I-am spus că nu vreau să mă întrebe nimic. Că-mi e suficientă o atingere şi mi-e suficient să simt. I-am spus că-i mai firesc să simţi. I-am spus că învăţ să iubesc din nou, aşa cum un copil învaţă să vorbească. Firesc.
I-am spus, tăcând, că-l simt acolo şi i-am mai spus că amintirea celor două braţe în care mă cuibăream odinioară mi-e vie şi caldă. I-am spus că am învăţat să-mi ascult gândurile şi să le înţeleg şi să le preţuiesc. I-am spus, tăcând, că-l preţuiesc pe el.
L-am întrebat, tăcând, dacă el simte. Şi mi-a răspuns că da. Dar eu l-am întrebat tăcând, iar el, el mi-a răspuns vorbind.
Şi m-am trezit din vis. Căci el avea nevoie de cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu