Mi-am spus, anul trecut, că timpul nu poate fi mai scurt, mai înghesuit, mai puţin, mai neîngăduitor cu mine decât era atunci. Mi-am promis că îmi voi face alegerile astfel încât timpul meu să fie mai generos, cât să-mi pot da răgazul să-mi ascult sufletul, să rămân, cu mine şi cu ceilalţi, mai mult.
Mi-am propus să nu mai alerg, să încetez fuga-pentru că, oricum, nu ştiu încotro mă va duce. Mi-am adunat resturi de energie, cât să duc la bun sfârşit proiecte începute, spunându-mi că nu voi mai ajunge să depind de puterea de a aduna firimituri de suflare, chinuindu-mi trupul.
Mi-am propus să nu mai adorm grăbită, să nu mă mai trezesc grăbită, să nu-mi mai beau cafeaua grăbită, să merg pe stradă suficient de încet, încât mersul să nu se mai transforme în fugă. Mi-am propus să nu mă mai grăbesc să închei o discuţie abia începută, să-mi tihnească întoarcerile acasă şi să-mi doresc mai mult decât odihnă, la capătul unei zile.
Ne propunem mereu să facem să ne tihnească şi zilele şi nopţile şi dimineţile, să adormim zâmbind pentru ziua ce se încheie şi pentru cea care va veni. Dar aproape că nu ne mai tihnesc - nici zilele, nici nopţile, nici dimineţile - şi, dacă adormim zâmbind, e pentru că, în sfârşit, putem închide ochii spre a visa că mâine vom putea face să ne tihnească o cafea, câteva momente petrecute cu un om drag, o plimbare, zâmbetul unui copil, o floare, un cuvânt cald, o rază de soare.
Poate la anul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu