angoase.

8 august 2011

Vecinul, colegul de serviciu şi capra

Realmente mi se adânceşte sentimentul că fac parte din alt film. În filmul meu e creionată o lume în care fiecare îşi vede de propria persoană, de propriile preocupări. Se uită la sine, mai mult decât la cei din preajmă, se analizează şi-şi consumă energia pentru sine, mai mult decât pentru ce fac sau ce nu fac alţii. 
Când cobori să-ţi cumperi o sticlă de suc, ştii că la cel puţin una din ferestrele blocului stă un vecin curios să vadă ce-ai mai cumpărat. Catalogările sunt făcute în funcţie de varii criterii.
Astfel, se atribuie etichete diferite după felul de pâine pe care-l cumperi, după sucul pe care-l iei de la colţul blocului, după ora la care pleci, cea la care vii, după oamenii care-ţi intră în casă şi, fireşte-mai ales dacă eşti femeie şi locuieşti sin-gu-ră-după orele la care pleci, vii sau primeşti musafiri. Simţi la tot pasul un ochi scrutător sau auzi o voce spunând despre tine ceea ce nici măcar tu nu ştiai. De la nişte oameni despre care nu te interesează să ştii absolut nimic, care nu ţi-au consumat niciun gram de energie vreodată. Fireşte, ei ştiu foarte multe despre tine, pentru că nu au altă preocupare decât aceea de a afla, de a întreba pe la colturi, de a cârcoti, de a se hrăni cu atenţia îndreptată spre existenţa ta, nu spre a lor. Dacă le adresezi un bună ziua politicos, ţi se răspunde cu un bună-după criteriul simplu al vârstei, adică eşti mai mic, bună ziua fiind pentru oameni mari şi aceia sunt ei-rostit cu o familiaritate forţată, superioară şi de prost gust şi pe care nici că ţi-ai dori-o. Pentru că tu vrei doar să fii politicos salutând. N-ai schimbat vreodată două vorbe cu ei, n-ai reclamat nimic, n-ai bătut la uşa lor. E categoria aceea de oameni cu care, oricât ai fi de politicos, nu-ti doreşti să schimbi complezenţe. Acei oameni pe care nu vrei să-i saluţi. E acea categorie de oameni care trăiesc din a-i analiza pe ceilalţi-vecini, colegi de serviciu, rude. Acea categorie de oameni pe care n-ai s-o înţelegi niciodată, oricât de generoase ţi-ar fi limitele înţelegerii. 
Poate dacă preocupările de genul acesta ar provoca dureri fizice, am avea o şansă în a trăi-convieţui cumva mai uman. Fireşte, asta în cazul în care astfel de personaje n-ar fi, cumva, imune şi la durerile fizice. De dragul preocupării pentru alţii.

6 august 2011

De ce sunt bărbaţii infideli?

E un răspuns care nu mi-a fost reclamat, dar m-a stârnit postul lui George Colang. Post pe care-l găsiţi aici. M-a stârnit nu pentru că aş considera afirmaţiile lui drept nişte neadevăruri, ci pentru că trebuie făcute nişte precizări. Dacă ar fi să se facă o distincţie cantitativă a infidelităţii între femeie şi bărbat, aceasta este dată de mobilul înşelăciunii. Câteva idei, drept premise:

Evident, bărbaţii înşală la fel cum o fac şi femeile, nu există o cantitate de înşelăciune şi de hoţie; suntem toţi o apă şi un pământ, ne fug ochii după toate şi după nimic şi uite aşa aşteptăm să vină marea peste noi.
[...]
Femeile sunt cu mult mai mult avide decât bărbaţii, ele sunt mai mereu cu un pas în faţa gorilelor. Mi se pare imposibil şi chiar lipsit de bun simţ să credem într-o gogomănie de felul acesta. (este vorba despre gogomănia de a crede că bărbaţii înşală mai mult decât femeile)

Bărbaţii nu-s mai răi şi nici mai buni decât femeile. Mai ales, nu-s mai răi. Invers, femeile nu-s mai bune sau mai inocente decât ei. Toţi o apă şi-un pământ, într-adevăr. Cu diferenţe pe care voi încerca să le expun mai jos.
Aş reformula mitul care spune că masculul înşală mai mult decât femela. Aş spune că bărbatul înşală altfel decât ea. Pur şi simplu altfel. Şi când folosesc termenul ăsta, mă refer la mai multă uşurinţă. Poate ăsta e motivul pentru care se spune că EL înşală mai mult. Este vorba de o uşurinţă dată de o distincţie mai clară între sex-ca nevoie de natură biologică ce trebuie satisfăcută-şi sentimente. Distincţie pe care femeile o fac mai greu. Şi, dacă vorbim de diferenţe între bărbaţi şi femei când vine vorba de înşelat, poate că în zona asta ar trebui să căutăm răspunsuri, în primul rând. Femeia amestecă mai uşor lucrurile, separă mai greu nevoia fizică de sentimente. Mai greu, asta nu înseamnă că nu sunt destule cele care fac bine această distincţie. Numai că sunt mai puţine decât bărbaţii, dacă-i să vorbim de cantitate. Când o femeie caută să se ducă în altă parte, se va duce, în primul rând, pentru că va căuta să ajungă undeva unde să i se reconfirme frumuseţea, va căuta gesturi de afecţiune care-i lipsesc, mărunţişuri pe care un bărbat le face de obicei la începutul relaţiei. Floarea, cuvântul care-o face să se simtă specială, bileţelul pe care-i scriai te iubesc. EA tânjeşte mai mult după asta, decât după sex. Şi, da, e adevărat, poate nu mai ştie nici ea să te facă să vrei să faci mărunţişurile astea. Dar, de-i vor lipsi, poate că le va căuta în altă parte şi, când le va găsi, mai mult decât bărbatul in situaţia in care ajunge în altă parte, va pleca. Pentru că, mai mult decât bărbatul, nu se mai întoarce după ce a înşelat. Căci, dacă a regăsit mărunţişurile după care tânjea si de care-i era dor, a înşelat şi cu sufletul.
De obicei, bărbatul caută în altă parte pentru că femeia de lângă el nu mai e frumoasă, nici îngrijită, nu mai are poftă de sex la sfârşitul unei zile în care a alergat după doi-trei copii, nu mai e atât de dispusă să satisfacă o nevoie biologică a celui de lângă ea, nevoie care pentru ea nu-i, oricum, atât de pregnantă. Câti bărbaţi s-au simţit un obiect, o cale de satisfacere a unei nevoi biologice, în faţa unei femei? Dar invers? Şi aici, cantitativ, balanţa înclină în favoarea femeilor. Rămânănd în sfera exemplelor, câte dintre ele vor mai fi dispuse să te iubească după o ceartă? Câte vor fi capabile să-şi oprească mintea din a toca nemultumiri, iubind apoi? Puţine. Multe din ele nu te vor lăsa nici să le atingi. Nu imediat. Nu după o ceartă în urma căreia ea vrea să simtă afecţiune sufletească, iar el, trupească.
Rămânând în contextul mobilului infidelităţii, există bărbaţi care consideră că o altă femeie poate salva o relaţie. Cealaltă poate împrospăta, poate reduce monotonia. Şi, când intensitatea trăirilor se va fi estompat, EL se va întoarce de unde a plecat (fără să fi plecat, de fapt!) Iubind, poate, mai mult. Din nou, într-o astfel de situaţie, pentru că se implică mai uşor şi altfel decât fizic, femeia se va întoarce mai greu după o infidelitate. Acum, bărbatul care înşală e mai degrabă duplicitar. Realmente, le poate iubi pe cele două femei din viaţa lui. Pe cea de-a doua intens. Dar cu acea intensitate care nu lasă loc banalităţii, care te ţine viu, care-ţi face să zburde fluturi în stomac, dar care, pe cât este de frumoasă, pe atât de sigur este sortită sfârşitului. Nu intru în sfera moralului, a ideii de a fi acolo ori a nu mai fi deloc, de a fi într-un singur loc, nu în două, pentru că aşa ar fi just faţă de celălalt.
Poate că împrospătarea de care vorbeam ţine şi de calităţile pe care le poţi redescoperi la cel căruia îi eşti infidel, prin comparaţie cu celălalt. În acest caz, dacă duce la o redescoperire, infidelitatea poate fi cumva benefică?
Apoi, nu pot să nu invoc modul în care un bărbat îşi verbalizează, în general, poftele trupeşti. Între două grupuri-unul format din bărbaţi şi altul de femei-verbalizarea dorinţei va fi mai prezentă în cadrul primului. Bărbaţii îşi exprimă mai uşor atracţia fizică şi mai vulgar decât femeile. Ce bună-i aia! sunt cuvinte mult mai prezente decât... ce bun e ăla! Probabilitatea ca, mergând pe stradă, o femeie să fie abordată de un grup de bărbaţi este mai des întâlnită decât situaţia inversă. Alt motiv pentru care îi este atribuită bărbatului infidelitatea, mai mult decât femeii. Chiar fără ca ea să fie concretizată.
De ce sunt bărbaţii infideli? Pentru că le place. Pentru că biologicul-cu nevoile lui-este disociat de psihic si vor să şi-l satisfacă. Pentru că se plictisesc repede şi caută provocări noi. Ceea ce fac şi femeile, dar, se pare, într-o mai mică măsură. Pentru că, de obicei, pentru bărbaţi, nevoia de sex e mai importantă decât pentru femei. Dacă nu vor primi ceea ce-şi doresc, vor căuta în altă parte. Nu-i o noutate faptul că, cel mai frecvent, nemulţumirile bărbatului se situează în sfera lipsei de dispoziţie a femeii de lângă el în această direcţie.
De ce sunt bărbaţii consideraţi mai infideli decât femeile? Pentru că pot să fie infideli fără să fie nevoiţi să plece de acolo. Mai mult decât femeile. Pentru că se pot întoarce şi pot iubi la fel. Pentru că pot avea o relaţie strict sexuală în altă parte, fiind capabili să trăiască şi acasă. Pentru că nu amestecă lucrurile aşa de mult cum o fac femeile. Iar dacă ele sunt cu un pas înaintea lor, pasul este, de multe ori, degeaba, pentru că nu-l concretizează la fel de mult ca bărbaţii.

1 august 2011

De vorbă cu florile

Anthurium şi Impatiens. De la mama. Nu ştiu ce le face, cum le face, le cântă, le vorbeşte, le îngrijeşte cu atâta drag, încât sunt voioase şi înflorite de fiecare dată când le văd! La mine nu prea le place, cred că nu cânt frumos ori nu ştiu să le vorbesc!

La ea, la mama adică, arată cam aşa: 

Anthurium
Impatiens
Nu le-am pozat pe ale ei, dar am căutat ceva care să semene. Sunt o ne-bu-ni-e! Acum am şi eu, sper să învăţ să le vorbesc cât să le placă! :D

26 iulie 2011

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,

Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,

Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,

Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,

Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.


Adrian Păunescu 

Pentru că voiam s-o am aici. Şi s-o (re)citiţi şi voi. :)

24 iulie 2011

Cronica unei flăcări ploioase

Am aşteptat un pic, cât să se aşeze. Găndurile şi trăirile. Cât să pot povesti, cu degetele pe tastatura asta obosită, despre cum mi-a fost şi cum ne-a fost nouă în seara aceea.
Ştiam că Adrian Păunescu ar fi împlinit 68 de ani pe 20 iulie. De evenimentul dedicat poetului am aflat cu vreo două ore înainte de începerea lui-stătusem, de altfel, destul de mult cu ochii în televizor, dar asemenea anunţuri nu fac rating, astfel că mi-aş fi petrecut seara în acelaşi mod banal, urmând ca, aflând ulterior, să regret că n-am fost acolo.
Capricioasă vreme. Am ajuns la Arenele Romane odată cu ploaia. Nu ne-a trecut prin gând să plecăm dar, la ceva timp după începerea evenimentului, am găsit soluţia unor saci de plastic primiţi de la nişte vecini ai Arenelor pe care i-am întrebat unde pot găsi un magazin de unde să cumpăr o umbrelă. Le mulţumesc şi, poate, odată în viaţa asta, o să le pot întoarce gestul.
Spectacolul începuse deja şi, întorcându-mă la Arene-bucuroasă pentru sacii ce urmau să ne apere de ploaie- am auzit melodia mea de suflet. Emeric Imre delecta sufletele şi ploaia cu Nebun de alb. Prima piesă a Cenaclului, cred,  ale cărei versuri le-am învăţat. Am alergat printre picături, încercând să mai prind ceva din piesă şi sperând că refrenul ce-l auzeam nu era ultimul. N-a fost să fie, totuşi. 
Nu mi-a fost dat, până în seara aceea, să fiu laolaltă cu atâţia oameni preţioşi. De la premianţii Dabija, Bellu, Bute, Ioaniţoaia, Stanca, Constanţa Buzea-mama lui Andrei Păunescu, până la Doru Stănculescu, Cristian Buică, Valentin Moldovan, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Magda Puşkaş, George Nicolescu, Florin Piersic. Şi ce moment a fost acela în care Piersic a recitat Repetabila povară, în cele câteva clipe în care ploaia a stat şi ea, ascultând mută! Şi acela în care fiul Tatianei Stepa ne-a amintit de Copacii fără pădure a regretatei cântăreţe! Pe Piersic l-am ascultat cu lacrimile jucându-ni-se în ochi, am cântat cu Cătălin Stepa, am ascultat muţi, în ploaie, Umbra lui Alifantis.
S-au adunat nori deasupra Arenelor, s-a întunecat cerul, a început furtuna. Şi-am dansat în ploaie pe 20 de ani, cântată de Magda Puşkaş, pe Aruncarea în valuri a lui Şeicaru. Şi mi-a fost dat să-i văd în acelaşi timp pe scenă, cântând împreună, pe Magda Puşkaş, Şeicaru, Socaciu şi Andrei Păunescu, bucurându-se de prezenţa celor care nu se lăsaseră alungaţi de furtună. 
Şi-aş fi vrut să ţină o veşnicie şi ploaia, care nu mai era rece, şi cântecul. Căzuse noaptea peste Arene şi cerul îşi cerea tributul în linişte. Cât să ascultăm ploaia şi să ne liniştim sufletul. Se încheiase o aniversare. A unor părinţi, a acelora plecaţi dintre noi. Ce potrivire! Andrei Păunescu a găsit modul ăsta sublim de-a sărbători o zi a tatălui plecat în nefiinţă, dându-mi ocazia să-l sărbătoresc şi eu pe cel ce-a fost tatăl meu. Era şi ziua lui. Se lăsase noaptea peste Arene, odată cu furtuna acompaniind Aruncarea in valuri, Umbra, Repetabila povară.
Noapte care cânţi, purtată de valuri jucăuşe, neobosite, noapte care cânţi despre iubiri eterne. Noapte care ne porţi de la cer la pământ. 
"Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie."
Nu i-a lipsit nimic acestei seri. Poate doar timpul. I-a lipsit timpul ce-a fost prea scurt.Acelaşi care este mereu scurt în momentele de fericire!
Mulţumim, Andrei Păunescu!
Pentru pozele ce vor urma îi mulţumesc Emiliei Nicolae!


17 iulie 2011

Dificila demnitate

Demnitatea mea, ceea ce EU consider a fi demnitate este un amalgam de comportamente, reacţii şi trăiri potenţate de anumite valori în care credem.
Înclin să cred că a fi demn devine o sintagmă cu nuanţe de subiectivism acut depinzând de la un individ la altul. Însuşirea de-a fi demn este cel mai adesea asociată cu aceea de-a fi moral, iar moralitatea nu mai pare o valoare cu aceleaşi conotaţii pentru toţi. 
Pentru alţii, aceeaşi demnitate trimite la prestigiu, la un soi de calitate de-a fi mai presus de alţii, de-a deţine fie adevărul suprem, fie atribute care-l plasează dincolo de majoritate. Pentru că nu toţi suntem prestigioşi. 
Totuşi, lasând nuanţele, să fii demn răsună, în esenţă, la fel, în mintea majorităţii. Trimite la  principii pe care ţi le asumi şi pe care le respecţi, la valori pe care ţi le însuşeşti, în care crezi şi de la care încerci să nu te abaţi. Trimite la verticalitate. Acea verticalitate care te face previzibil în unele situaţii-pentru că anticipează reacţii sau stări. Aceeaşi verticalitate care te face să te întrebi dacă a avea o reacţie care anulează principii sau valori este sinonim cu a nu mai fi demn.

14 iulie 2011

Eu îi spuneam Raisa


Ma bucur sa dau peste tine asa, intamplator. Am de lucru dar, ca de obicei, nu prea am chef si a fost asa o gura de oxigen sa te citesc. Mi-am amintit cat de dor imi este de scoala, de facultate, de cafelele noastre, de sesiune, de elevii mei, de mine cea de dinainte de David...parca eu dintr-o alta era care capata incet incet semnificatii aproape biblice. Te pup si te astept, in continuare, pe la noi... Elena
 
Pe Elena am cunoscut-o în timpul facultăţii. Într-o vreme în care cele mai mari griji erau legate de sesiune. Şi de cum să mai facem rost de cărţile din bibliografii, nişte liste lungi, pe care le primeam la începutul fiecărui semestru.
Eram colege de grupă şi, am realizat mai târziu, eram cam singura care-i spunea Raisa. Dar ea muncea încă de atunci, aşa încât probabil aşa se explică faptul că apropierea noastră nu s-a produs încă din primul an.
În casa ei am dormit, am mâncat, am băut cafele interminabile şi-am spus poveşti. Ale noastre şi ale altora. Înnodam şi deznodam file de poveşti, râdeam, ea era cea panicată-aşa îşi spunea, eu-cea relaxată. Mâncam îngheţată, beam Jacobs, fumam Kent. Cărţile-multe-erau mereu fotocopiate de mama Elenei în dublu exemplar, deşi, cel puţin spre sfârşitul facultăţii, sesiunile mă prindeau în casa din Romană. Ne-ar fi ajuns unul. Când mi-a fost frig, am primit o pereche de mănuşi călduroase. Când n-am avut unde să locuiesc, am locuit împreună. Ajunsesem, simţeam, o prezenţă constantă în viaţa ei şi-a mamei ei, în casa lor.
Licenţa ne-a găsit apropiate. Acea apropiere care, cel putin pe mine, mă făcea să nu pot să-mi imaginez cum aş fi fără ea în preajmă, fără poveştile noastre, fără cafelele din faţa casei, fără NOI, fără prietenia noastră. Acea apropiere care simţi c-o să dureze o viaţă. 
Numai că viaţa nu ne-a trimis în aceleaşi direcţii. Priorităţi diferite, vieţi diferite. Şi-au început să devină din ce în ce mai rare cafelele de pe treptele din faţa casei, poveştile interminabile, prezenţa fizică a uneia în viaţa celeilalte. S-a produs pe nesimţite îndepărtarea, ca şi cum ar fi apărut o altă Elena pentru fiecare din noi. Poate că realmente a apărut. Sub forma unei căsnicii, a unui copil, a unui serviciu. Sau sub forma unor relaţii noi, a unor apropieri de nişte oameni cu aceleaşi preocupări, a unui anturaj nou. Sub forma unei alte lumi.
După un timp, vorbind la telefon, am aflat că avea patru joburi, terminase un master, mai făcea încă unul. Mi-am propus să schimb lucrurile, să anulez distanţa, să o vizitez ori de câte ori puteam.
Apoi mi-a spus că este însărcinată. Tot la telefon. Terminase şi masterul al doilea, cred. Şi iar mi-am propus să o vizitez, şi iar am simţit că vreau să anulez distanţa, să fiu în lumea ei, lângă ea. 
Am vorbit din nou după ce s-a născut David. Şi ne-am văzut. La botez. Era neschimbată, aceeaşi prezenţă plăcută si deschisă. Odată ne-am văzut în parc. Şi-am descoperit-o pe Elena mamă-una frumoasă, radiind lângă David.
Am sunat-o. Era însărcinată, urma să aibă o fetiţă. Nu-mi amintesc s-o fi văzut-o vreodată în timpul sarcinii. Apoi am vorbit chiar înainte de naştere. Apoi după ce s-a născut Ana Sofia. 
Am vizitat-o de curând. La mai bine de două luni de la naşterea Anei Sofia. Am găsit o Elena la fel de caldă, la fel de altruistă, am retrăit câteva din momentele din timpul facultăţii în timp ce căuta să-mi împrumute nişte materiale. Am stat pe scările din faţa casei, am povestit, cu David jucându-se pe lângă noi, în timp ce Ana Sofia dormea. Mi-au trecut prin faţa ochilor-nu ştiu de ce nu i-am spus atunci asta-o parte din poveştile de demult. Jumătate de cafea, jumătate de noapte, jumătate de zi. Jumătate de trăire amară că lucrurile s-au schimbat şi nu mai suntem NOI. Noi două şi apropierea şi preocupările comune.
Este împlinită şi sper să ştie asta. Şi este modelul meu de om care îşi asumă un rol, dincolo de orice limită. Mă întreb, uneori, de ce nu reuşim să păstrăm ce avem. De ce lăsăm distanţa să-şi joace rolul, de ce cafeaua nu mai e aceeaşi, de ce păstrăm doar gustul, nu şi trăirea autentică? Pentru fiecare din noi a existat sau există, în viaţa asta, o Elena. Lângă care ne spunem că vom fi mereu. Şi lângă care nu mai suntem apoi, lăsând lumile să se separe. Câţi oameni trebuie să vină şi să plece de lângă noi pentru a învăţa că unii, în special cei frumoşi, merită efortul de a ne face timp pentru ei? Până la urmă, treptele din faţa casei sunt aceleaşi.
Nu ştiu dacă i-am mulţumit vreodată. Dacă am pronunţat vreun mulţumesc care să i se adreseze. Sau dacă a simţit, măcar, că-i mulţumesc. În timpul ce-a trecut am învăţat că-i pretios să spui ce simţi, când simţi.
Mulţumesc, draga mea, şi să nu-ti fie dor de tine, eşti la fel de frumoasă!

