9 noiembrie 2013

Poate la anul...

Mi-am spus, anul trecut, că timpul nu poate fi mai scurt, mai înghesuit, mai puţin, mai neîngăduitor cu mine decât era atunci. Mi-am promis că îmi voi face alegerile astfel încât timpul meu să fie mai generos, cât să-mi pot da răgazul să-mi ascult sufletul, să rămân, cu mine şi cu ceilalţi, mai mult.
Mi-am propus să nu mai alerg, să încetez fuga-pentru că, oricum, nu ştiu încotro mă va duce. Mi-am adunat resturi de energie, cât să duc la bun sfârşit proiecte începute, spunându-mi că nu voi mai ajunge să depind de puterea de a aduna firimituri de suflare, chinuindu-mi trupul. 
Mi-am propus să nu mai adorm grăbită, să nu mă mai trezesc grăbită, să nu-mi mai beau cafeaua grăbită, să merg pe stradă suficient de încet, încât mersul să nu se mai transforme în fugă. Mi-am propus să nu mă mai grăbesc să închei o discuţie abia începută, să-mi tihnească întoarcerile acasă şi să-mi doresc mai mult decât odihnă, la capătul unei zile. 
Ne propunem mereu să facem să ne tihnească şi zilele şi nopţile şi dimineţile, să adormim zâmbind pentru ziua ce se încheie şi pentru cea care va veni. Dar aproape că nu ne mai tihnesc - nici zilele, nici nopţile, nici dimineţile - şi, dacă adormim zâmbind, e pentru că, în sfârşit, putem închide ochii spre a visa că mâine vom putea face să ne tihnească o cafea, câteva momente petrecute cu un om drag, o plimbare, zâmbetul unui copil, o floare, un cuvânt cald, o rază de soare.
Poate la anul... 



18 iulie 2013

Un loc, alt loc

Imi amintesc, dezordonat, de toate plecarile - inchipuite, promise, declarate sau tacute, tumultoase sau produse pe nesimtite, reclamate sau planse. Plecari din locuri, ale mele, plecari din vietile unor oameni, tot ale mele, sau plecari ale lor din viata mea - unele intelese, altele neintelese sau intelese prea tarziu, dupa tulburari zdravene ale sufletului meu care refuza sa le inteleaga rostul. 
Ani de-a randul am tanjit dupa un loc (un simplu loc de munca, ar zice unii) care nu avea, cel putin atunci, cum sa fie al meu. M-am incrancenat in a gasi solutii spre a ma intoarce mereu acolo, pentru ca sufletul meu nu voia sa accepte ca locul meu poate fi si altul, sau am vazut semne de intoarceri in toate portitele care apareau, intredeschise, spre a ma duce inapoi. Si, cand intr-o potrivire cumplita a sortii, dureroasa si groteasca, as fi putut sa raman acolo cu totul, am renuntat. 
Am stiut si am simtit, in atatia ani de intoarceri repetate si, uneori, chinuite, empatia oamenilor dragi din viata mea si am stiut si momentele in care doar eu imi intelegeam dorinta intoarcerii mele acolo. Am stiut ca motivele mele, sufletesti pe de-a-ntregul, nu pot fi intelese pe deplin, asa cum, uneori, suntem incapabili de empatie in fata dorintei celor din jur de a se intoarce la un loc, la un om, la o etapa trecuta din existenta lor. Asa cum suntem incapabili sa intelegem pe deplin intoarcerile, sau macar dorinta de a se intoarce acolo, ale celui care odinioara a plecat, sfarsind o relatie. Dar, ceea ce simtim, ceea ce ne motiveaza alegerile si ceea ce, in final, alegem nu tine de intelegerea celorlalti.
Dupa plecari si intoarceri repetate, se intampla, probabil o data in viata, sa poti alege sa ramai definitiv - langa un om de care te leaga amintirea unor stari dupa care tanjesti, intr-un loc pe care-l simteai pana nu demult ca fiind al tau, desi, de fapt, nu era. Se intampla ca sufletul sa-ti fie impartit, pentru ca, de la ultima intoarcere si pana la momentul in care esti pus in fata alegerii, lasi sa intre in viata ta alti oameni si iti dai voie sa cunosti alte locuri. Si ajungi sa stii ca, oricum ai alege, o sa regreti ca ai lasat ceva in urma.
Intre ultima mea intoarcere in locul dupa care tanjisem atatia ani si momentul in care mi s-a dat sa pot alege ca el sa fie cumva definitiv al meu, mi-am dat voie sa cunosc un altul, pe care refuzasem sa-l descopar. Nu stiu de ce mi-am ingaduit asta, dar stiu sigur ca, daca nu s-ar fi intamplat asa, alegerea mi-ar fi fost infinit mai lesne de facut, necunoscand altceva.
Am incercat sa aleg obiectiv, ca si cum as fi stiut cum se face, ca si cum, ati zice, ar fi incaput vreo comparatie intre un loc in care ma tot intorsesem pret de zece ani si cel pe care-l cunosteam de cateva luni. Am facut liste cu motive impartite in obiective si subiective, am facut tandari creierii oamenilor dragi din jurul meu, mai vechi si mai noi. Am incercat sa inteleg sensul lui "carpe diem!" si, cred ca abia atunci cand am incercat realmente sa-l inteleg, am putut sa aleg.
Am inteles ca intoarcerile mele repetate in acelasi loc nu insemnau altceva decat intoarceri in trecut - un trecut care nu seamana cu prezentul - si, mai ales, am putut sa aleg atunci cand am inteles ca sunt incapabila sa transform in prezent trecutul, caci spre el tanjeam, de fapt. Am renuntat sa ma mai intorc si, desi nu stiu care ar fi fost alegerea mai buna, macar mintea mea, acum si la momentul alegerii, considera ca am ales sa merg mai departe. Am plecat dintr-un loc, fara sa renunt, insa, la oamenii frumosi carora le datorez intoarcerile mele acolo.
Tanjim mereu dupa starea de avea un loc al nostru, in sufletul unui om drag, intr-o iubire simpla, intr-un univers care ne este familiar. Uneori, sfarsim impartiti din cauza neputintei noastre de a lasa trecutul sa fie ceea ce este si amestecandu-l cu prezentul. Probabil ca, lasand trecutul sa fie trecut, ne vom gasi locul - in sufletul unui om drag, intr-o iubire simpla, intr-un loc. Dar asta numai atunci cand, independent de orice element exterior, sufletul nostru va ajunge, el singur, sa creada in pretiosul "carpe diem!".

Sunt doi ani de când am renunţat la trecutul după care m-am încrâncenat să alerg. Şi, dacă ar fi să aleg acum, din nou, aş alege la fel. Pentru că nimic din ceea ce trăiesc acum nu s-ar fi putut întâmpla dacă atunci aş fi ales altfel.
Nimic, nimic nu este întâmplător!

14 iulie 2013

"Andiamo" (Alice Năstase Buciuta, Simona Catrina)

"Am fost, Simona, peste munţi şi peste distanţe ca să-mi ucid, de bunăvoie, speranţa. Acum mi-e dor de el, fără să-i mai ştiu numele, fără să mai am pe cine să strig. S-a deschis pe lume o prăpastie pe care n-o mai pot umple cu nimic, un hău în adâncul căruia trebuie să fi rămas povestea mea de dragoste ireală. [...]

Dar ceva trebuie să rămână din asta, iubita mea, trebuie să existe, totuşi, un rost şi-un înţeles bun în toată suferinţa pe care o îndur. Fiindcă, oricât de greu mi-ar fi, trebuie să recunosc că-mi merit soarta. Alerg mereu după frânturi de viaţă şi pun, în locul adevărurilor care n-au existat niciodată, setea mea de iubire. Mă risipesc pe drumuri nesfârşite urmărind himere a căror dragoste mă înrobeşte şi mă face să uit care e rostul meu pe pământ. Mă tem de vârste, iar temerile care mă fac să fiu grăbită, repezită, hămesită să trăiesc mult şi repede nu fac altceva decât să-mi irosească anii, lăsându-i în derivă.

M-am grăbit. M-am mintit.

Însă cred că a venit timpul să accept măcar un adevăr cu folos: nu are rost să scormonesc, nu are rost sa cerşesc, nu are rost să caut. Marile descoperiri, revelaţiile sfinte, ca şi marile iubiri ţi se dezvăluie întregi, în toată măreţia lor, fără să fie nevoie să le urmăreşti sau să alergi după ele. Iubirile adevărate ţi se dezvăluie firesc, precum răsăritul, precum ploaia, precum curcubeul. Precum primăvara asta nebună care mi se arată, ştiind că nu am cum să nu îi simt lumina."

                                                                                                   Dincolo de tăcere, Alice Năstase Buciuţă

18 mai 2013

fură ca un artist, Austin Kleon

Pe cât de întâmplător a picat în mâinile mele, pe atât de mult am vrut să vedeţi câte ceva din ce-am găsit în fură ca un artist a lui Austin Kleon

"Ori de câte ori dau sfaturi, oamenii stau de vorbă cu ei înşişi, cei din trecut."

"Tot ce trebuie spus s-a spus deja. Dar, cum nimeni nu ascultă, totul trebuie spus din nou." (A. Gide)

"Nu eşti altceva decât o combinaţie a ceea ce laşi să intre în viaţa ta. Eşti suma influenţelor care au acţionat vreodată asupra ta."

"Suntem modelaţi şi cizelaţi de ceea ce iubim." (Goethe)

"Întotdeauna vei avea o valoare comparabilă cu cea a influenţelor pe care le îngădui în preajma ta."

"Educă-te de unul singur. Fie că eşti la şcoală, fie că nu, ai întotdeauna datoria de a te educa."

"Copiază-ţi personajele preferate din cărţi."

"PÂNĂ REUŞEŞTI, SIMULEAZĂ."

"Prefă-te că eşti cineva până când chiar devii acea persoană. Simulează până când ai succes, până când toată lumea te vede aşa cum îţi doreşti sau prefă-te că faci ceva până când chiar realizezi ceea ce ţi-ai propus."

"Începe prin a copia ceea ce îţi place. Copiază, copiază, copiază, copiază. Când vei termina de copiat, vei afla cine eşti tu însuţi." (Yoshi Yamamoto)

"Cei care nu vor să imite nimic nu produc nimic." (Salvador Dali)

"Vrem ca tu să iei de la noi. La început, vrem să furi de la noi, pentru că nu ştii să furi. Vei lua ceea ce îţi dăm noi, îţi vei hrăni propria voce şi astfel vei ajunge să îţi descoperi propria voce." (F.F. Coppola)

"Un defect minunat al nostru, al oamenilor, este acela că suntem incapabili să realizăm copii perfecte. În neputinţa noastră de a ne copia idolii zace şansa descoperirii propriei noastre identităţi. În felul acesta evoluăm."

"Activităţile cu care îţi umpli timpul atunci când amâni lucrurile importante sunt probabil cele cu care ar trebui să te îndeletniceşti toată viaţa." (Jessica Hische)

"Tergiversează lucrurile în mod productiv."

"Dacă te stăpânesc două sau trei pasiuni la fel de puternice, nu trebuie să te simţi obligat să alegi între ele. Nu  renunţa la nimic. Ţine-ţi toate pasiunile aproape."

"Tu controlezi cât împărtăşeşti şi cât dezvălui."

"Oamenii nu sunt neapărat răi sau cruzi, ci doar ocupaţi cu ale lor." (Steven Pressfield)

"Construieşte o lume a ta."

"Fă-ţi prieteni, ignoră-ţi duşmanii."

Mulţumesc, N.!

P.S. Citatele a căror sursă nu este precizată aparţin lui Austin Kleon .

11 mai 2013

.

Momentul în care faci un compromis şi, imediat, momentul în care ai certitudinea tristă că vei face un altul. Pentru că faci parte dintr-un soi de lanţ pe alocuri ruginit, noduros, în care alţii ar suporta, nemeritat, consecinţele lipsei compromisului tău.

Momentul în care simţi că, în loc să se îndrepte, lucrurile se duc în aceeaşi direcţie greşită şi, mai ales, momentul în care ai certitudinea că, de fapt, după compromisul de azi, va urma compromisul de mâine. 

Momentul în care taci şi te laşi călcat în picioare. Momentul în care probabil ai uitat că meriţi mai mult decât să pleci capul. Momentul în care uiţi că eşti valoros şi uiţi că ai nevoie să fii demn. Pentru tine.

Momentul în care simţi că nu mai ai energie cât să speri că lucrurile pot fi altfel.

