18 noiembrie 2010

Mamă. Şi copil.

Mă întorceam, nici nu contează de unde, şi-aveam un zâmbet larg pe faţă. Eram aproape de sfârşitul unei zile frumoase. Era seară şi cald şi aveam o stare de bine şi, probabil, un zâmbet larg pe faţă.

Iau 268. O staţie. Odată cu mine urcă o doamnă. Nici prea sofisticată, nici prea simplă. Din acelea care nu-ţi distrag atenţia prin nimic. Începe să vorbească. Tare. Şi singură. Se plânge de drumurile pe care le-a făcut, de cum a fost trimisă dintr-un spital în altul. Se răsteşte la copilul pe care-l ţine de mână, reproşându-i că a făcut o puzderie de drumuri pentru el. Copilul plânge, bruscat şi speriat. Un copil de doi ani, neîngrijit, obosit, care cere mâncare. Un copil a cărui mamă vorbeşte singură într-un mijloc de transport.

Semaforul rămăsese, parcă, blocat. Roşu. Iar roşu. O eternitate. Pun mâna pe telefon să-i scriu Ioanei despre consterarea mea. Renunţ, pentru că trebuie să cobor. Mama îşi trage copilul care scânceşte şi se împotriveşte. Coboară. Îl bruschează din nou, spunându-i că o face de râs. Copilul de doi ani o făcea de râs pe mama care, ţinându-l de mână, vorbea singură.
Traversez. Iau 41. Două staţii până acasă. Îmi pierise zâmbetul. Mă cuprinsese un sentiment de milă. Pentru copil. Şi pentru mamă. O mamă care târa după ea un copil de doi ani vinovat de propria-i neputinţă.
Pe un scaun, în acelaşi 41, o mamă ii promite copilului de doi ani că va ajunge acasă şi va mânca. "Cocoa", cum îi spune el. E caldă şi-l strânge în braţe cu putere. Brusc îşi aminteşte de drumuri, de oboseală, de spitale. Iar el, copilul de doi ani, devine, din nou, vinovat de propria-i neputinţă.

Într-o seară, o femeie vorbeşte singură într-un mijloc de transport în comun. Târând după ea un copil de doi ani.

9 noiembrie 2010

"De ce?"-ul meu

Pentru că mă văd eu însămi prin ochii lor, pentru că mă duc pe meleaguri pe care n-aş putea să ajung altfel decât în prezenţa lor, pentru că mă încarc de energie indiferent de oboseala fizică şi psihică pe care le resimt inevitabil, asemeni oricărei fiinţe.
Pentru că zâmbetul lor mă ajută să merg mai departe ori de câte ori am nevoie de un ghiont pentru a înainta, pentru că pot fi- şi sunt adesea- sinceri când îţi reclamă înţelegere, dar şi atunci când vorbesc despre defecte. Pentru că sunt destul de înţelegători, cât să realizeze că sunt un om ca oricare altul.
Pentru că, aflându-mă în faţa lor, îmi reclam mie însămi obiectivitate, decenţă şi stăpânire, ştiind că asta aşteaptă EI de la mine.
Pentru că, alături de ei, învăţ să fiu "din ce în ce mai om", pentru că mă încântă naivitatea lor- şi-aş vrea s-o am şi eu, din nou.
Pentru că le iubesc toanele şi capriciile şi scuzele şi mofturile şi atenţia şi neatenţia.
Pentru că îmi dăruiesc clipe de fericire. Şi lacrimi de fericire. Şi zâmbete, ale mele, alături de ale lor.


5 noiembrie 2010

Pace cu amintirile

... şi-aş fi vrut să am măcar un obiect, ceva ce pot atinge. Pentru momentele în care mi-e dor şi pentru acelea în care mă întreb cum ar fi fost să existe în viaţa mea mai mult decât în câteva momente scurte şi atât de preţioase... din care mă străduiesc din răsputeri să nu pierd nicio fărâmă...
Şi-aş fi vrut să-mi amintesc momentul în care am primit de la el o jucărie... o păpuşă cu părul lung, cea mai mică din lume, o bomboană, un sărut de noapte bună sau un zâmbet pentru o notă de 10. Şi-o îmbrăţişare venită pur şi simplu...
Şi-aş vrea să inventez amintiri, să mă mint gândindu-mă că e acolo şi mă vede, că se bucură pentru mine şi că îi pasă. Şi-aş vrea să nu tânjesc după câteva momente scurte în care a existat în viaţa mea şi să nu încerc să le uit pe cele multe în care, mergând pe stradă, îi vedeam chipul... fără să-l văd.
Aş vrea, măcar pentru o clipă, să apară...



3 noiembrie 2010

Care este lucrul la care ai îndrăzni să visezi, dacă ai şti că este imposibil să eşuezi?