13 iulie 2011

Aurora Liiceanu-La taifas

Totu-i simplu. Ca şi cum ai sta la taifas. Unul despre viaţă, în care se rostesc adevăruri din cele care te lasă mut. Ca şi cum s-ar face un inventar al trăirilor şi-al poveştilor în care e musai să se regăsească fiecare din participanţii la discuţie. Femeia cu un fizic nefericit-dar fără vreun complex din pricina asta-devorată de dorinţa de a fi iubită de un bărbat, femeia frumuşică, feminină, mereu aranjată care trăieşte alături de un bărbat respectat şi admirat, dar cu mulţi ani mai în vârstă decât ea, femeia părăsită de bărbatul ce reprezenta perfecţiunea întruchipată şi obsedată de această pierdere. Femeia în stare de "doliu erotic"-sintagmă atribuită de autoare stării de după separare, pentru că seamănă cu moartea. Femeia în coma doliului erotic. Femeia cea fără de trecut şi cu un viitor care nu mai vine. Femeia roabă a imediatului negândit, necenzuat, stârnind dorinţe şî trăiri bărbatului timid. Femeia tânără, delicată, frumoasă, născută într-o familie săracă, ducând o existenţă ternă alături de soţul ei. 
Femeile şi bărbaţii. Chimia, trăirile, motivaţiile, atracţia, iubirea, marea iubire-dorinţa de-a iubi, anihilând convenţiile sociale, iubirea ce reuşeşte să le anihileze, teama, adulterul cel imoral. 
Nu-i un inventar pe care şi-l doreşte, intuiesc. La taifas spune poveşti cu oameni, despre oameni. Despre viaţă. Iar viaţa nu o poti trăi decât acceptând că ea curge, că te schimbă, că te face să suferi, dar şi să te bucuri. Indiferent în care din poveştile de mai sus te regăseşti.

11 iulie 2011

Competenţă-abilitate de bază: eschivarea

Azi-noapte, în loc să citesc pedagogie, dacă tot nu dormeam, am făcut imprudenţa să deschid "La taifas" a Aurorei Liiceanu. Spun imprudenţă pentru că n-am mai scăpat-o din ochi până după 3 dimineaţa şi că, dacă dormeam, nu se mai întămpla ce urmează să vă povestesc acum. Imprudenţa mai mare a fost, însă, să las tv-ul deschis. Câutând, la un moment dat, o foaie pe care să fac însemnări din carte, am făcut imprudenţa-de data asta în sensul propriu al cuvântului- să-mi arunc ochii la tv. Şi ce descopăr?! Descopăr o reluare a unei emisiuni-probabil din timpul zilei de ieri- în care invitat era chiar ministrul Funeriu. 
Curioşii mor repede. Şi, dacă nu mor, măcar se irită-enervează. Ca mine, azi-noapte. 
Nu mi-a fost dat niciodată să văd o persoană mai abilă într-ale eschivatului! Să reuşeşti să eviţi de fiecare dată să răspunzi la o întrebare invocând eventualiăţi ale unei realităţi viitoare, mi se pare curată dibăcie! Parol! 
Nu mi-a rămas în cap ni-mic care ar avea legătură cu părerea domnului mai sus numit despre învăţământul actual, despre "de ce?" urile multe care i-au fost adresate. Mi-a rămas, însă, în cap, cum zice Noua Lege a Educaţiei că ar fi. Sau cam care-ar fi vinovaţii pentru situaţia actuală. Sau, ce vorbesc aici?! Nici atăt.
Adică: În 2002 procentul de promovabilitate a fost nuş cât. În 2011 procentul a fost atât, s-au pierdut nuş câte procente pe drum, care consideraţi dumneavoastră că ar fi explicaţia?
Răspuns: Vedeţi dumneavoastră, nu pot să răspund la această întrebare. Structura Bacalaureatului a fost cea propusă de dna Andronescu. (P.S. Lipsa ghilimelelor se explică prin faptul că replicile redau conţinutul, nu reproduc întocmai cuvintele participanţilor la discuţie)
Cine-i de vină pentru rezultatele dezastruoase din învăţământul actual? 
Ca un sistem să funcţioneze este nevoie de trei componente obligatorii: resurse materiale-înţeleg eu şcoli dotate corespunzător, infrastructură şi alte asemenea, resurse umane-adică tot ce e uman şi implicat în procesul instructiv-educativ şiiiii motivare-înţeleg eu a acestor resurse umane. Dacă una din aceste componente lipseşte, sistemul nu funcţionează. Zău? Cel puţin una din aceste componente lipseşte cu desăvârşire. Aşa, si?
Păi cum, zice moderatorul, să funcţioneze, când însuşi directorul este ales pe criterii politice? FALS. Cunosc cel puţin 3 (trei) directori de şcoală care n-au nicio treabă cu politicul. Mă rog, altă poveste. 
Răspuns: Conform Noii Legi Naţionale a educaţiei, directorul va fi ales de Consiliul de Administraţie format din, citez: "părinţi, reprezentanţi ai comunităţii locale şi profesori". Pro-fe-sori? Care? De ce nu spunem şi câţi? De ce nu spunem şi că noua metodologie limitează candidatura la funcţia de director la profesorii titulari ai unităţii respective de învăţământ? Aaa, reprezentanţi ai comunităţii locale? Păi şi ei, dânşii, domniile lor pe ce criterii sunt acolo? Că doar nu primează profesionalismul, în detrimentul politicului. 
Şi, uite-aşa, iar mă auto-enervez amintindu-mi. Aşa că mă opresc, zic. Şi, trebuie să recunosc, dacă-mi vedeam eu de somn azi-noapte, tare bine mai era. Vorba mamei: noaptea e făcută s-o dormi!
Dar, zău aşa, cum mai pricepeam eu cum e cu eschivarea? 

9 iulie 2011

Toate-s vechi

Mai putem auzi păreri-mai mult sau mai puţin pertinente, mai putem găsi vinovaţi, mai avem resurse să consumăm energii descâlcind sensuri şi încercând să înţelegem fenomene. Mai putem, chiar dacă fără să ajungem la cauza reală a problemei! 
Televiziunile bubuie, radiourile la fel. E aproape firesc: în fiecare an pe vremea asta ne amintim că învăţământul e cu susul în jos. Ne ţine o săptămână, două, grozăvia, că apoi ne întoarcem la contemplare.
O săptămână, două. Timp în care oricine e liber să arunce cu noroi în oricine. Elevii şi părinţii în profesori, profesorii în sistem cu totul (şi în elevi, după caz), presa în cine apucă, ministerul în cine vrea el. Că poate. 
Democraţie, domne! Ca un făcut, firesc, concluziile lipsesc să apară. Concluziile sau măsurile de luat, că despre cauze vorbeşte tot românul, bancher, economist, inginer constructor, muncitor. Ca şi cum eu m-aş apuca să-mi dau cu părerea despre bunăciunea de motor x,care-i mai performant decât motorul y,  pe criteriul culorii maşinii.
Subiectele au fost grele, profesorii nu şi-au făcut treaba, sunt slab pregătiţi, sistemul e politizat, elevii nu mai înţeleg nimic sau nu-i interesează să înţeleagă, programe încărcate, sistem deficitar de evaluare, condiţii mizere, degradare totală a şcolilor şi-a valorilor pe care le reprezenta şcoala. Şi câte si mai câte! Or fi. Numai că, să-mi fie cu iertare, realităţile astea au apărut odată cu Bacalaureatul? Avem nevoie de un procent de promovabilitate la un examen (care să ni se pară) mic, să ne amintim că totul este anapoda?
Păi când colegul meu, profesorul de materia x vine la şcoală plângând că n-a avut bani noaptea trecută să ia medicamente copilului, când profesorul y îşi face treaba şi e ţinta vreunei reclamaţii de la părintele ics pentru că dă prea mult de lucru sau că a dat o notă mi-că progeniturii sale-cel mai deştept, adică şi cel mai bun dintre cei buni, când profesorul zet se preface că predă şi elevul că învaţă, când elevul vine la şcoală şi îi râde în nas profesorului la volanul vreunei maşini la care cel din urmă nici n-ar îndrăzni să viseze vreodată, când trăim şi ne raportăm la o scară a valorilor cu totul răsturnată, când vedem o mulţime de copii extraordinari muncind să aplice pentru burse oriunde în afara ţării, nu mai e nimic în neregulă? Să fie Bac în fiecare zi, atunci, dacă procentele ne ajută să vedem că lucrurile sunt în neregulă!


8 iulie 2011

Sara

Eheee, prima dată am scris când în ziua în care s-a născut, sau a doua, nu mai ştiu. Apoi am scris după botez. Şi-a trecut multă vreme de atunci, multă, multă! E o domnişorică deja, 1 an şi aprrroape 4 luni!

Să vedeţi, zic!

Sara şi mami, cât îi ziulica de lungă. Uneori şi buni sau tati. Dar mai mult mami.

Sara-căci a rămas Sara, nu Maria- merge, face boacăne simpatice, trage de uşi, deschide sertarele din bucătărie, scoate tot ce găseşte, aranjează oalele într-o ordine numai de ea ştiută şi înţeleasă, îţi dă încălţămintea când vrea să meargă afară, chiar dacă tocmai ai intrat pe uşă, îşi ia singură şosetele, umede, tocmai puse la uscat, le cară în casă, tu le pui la loc, ca să ai ce pune din nou, meştereşte la bicicleta din balcon. Şi, dacă ce se aude la tv în timpul acestor activităţi nu-i place, îţi pasează discret telecomanda să schimbi programul!
Sună telefonul! Ajutor de nădejde, îl ia şi i-l duce mamei. Şi, dacă nu sună, oricum ţi-l pune la ureche, zici "alo, aloooo!" şi e mulţumită!
Mare iubăreaţă, îi place să fie alintată şi ştie foarte bine când vine vorba de joaca de-a alintul! Urmează chicoteli şi alergări prin casă, pe balcon, înapoi, un dans, eventual-şi mă întreb... cu cine-o semăna, de-i place atât partea asta cu dansul?!
Cuvinte? Avem! Ghiciţi voi care-i primul cuvânt rostit clar şi răspicat de Sara? Păi, să vedem, indiciul este: 113 de perechi de cer-cei! Ai Ioanei, că doar nu ai mei! Carevasăzică, ghiceşte cineva care-i primul cuvânt pe care l-a spus copilul, în aceste cir-cum-stan-ţe? 

Sara şi tati. Sara seara cu tati, de obicei.

Păi cum să vă explic, să înţelegeţi? Ştiţi cum e când apare ceva şi nu mai contează nimic? Uite-aşa: tati nu se mai poate des-căl-ţa, nu mai poate ră-su-fla, nu mai poate miş-ca, nu poate vor-bi, nu poate face ni-mica ni-mi-cu-ţa. Decât dacă face orice-ar face cu Sara în braţe! Fericire maximă, acum mă lăsaţi în pa-ce! A venit ta-ti!
Acestea fiind spuse, mami poate să aibă un răgaz şi pentru ea! Nu prea mult, zic!

Să nu ziceţi că mint, vin cu ceva dovezi, că n-aţi mai văzut-o de mult, cel puţin nu pe aici!


Activitate, activitate şi iar activitate! Vă rog, nu mă deranjaţi!

Ori suna telefonul, ori nu-i plăcea programul. Oricum am da-o, clar, e vorba despre "a lua atitudine"!

Fericire maximă! Doar era a-fa-ră!

26 iunie 2011

Dicţionar de vise

Aş vrea să existe unul. Pentru visele din care mă trezesc bucurându-mă că m-am trezit. Şi c-a fost doar un vis. Sau pentru cele în care trăiesc poveşti fără noimă din care îmi amintesc frânturi pe care încerc să le pun cap la cap, din dorinţa de-a reconstitui povestea. 
Însă, cel mai mult, îmi doresc un ceva care să mă asigure că, dacă am avut un coşmar, nu-l voi trăi în realitate. Un ceva care să-mi înlăture teama că aş putea vreodată să fiu părtaşă la povestea dintr-un vis urât. Visul urât cu oameni dragi pe care-i pierd.

11 iunie 2011

Dând valoare trecutului

Lucrurile mărunte sunt cel mai uşor de oferit.
Minunea nu este aceea de a le oferi sau de a le trăi, ci de a le vedea măreţia chiar şi atunci cand ceea ce simţim e mai presus de noi, când certitudinile ne întristează sufletul şi ne fac incapabili să ne bucurăm de ele. Uităm că există şi cedăm în faţa amărăciunii, cu preţul asumat de a rămâne într-o realitate care, paradoxal, de cele mai multe ori, nici nu ne mai reprezintă- pentru că e mai uşor să ne întoarcem la ceea ce ŞTIM, decât să privim înspre ceea ce NU ŞTIM, pentru că preţuim mai mult ceea ce am avut, în defavoarea a ceea ce am putea avea.
Uităm să preţuim micile daruri care ni se oferă- fie ele şi simpla prezenţă a cuiva lângă noi, uităm să ne iubim, punând preţ pe neîmpliniri, accentuându-le şi făcându-le parte din prezent, când ele sunt doar TRECUT.

Independent. De fapt singur

Destul de târziu, trecut de miezul nopţii, îţi dai seama că vei avea o noapte lungă dacă nu găseşti o soluţie să-ţi domoleşti niscaiva dureri fizice. 
Te învârţi prin casă, îţi aminteşti că eşti singur-în locul ăla numai al tău- şi că, odată cu asta, eşti singurul care trebuie să găsească soluţia. 
Afară plouă. Comanzi un taxi, iar binefăcătorul tău, străinul plătit, te va duce la o farmacie unde îţi vei găsi leacul pentru durerile fizice. Ca să te poţi odihni apoi.  
Mâine urmează o altă zi din viaţa ta de om independent. De fapt singur.

9 iunie 2011

Calapod uman şi nepotrivire de caracter

Adică, într-un fel, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus.
Suntem, fiecare din noi, construiţi pe un anumit calapod. Şi, dacă nu ne convine-pentru că, uneori, e drept, ne dăm seama că nu-i tocmai calapodul pe care-l dorim, încercăm să schimbăm câte ceva. De dragul celui de lângă noi, de dragul nostru, de dragul unei simple circumstanţe.
Raportându-mă la mine şi generalizând ulterior, realizez că schimbarea ori nu vine, ori vine ca urmare a unei perseverenţe şi-a unei voinţe de fier.
Dacă am tendinţa să critic, voi critica orice, oricum şi oricând. Poate că fac asta în gând, pentru că nu vreau să supăr şi pentru că nu consider că sunt în măsură să-mi exprim părerea, poate că îmi sunt mie însămi cel mai mare critic sau poate verbalizez criticile la adresa altora fiind obiectivă. Dar, verbalizate sau nu, şi chiar cele mai obiective cu putinţă, criticile există. Poate că nu rănesc sau nu supără pe nimeni, dar, dacă ăsta-i calapodul pe care sunt construită, mă mulţumesc cu el şi încerc să repar pe ici-colo câte ceva din ce mai poate fi reparat.
Probabil că fiecare din noi are o latură care nu-i place şi pe care încearcă să o disimuleze. Sau, mai curajos, să o schimbe. Sau poate că acea latură nu influenţează relaţia cu ceilalţi. Numai că, de regulă, calapodul este cel care ne apropie sau ne îndepărtează. De regulă, apropierile se produc între oameni construiţi pe un schelet asemănător, care manifestă afinităţi comune.
Oricare ar fi ea, esenţa rămâne. Poate că suntem capabili să o disimulăm sau poate că e insesizabilă pentru ceilalţi. Însă de ea ţine ceea ce numim superficial "nepotrivire de caracter".

17 mai 2011

Vis

I-am spus că nu vreau să mă întrebe nimic. Că-mi e suficientă o atingere şi mi-e suficient să simt. I-am spus că-i mai firesc să simţi. I-am spus că învăţ să iubesc din nou, aşa cum un copil învaţă să vorbească. Firesc. 
I-am spus, tăcând, că-l simt acolo şi i-am mai spus că amintirea celor două braţe în care mă cuibăream odinioară mi-e vie şi caldă. I-am spus că am învăţat să-mi ascult gândurile şi să le înţeleg şi să le preţuiesc. I-am spus, tăcând, că-l preţuiesc pe el.
L-am întrebat, tăcând, dacă el simte. Şi mi-a răspuns că da. Dar eu l-am întrebat tăcând, iar el, el mi-a răspuns vorbind. 
Şi m-am trezit din vis. Căci el avea nevoie de cuvinte. 

2 mai 2011

Culmea cinismului

Tu faci Legea de nota 10 (zece). Campanie ce face parte din categoria demersurilor pentru aplicarea eficientă a prevederilor Legii Educaţiei Naţionale. ACEA lege.
Legea care are destule hibe-atât din punct de vedere formal, cât mai ales din punctul de vedere al conţinuturilor. Aceeaşi lege cu formulări ambigue sau contradictorii. Nu intru în amănunte.
Legea cu care nu suntem de acord-cel puţin parţial, dar pe care trebuie s-o promovăm. NOI, cadrele didactice, cei care nu am fost de acord cu promulgarea ei. Există o broşură cu articole selectate din lege, o broşură ce prezintă legea drept o variantă ideală pentru învăţământul românesc. Pentru cadrele didactice, pentru părinţi, pentru elevi. Informaţiile din broşură trebuie prelucrate, prin organizarea de întâlniri cu părinţii şi elevii. Se cheama pro-mo-vare, demersul nu e legat de vreo aplicare eficientă a Legii, câtă vreme ea va fi aplicată oricum, aşa strâmbă cum e. Şi-o vom promova-o, pentru că suntem ignoranţi şi neinformaţi. Pentru că nici măcar NOI, cadrele didactice, nu ne obosim să vedem ce zice, într-adevar, Legea asta. Lipsiţi de reacţie, ca o categorie profesională inertă ce-am devenit, o vom promova-o, pe principiul "o facem şi p-asta, pentru că suntem obligaţi. Oricum, nu schimbăm nimic." Vom organiza întâlniri cu părinţii, vom citi broşura şi toată lumea va fi fericită. Noi pentru că ne-am îndeplinit încă o dată obligaţiile, părinţii pentru că vor avea impresia că vom avea un sistem de învăţământ modern. Şi care răspunde cerinţelor societăţii actuale. Bla bla bla.
Şi vom trăi fericiţi până la adănci bătrâneţi, în ignoranţa noastră de oameni verticali ce suntem.

Culmea cinismului? Să fii folosit pentru a promova ceva cu care nu eşti de acord şi nici măcar să nu realizezi asta. 

26 aprilie 2011

Fragmente din ce-am mai citit. Maryse Vaillant, "Cum iubesc femeile"

"Întreaga suferinţă a adultului provine din nenumărate temeri din copilărie. Decepţie, abandon, singurătate, pierdere. Copilăria este vârsta primelor suferinţe. În grădina ei plângem cel mai mult. Tocmai aici se întâlnesc toate fetiţele de pe lume, acolo unde terapiile ne dau în vileag, unde se adapă toate coşmarurile de oameni în toată firea şi toate vechile temeri de singurătate. Aici, unde, în mod evident, Domino e făcută bucăţi după plecarea lui Paul. Şi dacă plânge ca o fetiţă este tocmai pentru că în ea s-a trezit acea fetiţă. Iluzia s-a încheiat. Bătrânul şi-a părăsit fotoliul şi a plecat de lângă foc. 
Eram bulversată şi inimidată. Nu că mă înnebunesc, în general, fragilităţile protestelor, chiar şi a celor mai strălucite dintre ele, dar cunosc bine numeroasele răni secrete pe care noi toate le ascundem. Ceea ce mă deranjează este exagerarea. Ardoarea. Pasiunea. Asemenea buchetului unui vin bun, servit la temperatura potrivită, care sporeşte dacă e turnat în paharul potrivit, tot aşa şi amărăciunea lui Domino pare că se desfăşoară sub nasul meu de psiholog. Se desface şi se răspândeşte, învăluindu-mă. Sorb toate aromele până la euforie. Mi se învârte capul. Mi-e rău. Imposibil să scapi, să te prefaci că nu te priveşte. Şi, cu toate astea, refuz să mă contaminez. Vreau să mă feresc de această beţie.
În timp ce mă lupt cu propria copilărie, cruzime şi decepţii de toate felurile, Domino, şireată, îmi aruncă aşa, cu un aer doct şi maliţios: "Nici tu, draga mea, nu scapi de chestia asta. E povestea noastră din copilărie, nu? Fără tată, captivele mamelor noastre, nu-i aşa?"

9 martie 2011

Sufletul darului

Perle, bijuterii, parfumuri, produse de înfrumuseţare de tot soiul. Un ruj, o brăţară, un colier. Seturi din gama "pentru casă" sau din gama "uz menajer". O vază pentru flori. O cutie pentru cafea, căni, seturi de ceşti. Haine. Poate fi orice. Toate-s daruri dragi, oferite cu bucurie. Şi nici nu contează ce-i dincolo de hârtia ce împachetează darul. Căci toate, absolut toate, sunt semne de preţuire. 
Darurile pot lua orice formă. Însă cele mai preţioase sunt, adesea, acelea ce-ţi fac sufletul să zâmbească-pentru că sufletul tău are nevoie de zâmbete pentru a simţi frumos. Are nevoie să primească darul preţuirii celor de lângă el. 
Sunt zile speciale pentru tine. Si, în astfel de zile, îţi doreşti să simţi că oamenii frumoşi din jurul tău te preţuiesc. Vrei, mai mult decât în altele, să te simţi iubit, să simţi că realmente însemni ceva pentru cei pentru care aveai certitudinea că însemni ceva. Darul împachetat cu grijă îşi pierde din valoare dacă nu transmite sufletului tău şi emoţia lui "a fi preţios". E vorba doar de nevoia de iubire. Când nu-l simţi pe "a fi preţios", ziua specială îşi pierde semnificaţia. Rămâne doar o amintire de care vrei să scapi. Poate pentru a păstra iluzia că eşti iubit. Sau poate pentru a mai învăţa o lecţie.