2 mai 2013

Găseşte-ţi timp

Timp pentru a iubi, timp pentru a face bucurii, ţie şi altora, timp pentru odihna sufletului, timp pentru lucrurile mărunte care îţi umplu existenţa.
Timp pentru a spune "te iubesc!", timp pentru a spune "mulţumesc!", timp pentru a preţui timpul.
Timp pentru tine şi timp pentru ceilalţi. Timp pentru o vorbă caldă prietenului trist, timp pentru o încurajare, timp pentru un "ce faci?" şi, mai ales, timp pentru a asculta răspunsul.
Timp pentru a răspunde la telefon părintelui pentru care vei rămâne mereu un copil, timp pentru a-ţi vedea prietenul.
Timp pentru a sta cu tine, în tihnă, şi timp pentru a-ţi zâmbi. 

20 aprilie 2013

Însemnări (1)


Mi-a spus că-şi doreşte mai mult decât îi oferea gramul ăla de viaţă. Aşa a început scurta noastră discuţie, scurta noastră viaţă, scurta noastră existenţă plânsă apoi.

Camera aproape goală păstrase, pe pereţii albi, urmele anilor noştri acolo. Şi râsetele şi îmbrăţişările şi plânsetele în doi. Şi izul de speranţă ursuză şi naivă a fericirilor - plăpânde, aveam să aflu mai târziu - date de naivitatea cu care ne închipuiam vieţile. Aveau, parcă, dreptul la judecată. Păreau că ne privesc, aşa goi cum erau, cerându-ne să ne întoarcem la noi, implorând, în acelaşi timp, o linişte ce nu mai venea. Cerându-ne explicaţii pentru sfârşitul venit înainte ca moartea trupească să ne despartă. 
Mi-am împreunat mâinile ca pentru rugăciune, implorând în gând o forţă divină să vină să mă cruţe de mine. Să-mi arate calea, să-mi îndrume gândurile, să mă aducă la mal şi să mă lase acolo să zac până când toată liniştea lumii va fi a mea.
Întreaga poveste fusese un dans în doi împiedicat. Dansaserăm înlăntuiţi, lipiţi, cât o viaţă de om,  împiedicându-ne şi ţinându-ne unul de altul să nu ne prăbuşim. Ne sfidam căderea şi fiecare îl ridica pe celălalt cu o îndârjire oarbă pe care o simţeau atât trupul, cât şi sufletul obosit.
Am amânat sfârşitul împingându-ne limitele la extremă, la extrema care ne lăsase lipsiţi de viaţă, de suflu, de orice ar fi semănat a putere ce-ar fi putut să ne facă să mergem mai departe în doi. 

(însemnări, noiembrie 2011)

10 ianuarie 2013

Micul nostru Prinţ

Pentru C., prietena mea

 Pe Micul Prinţ l-am redescoperit vara trecută. Căutam, într-o librărie de pe Champs-Elysees, cărţi de-ale lor, de acolo, pentru a le folosi aici, la şcoală.
Nu mai ştiu cine-a început, C., pare-mi-se, să caute Micul Prinţ. Am căutat împreună, apoi, şi, căutând, mi-am spus că acesta va fi suvenirul nostru - nici acum nu ştiu ce altceva mi s-ar părea mai drag şi mai potrivit de păstrat drept suvenir din Franţa decât un Mic Prinţ.
Am găsit cu greu cartea. Era pe raftul cărţilor pentru copii şi nu ştiu acum de ce ne-a luat atât de mult s-o găsim - oamenilor mari ar trebui să le treacă prin cap că o astfel de carte este pe raftul cărţilor pentru copii! Ne-am cumpărat fiecare câte una şi ne-am întors în ţară cu câte-un Mic Prinţ.
Apoi C. nu l-a mai avut. Nici nu ştiu dacă apucase să recitească povestea Prinţului înainte de a fi dăruit-o. Câteva luni mai târziu, stând de vorbă cu M., care-mi povestea că tocmai fusese la Paris, i-am spus că-mi părea rău că nu ştiusem că pleacă - aş fi rugat-o să mai aducă un Mic Prinţ, pentru C. Ar fi fost un cadou potrivit pentru Crăciun, mi-am zis. Puteam comanda cartea pe internet. Sau o puteam cumpăra, aş fi găsit-o sigur într-una din librăriile de pe aici. Nu era, însă, la fel. Pentru că, de fapt, nicio ediţie nu avea aceeaşi însemnătate.
I-am dăruit, astfel, lui C., în noaptea dintre ani, Micul meu Prinţ. N-a vrut să-l primească, pesemne ştia că mi-e drag. Cred că i-a trecut prin minte şi că, oricum, îl avusese şi ea. I-am spus că trebuie să-l ia, pentru că vreau să fie la ea. În plus, în felul ăsta, nemaiavând fiecare cărticica ei, vom merge să luăm alta. Tot de acolo, cât de curând. 
Oamenii mari sunt chiar ciudaţi. Înţelegând rostul unui gest, pot plânge pentru o carte.

3 ianuarie 2013

În grabă. 2012

Săptămâna trecută am avut, cumva, starea că 2012 a trecut prea repede. Că a trecut, pur şi simplu, pe lângă mine, peste mine, înainte de-a mă dumiri, înainte ca lucrurile să apuce să se aşeze.
În ianuarie am cochetat cu ideea de a merge la schi. Am pus în aplicare în februarie-cu oameni frumoşi, cu hohote de râs, cu vârf de munte unde am stat de vorbă cu soarele, în momente în care, îniţial, am cedat fricii de începător din faţa pârtiei albe. Apoi a fost Milano-un fel de regăsire, de readucere cu picioarele pe pământ, de revenire la urbe după liniştea din munţi. 
Martie a adus cu el un binemeritat dezgheţ. Şi-a trecut repede, nu ştiu când. A venit aprilie - cu soare! - aprilie în care am descoperit, după un drum (de multe ore!) cu trenul, Timişoara-pe care n-o vizitasem, despre care auzisem că-i loc de suflet pentru oameni dragi, că-i frumoasă, că-i specială. Descoperind-o, mi-a rămas şi mie aşa, dragă şi specială.
Mai a venit cu pregătiri de sfârşit de an, de sfârşit de liceu, cu degustări de mâncăruri, cu zile lungi şi seri şi mai lungi de planuri, schimburi de mailuri, soiuri de torturi, idei pentru torturi, pentru aranjamente florale. Pentru banchet, pentru absolvire cu robe, pentru final de liceu.
Iunie - intensul, melancolicul iunie - Banchetul de absolvire, Ultimul clopoţel, coroniţa, festivitatea de absolvire. Ani de liceu. 
Iulie a început nu mai ştiu cum, dar ştiu că s-a sfârşit într-un vis. Un bilet de avion luat într-o duminică mă ducea, în ziua următoare, în Paris. De acolo în Saint Malo - urbea liniştită cu mareea ce-a făcut de nerecunoscut, seara, locul unde, dimineaţa, ne băuserăm cafeaua. Din Saint Malo la Mont Saint Michel. De la Mont Saint Michel, absolut imprevizibil, în Dol de Bretagne pe care l-am văzut pedalând în grabă pe biciclete. Apoi din nou Paris, cu Turnul ziua, noaptea, cu Arcul, cu Lisa Monalisa, cu Tuileries, Concorde, Champs-Elysées, Sena, buchiniştii şi Bateau Mouche, cu Montmartre, Moulin Rouge, Quartier Latin, Notre-Dame, Sorbona, Panteonul. Cu ploaia rece udându-ne harta ce trebuia să ne ducă înapoi, noaptea, pe un alt drum, la hotel.
La câteva ore de la sosirea în ţară am luat drumul Costineştiului. Era 1 august şi nu trecuse vara. Mai aveam de văzut, de descoperit, de împărtăşit. Pe fondul oboselii deja acumulate, experienţa Costineşti a fost frumoasă, dar şi cu trăiri noi, necunoscute, neînţelese, ciudate, tensionate. Amestecate.
Septembrie m-a găsit în Grecia şi, tot acolo, vestea că începutul anului şcolar se va amâna cu o săptămână. 
14 ale aceleiaşi luni - ca în 2011 - acelaşi loc şi oameni dragi lângă mine. 
Octombrie şi noiembrie au trecut repede, încurcat, obositor, ciudat. Ca un vârtej. 
Decembrie a început la Sinaia şi s-a sfârşit cumva grăbit, alergat, într-un soi de fugă - spre nu se ştie unde, spre nu se ştie cum.  

Urcuşuri şi coborâşuri, oboseală, robotisme, grabă, descoperire. Oameni vechi şi noi,  frumoşi, mai putin frumoşi şi lecţii de învăţat. 2012 a fost unul din cei mai plini ani din câţi am trăit până acum.

Multe au fost, puţin am scris. Acum închei. Mă grăbesc.