2010

Recunosc, nu ştiu de unde să încep şi unde voi încheia. Pornesc la drum fără a şti exact cum îl voi parcurge. Ştiu un lucru: scopul pentru care am început să scriu. O să-l înţelegeţi şi voi.
Vreau să scriu despre ceea ce-a fost frumos anul ăsta, poate că nu voi cuprinde tot, însă mă voi strădui, pentru mine, măcar, să aştern aici o bucăţică din ceea ce-a însemnat pentru mine 2010.
A fost îmbelşugat. Un an al lecţiilor neînvăţate la timp- şi în care mi s-a întărit convingerea că nu contează când trăieşti nişte experienţe, câtă vreme poţi învăţă din ele, un an în care am spus "mulţumesc" mai mult şi mai din inimă. Un an în care am descoperit oameni vechi şi noi, în care am investit cel mai bun şi cel mai de preţ în tot ce-a existat în jurul meu: sentimente. Şi timp.
A fost un an în care m-am descoperit pe mine raportându-mă la mine, dar şi la cei din jur. În care am fost aproape de oameni dragi, lângă care am trăit experienţe copleşitoare prin intensitate. A fost anul în care am trăit emoţia minunii Maria Sara. A fost anul în care mi s-a arătat că, dacă eşti suficient de perseverent, îţi poţi împlini un vis, indiferent de momentele de deznădejde.
Negreşit, cel mai de preţ câştig a fost acela de natură sufletească. Am învăţat să SPUN "mulţumesc", să spun "te iubesc", am preţuit soarele, bucurându-mă de lumina dimineţii, am VĂZUT lucrurile mici din jur şi m-am bucurat de ele! A fost anul în care am plâns de bucurie pentru că mi-a fost adresat un singur cuvânt- un mulţumesc spus din inimă sau pentru că am avut sentimentul că sunt acolo şi că sunt în locul în care trebuie să fiu.
N-aş fi reuşit fără oamenii frumoşi din jur, aşa încât mai spun, încă o dată, "mulţumesc". Pentru că voi lângă mine sunteţi cel mai de preţ câştig!

P.S. Prietenii ştiu de ce.

Care "eu"?

Energică, exuberantă, expansivă.
Tristă, gânditoare, pesimistă.
Veselă, optimistă.
Mulţumită, frumoasă.
Urâtă, nemulţumită.
Caldă. Rece.
Tăcută. Vorbăreaţă.
Locul meu? Oriunde. Uneori nicăieri.
Calea mea? Oricare. Uneori niciuna.

Aşteptări

Aşteptările sunt fireşti. Cu atât mai mult cu cât ele sunt întotdeauna legate de cei la care ţinem, nu de cei care ne sunt indiferenţi. Slăbiciunea noastră nu este aceea de a avea aşteptări, ci aceea de a-i păstra lângă noi pe cei care ne înşală constant aşteptările.
Există cineva pe lumea asta bosumflată şi veselă deopotrivă, care să nu aibă aşteptări?
De la pasul pe care-l facem pe stradă, traversând pe culoarea verde-pentru că ne aşteptăm ca soferul să oprească, până la gestul celui mai apropiat om din viaţa noastră într-o anumită împrejurare... aproape totul implică nişte aşteptări.
Nu neg aspectul ideal, acela că am putea măcar încerca să ne aplecăm spre a nu mai lovi zevzecul de tocul uşii, în sensul educării spre a nu avea aşteptări ori a le substitui. Însă unde-i cel care trăieşte fără a avea aşteptări?
Lăsând deoparte aşteptările impuse de norme sociale-căci, dacă salutăm, sigur ne vom aştepta sa fim salutaţi, dacă spunem "pardon", cu siguranţă ne vom aştepta la o reacţie, mă aplec înspre aşteptările pe care le avem de la cei dragi. Cele discutate-disputate, acelea pe care nu vrem să spunem că le avem, de obicei din dorinţa de-a nu fi priviţi drept nişte oportunişti care-şi reclamă justeţea în urma unor fapte în anumite împrejurări.
Când vine vorba de cei apropiaţi, lucrurile mi se par simple: aşteptările vin pe un fond de natură afectivă. Verbalizate-sub formă de promisiuni sau pur şi simplu rostite ori izvorâte oarecum firesc din inconştientul celuilalt, aşteptările apar şi le avem. Şi, lucru cert, n-o să le avem de la un necunoscut, ci de la cineva în care investim. Un anumit comportament- referindu-mă aici în special la comportamentul fată de cei dragi, nu are drept scop reciprocitatea. Însă, involuntar, aşteptările vor apărea, câtă vreme latura afectivă funcţionează şi se manifestă.
Aşteptăm de la cei dragi să-şi respecte cuvântul. Aşteptăm un anumit comportament-funcţie de situaţie, aşteptăm, uneori, ca dacă ne-am arătat afecţiunea, să o vedem la rândul nostru exprimată într-un fel. Aşteptăm ca dacă am trimis un mesaj să ni se răspundă. Căci, cine nu s-a întrebat dacă faptul că celălalt nu răspunde, şi o face în mod repetat, nu-i cumva semn de indiferenţă?
Probabil că nu e loc de aşteptări nemărturisite. Şi poate că extrem de sănătos ar fi un soi de pact. Mă gândesc la un pact al prieteniei, în care fiecare să verbalizeze ceea ce aşteaptă de la celalalt. Căci am certitudinea că lucrurile ar fi mai simple de ambele părţi.
Aşteptările constituie principalul fond al dezamăgirilor. Fireşti, nefireşti, construite pe un pod plutitor sau pe unul de fier, există.