14 februarie 2011

Azi iubim. Mâine poate ne răzgândim

Dacă aş fi putut, tare-aş fi vrut să stau în casă azi. Nu de alta, dar îmi erau suficiente reclamele tv şi radio cu şi despre iubire, inimioarele de prin mailuri, articolele de prin ziare. Aşa, c-a fost luni şi-a trebuit să merg la şcoală, n-am avut decât să dau ochii cu inimioarele în mărimi naturale. Ceasuri în formă de inimă, jucării din pluş cu inimioare pe ele, bannere cu reclame de tot soiul în care lumea era toată o inimă. Nenumărate şi pentru toate gusturile.
Nu iubesc-adică iubesc, dar pentru iubirea de genul ăsta nu există o zi. Poate inventăm "Be my friend", dar pe asta unii o sărbătoresc în fiecare zi. Ah, n-au americanii, să luăm de la ei?
Totuşi, să mă lămurească şi pe mine cineva: azi, că-i ziua lui Valentin, iubim mai mult? Nu de alta, dar sunt atâtea moduri de-a ne arăta iubirea oricând, încât nu ştiu dacă avem nevoie de-o zi anume în care dragostea să fie la loc de cinste. Ar trebui să se manifeste în orice clipă, oricum. Iar florile... sunt la tot pasul, în fiecare zi!
Mâine nu va mai fi ziua lui Valentin. Băgăm iubirea-n cutiuţă, închidem cu cheia, nu mai vedem florile de la colţul străzii şi lăsăm Dicţionarul de vorbe frumoase să mai capete ceva praf. Până la anu`. Doar o dată-i ziua lui Valentin!

11 februarie 2011

Spune-mi ceva

Uneori ne dorim linişte. Însă când liniştea nu mai este suficientă stării de bine, tânjim după cuvinte. De orice fel. De la oricine, despre orice. Un cuvânt poate schimba stări, poate sfărâma vise, poate aduce zâmbete şi poate provoca tristeţe. 
Câte momente au trecut în care să tânjeşti după un cuvânt? În câte din clipele vieţii tale, simţindu-te singur, un cuvânt a fost suficient pentru a-ţi reîntregi universul?
Uneori, când le avem, le dispreţuim, ne agasează, ne întrerup gândurile, ne par inutile. Şi goale. Asemeni prezenţei oamenilor. Când nu mai vin de nicăieri, e mult prea linişte.
Îngândurat, priveşti către nicăieri, căutând un soare care să-ţi lumineze trăirile şi spre care să vrei să alergi. Nu-l găseşti deşi, în sufletul tău, ştii calea: un cuvânt. L-ai alungat, însă, în clipele în care-ţi părea gol. Şi nu mai vrea, nu are de unde să mai vină. 


10 februarie 2011

Fără griji

Acum ceva vreme am dăruit-o sub forma unui răvaş. La o aniversare. Nu o păstrasem, dar voiam s-o am. Am regăsit-o şi v-o dăruiesc. Vouă, celor care preţuiţi deopotrivă prietenia şi oamenii din spatele ei.

Fără griji (Alexandru Andrieş)

Anii trec mai uşor decât ne închipuim,
Îi căutăm în sertar şi brusc nu-i mai găsim;
Nimeni nu ştie precis unde se duc anii ăştia aşa,
Eu cred că probabil se adună
Şi stau împreună
Undeva!

Aşa că nu-ţi fă griji
Zău, tu nu-ţi fă griji, draga mea,
N-ai de ce să-ţi faci griji,
Toată lumea păţeşte aşa...

Aş vrea să te păstrez lângă mine, aproape de tot,
De-aia am conceput un buzunar special la capot...
În el încapi doar tu şi nimeni altcineva,
Se-nchide cu fermoar
Şi-năuntru doar
Argint şi catifea!

Tu poţi să vii oricând
Şi să stai aici cât doreşti,
Şi când e ziua ta
Am să-ţi cânt şi-am să-ţi spun poveşti...

Ce zici, ce idee!
Ţine-o sub cheie,
Ai grijă de ea!... 

8 februarie 2011

Fuga înspre fericire

Fericire. Când o atingi, preţuieşte-o ca pe un bun sfânt, fără să uiţi cât ai tânjit după ea.
Trage zăvorul şi închină un pahar în cinstea sentimentului de bine, a stării extatice. Lasă-te să ţopăi, dă-ţi voie să strigi, lasă-i pe alţii să citească în sufletul tău pentru a vedea şi ei. Pentru a vedea că pot şi ei.
Ai obosit. Ai obosit să tot alergi strigându-ţi fericirea, fără ca nimeni s-o fi văzut. Nicio fărâmă din ea. Nimeni. Nici cel de pe stradă-care parcă ţi-a zâmbit percepând zâmbetul tău, dar n-a putut să vadă că era fericire. Nici şoferul de taxi. Nici vânzătorul, când i-ai întins, mai vesel decât de obicei, banii pentru cumpărături. Nici vecinul care se întorcea de la serviciu. Nici măcar prietenul tău de-o viaţă. Nimeni n-a înţeles că eşti fericit. Nimeni n-a văzut că ochii tăi au căpătat o strălucire aparte.
Toţi erau prea obosiţi-alergaseră înspre nu se ştie ce- fericire-i ziceau. Fără s-o fi văzut trecând pe lângă ei. Aproape că ea i-a atins în repetate rânduri, însă oboseala dată de fuga necontenită nu i-a lăsat s-o vadă.
O vor vedea-o, odată opriţi din alergat.

7 februarie 2011

Femeie. Frumoasă

Te uiţi în oglindă şi vezi o femeie frumoasă. Te iubeşti pentru ceea ce eşti, te iubeşti pentru că ştii să iubeşti, ştii să-ţi înfrângi limitele, ştii să cedezi, dar ştii şi să învingi.
Te iubeşti pentru că eşti femeie, pentru că poţi fi atât de puternică, încât nimic să nu facă să dispară razele de soare din sufletul tău.
Te iubeşti pentru că eşti unică-atingerile-ţi sunt unice, privirea-la fel. Şi felul în care rosteşti te iubesc.
Te uiţi în oglindă şi eşti capabilă să vezi dincolo de aparenţe, găseşti întotdeauna resurse în tine-pentru a-ţi oferi ţie şi pentru a oferi altora zâmbete şi încredere.
Te iubeşti pentru că doar tu, femeie, poţi fi mamă.
Şi pentru că poţi să vezi deopotrivă soarele şi norii. Şi pentru că, orice ai vedea, rămâi TU.
EI te iubesc pentru prea puţine din motivele astea. Pentru asta nu văd, adesea, frumuseţea de dincolo de aparenţe.
Tu rămâi, însă, frumoasă.


30 ianuarie 2011

Ghicitoare, ghicitori

Ce înseamnă când... sau din capitolul "mi se-ntâmplă numai mie?":
Pleci după ţigări, aluneci, cazi, îţi spargi arcada.
Te trezeşti dimineaţa zgâriat pe mâini şi te întrebi dacă nu cumva ai purtat un întreg război în somn... :))
Te duci la bucătărie şi în timp ce stai liniştit, îţi cade ceva în cap... :))
O prietenă mi-a zis că întâmplările de genul ăsta sunt un fel de pedepsire involuntară pentru diverse nemulţumiri.
Înseamnă că sunt multe! :))
Până una, alta-adică înainte de a afla răspunsul la "Ghici, ciupercă, ce-i?", salutăm noua achiziţie: cucuiul! Welcome! :))

29 ianuarie 2011

Marţi, după Crăciun şi Realitate

L-am văzut acum ceva vreme şi mi-am propus încă de atunci să scriu despre el.
Subiectul este cât se poate de banal: Paul este căsătorit cu Adriana şi au împreună o fetiţă de opt ani, Mara. De câteva luni, bărbatul are o relaţie extraconjugală cu Raluca, medic stomatolog. Al Marei, evident.
Avem un EL şi-o EA iubindu-se. O EA în ipostaza femeii care îşi doreşte mai mult, dar este pusă în situaţia de-a accepta atât cât i se dă. Un EL- amant, tată şi soţ.
Întregul film este centrat pe trăirile bărbatului împărţit între familie şi amantă, încercând să-şi împartă timpul astfel încât să facă faţă ambelor realităţi, cum acestea se anulează una pe cealaltă. Ajunge să nu mai fie el, nereuşind să facă faţă presiunii interioare survenită din certitudinea că o iubeşte pe Raluca. Momentul în care cele două femei se întâlnesc pare să fie cel în care se produce un declic-genul de declic care este urmat de o schimbare a realităţii. Măcinat, ajungând să nu se mai simtă EL în nicio ipostază, într-un moment în care este întrebat de către soţie ce se înâmplă cu el, Paul îi mărturiseşte Adrianei că este indrăgostit. Nu de ea. Îniţial, femeia creează impresia că primeşte o lovitură mai puţin dură decât ne-am fi aşteptat. Momentele următoare dezvelesc trăirile autentice ale unei femei care realizează că realitatea ei, dar doar a ei, este complet diferită de starea de fapt.
Nu am realizat dacă mărturisirea bărbatului a fost o consecinţă a deciziei LUI de a se muta de acasă şi a începe o viaţă alături de cealaltă femeie sau dacă a fost făcută pur şi simplu pentru că dualitatea devenise insuportabilă. Îmi este cert faptul că reacţia soţiei a fost aceea de a-l alunga. La fel de cert îmi este faptul că au hotărât să nu-i spună Marei despre separare, că el s-a mutat la Raluca, în absenţa ei-ea fiind plecată la părinţi pentru a-şi petrece acolo Crăciunul.
Filmul se încheie cu imagini din casa bunicilor Marei, cu Paul şi Adriana jucându-şi rolul de părinţi şi încercând să mascheze o realitate care i-ar dărâma fetiţei întregul univers. Şi atât. Ca o frază neterminată.

N-am înţeles prea bine care-i morala filmului. Dincolo de faptul că vorbim despre o poveste ale cărei personaje nu ne-am dori să fim-nu putem pune la îndoială disconfortul de-a de afla într-o parte, când vrei să fii în alta, asistăm la un scenariu realmente banal. Criticile favorabile accentuează aspectele de ţin de trăirile bărbatului-astfel încât tindem să înţelegem că nu-i e tocmai uşor să trăiască împărţit între două realităţi, câtă vreme cealaltă femeie şi-a depăşit statutul de amantă, devenind parte a existenţei lui. Sufleteşti.
Firesc în astfel de împrejurări, lucrurile ajung să nu se mai încadreze în normalitate, stările oscilează între "acasă" şi "în altă parte", sentimentul de vină-a oricui ar fi ea pentru starea de fapt- este practic inexistent, alibiul stărilor sufleteşti fiind pus în prim-plan. Greşeala nu mai este greşeală, lucrurile capătă valenţele fatalităţii-aceea de-a fi pus faţă în faţă cu o realitate la crearea căreia bărbatul-în definitiv!?- nu are nicio vină. Şi căreia trebuie să-i facă faţă. Cum se pricepe el mai bine. Să găsească soluţii astfel încât să redevină el. Adulterul nu mai este adulter. Dacă să-i fie lui bine înseamnă să plece la cealaltă, trebuie să facă asta. Pentru a se salva pe sine.
Nu-i de joacă cu sentimentele, cert. Nu ştiu, însă, în ce măsură trebuie ele să devină alibiul pentru realităţi care îşi au rădăcinile în altă parte. Dacă te afli într-o căsnicie şi la un moment dat ajungi în altă parte, e semn că alta este problema de fond. Ai plecat pentru că nu-ti era bine "la locul tău". Sentimentele sunt o consecinţă firească a faptul că ai ajuns în altă parte. Căci, odată ajuns acolo, vei găsi în celălalt tot ce nu are cel de-acasă. Şi, în contextul ăsta, nu mai înţeleg de ce trebuie să găseşti altceva înainte de a-ţi rezolva problemele.
Nu-i deloc confortabil să trăim dual. Odată ajunşi la dualitate, indiferent care este cauza, nu vom resimţi liniştea decât după ce vom fi luat o decizie şi lucrurile se vor fi îndreptat într-o direcţie sau alta. Nu-i mai sănătos s-o luăm de la capăt după ce, în prealabil, am pus punct într-o parte? Sau avem nevoie de certitudinea că există un alt loc unde ne vom putea refugia, după ce-l vom fi părăsit pe celălalt? Sau poate avem nevoie să vedem altceva, pentru a înţelege că realmente există loc pentru mai bine? Oricum am gândi, latura umană găseşte motivaţii pentru tot.

24 ianuarie 2011

Lecţie: despre a fi "acolo"

Aseară- e adevărat, destul de târziu, stând în pat, am văzut că aveam un apel nepreluat. N-am sunat, gândindu-mă că este destul de târziu şi că voi suna a doua zi. A doua zi, sunând, am aflat că un prieten avea nevoie de mine pentru a supraveghea două fetiţe, cât timp mama şi restul familiei mergeau la înmormântarea tatălui lor- pe care-l cunoşteam, de altfel. Înmormântare care avea loc chiar "a doua zi".

Adică am sunat, dar a fost prea târziu ca să-i mai pot ajuta.
Credeam că ştiu lecţia asta. Am considerat întotdeauna că un telefon poate însemna orice. Mai ales faptul că cel care sună are nevoie de ajutorul tău. Şi-am încercat mereu să fiu acolo, dând un semn cât am putut de repede, atunci când n-am putut răspunde la telefon-din considerentul că celălalt poate avea nevoie de mine. Şi că-mi va părea rău că n-am fost acolo pentru simplul motiv că în momentul x dormeam, sau mâncam, sau citeam sau făceam te miri ce.
Dincolo de tragedia în sine, am mai învăţat o lecţie pe care credeam-şi insistam că o ştiu. Lecţie care a fost mai mereu în mintea mea în momentul în care, în repetate rânduri, mai în glumă, mai în serios, serveam cuiva care nu mi-a răspuns la telefon celebra replică puteam să mor, că tu...
De data asta îmi învăţ propria-mi lecţie despre a fi acolo. Şi realizez, încă o dată, că acest a fi acolo nu se rezumă la momentele în care te nimereşti pur şi simplu acolo şi empatizezi cu o anumită stare sau situaţie, ci, mai ales, la momentele în care eşti acolo pentru că celălalt are realmente nevoie să faci asta.

...Copilele au rămas în grija unor vecini.
Uneori, există soluţii chiar dacă noi n-am fost acolo. Dureros este, însă, că, uneori, rezolvarea unei situaţii depinde de noi. Şi poate fi vorba de cineva drag sau de cineva cunoscut doar.
Oricum ar fi, între a trăi cu regretul că puteam fi acolo-dar n-am făcut asta- şi a răspunde cât mai repede unui telefon, am putea să încercăm să alegem a doua variantă. Durează doar câteva secunde să răspunzi unui telefon sau să apeşi tasta de apel. Cam tot atât cât să auzi vocea celuilalt, să te asiguri că e bine. Cam tot atât cât poate dura să pierzi pe cineva drag. Apoi, ai tot timpul din lume să-ţi vezi de ale tale. Numai că o vei face în linişte şi fără să ai regretul secundelor în care nu ţi-ai găsit timp să fii acolo.