30 ianuarie 2011

Ghicitoare, ghicitori

Ce înseamnă când... sau din capitolul "mi se-ntâmplă numai mie?":
Pleci după ţigări, aluneci, cazi, îţi spargi arcada.
Te trezeşti dimineaţa zgâriat pe mâini şi te întrebi dacă nu cumva ai purtat un întreg război în somn... :))
Te duci la bucătărie şi în timp ce stai liniştit, îţi cade ceva în cap... :))
O prietenă mi-a zis că întâmplările de genul ăsta sunt un fel de pedepsire involuntară pentru diverse nemulţumiri.
Înseamnă că sunt multe! :))
Până una, alta-adică înainte de a afla răspunsul la "Ghici, ciupercă, ce-i?", salutăm noua achiziţie: cucuiul! Welcome! :))

29 ianuarie 2011

Marţi, după Crăciun şi Realitate

L-am văzut acum ceva vreme şi mi-am propus încă de atunci să scriu despre el.
Subiectul este cât se poate de banal: Paul este căsătorit cu Adriana şi au împreună o fetiţă de opt ani, Mara. De câteva luni, bărbatul are o relaţie extraconjugală cu Raluca, medic stomatolog. Al Marei, evident.
Avem un EL şi-o EA iubindu-se. O EA în ipostaza femeii care îşi doreşte mai mult, dar este pusă în situaţia de-a accepta atât cât i se dă. Un EL- amant, tată şi soţ.
Întregul film este centrat pe trăirile bărbatului împărţit între familie şi amantă, încercând să-şi împartă timpul astfel încât să facă faţă ambelor realităţi, cum acestea se anulează una pe cealaltă. Ajunge să nu mai fie el, nereuşind să facă faţă presiunii interioare survenită din certitudinea că o iubeşte pe Raluca. Momentul în care cele două femei se întâlnesc pare să fie cel în care se produce un declic-genul de declic care este urmat de o schimbare a realităţii. Măcinat, ajungând să nu se mai simtă EL în nicio ipostază, într-un moment în care este întrebat de către soţie ce se înâmplă cu el, Paul îi mărturiseşte Adrianei că este indrăgostit. Nu de ea. Îniţial, femeia creează impresia că primeşte o lovitură mai puţin dură decât ne-am fi aşteptat. Momentele următoare dezvelesc trăirile autentice ale unei femei care realizează că realitatea ei, dar doar a ei, este complet diferită de starea de fapt.
Nu am realizat dacă mărturisirea bărbatului a fost o consecinţă a deciziei LUI de a se muta de acasă şi a începe o viaţă alături de cealaltă femeie sau dacă a fost făcută pur şi simplu pentru că dualitatea devenise insuportabilă. Îmi este cert faptul că reacţia soţiei a fost aceea de a-l alunga. La fel de cert îmi este faptul că au hotărât să nu-i spună Marei despre separare, că el s-a mutat la Raluca, în absenţa ei-ea fiind plecată la părinţi pentru a-şi petrece acolo Crăciunul.
Filmul se încheie cu imagini din casa bunicilor Marei, cu Paul şi Adriana jucându-şi rolul de părinţi şi încercând să mascheze o realitate care i-ar dărâma fetiţei întregul univers. Şi atât. Ca o frază neterminată.

N-am înţeles prea bine care-i morala filmului. Dincolo de faptul că vorbim despre o poveste ale cărei personaje nu ne-am dori să fim-nu putem pune la îndoială disconfortul de-a de afla într-o parte, când vrei să fii în alta, asistăm la un scenariu realmente banal. Criticile favorabile accentuează aspectele de ţin de trăirile bărbatului-astfel încât tindem să înţelegem că nu-i e tocmai uşor să trăiască împărţit între două realităţi, câtă vreme cealaltă femeie şi-a depăşit statutul de amantă, devenind parte a existenţei lui. Sufleteşti.
Firesc în astfel de împrejurări, lucrurile ajung să nu se mai încadreze în normalitate, stările oscilează între "acasă" şi "în altă parte", sentimentul de vină-a oricui ar fi ea pentru starea de fapt- este practic inexistent, alibiul stărilor sufleteşti fiind pus în prim-plan. Greşeala nu mai este greşeală, lucrurile capătă valenţele fatalităţii-aceea de-a fi pus faţă în faţă cu o realitate la crearea căreia bărbatul-în definitiv!?- nu are nicio vină. Şi căreia trebuie să-i facă faţă. Cum se pricepe el mai bine. Să găsească soluţii astfel încât să redevină el. Adulterul nu mai este adulter. Dacă să-i fie lui bine înseamnă să plece la cealaltă, trebuie să facă asta. Pentru a se salva pe sine.
Nu-i de joacă cu sentimentele, cert. Nu ştiu, însă, în ce măsură trebuie ele să devină alibiul pentru realităţi care îşi au rădăcinile în altă parte. Dacă te afli într-o căsnicie şi la un moment dat ajungi în altă parte, e semn că alta este problema de fond. Ai plecat pentru că nu-ti era bine "la locul tău". Sentimentele sunt o consecinţă firească a faptul că ai ajuns în altă parte. Căci, odată ajuns acolo, vei găsi în celălalt tot ce nu are cel de-acasă. Şi, în contextul ăsta, nu mai înţeleg de ce trebuie să găseşti altceva înainte de a-ţi rezolva problemele.
Nu-i deloc confortabil să trăim dual. Odată ajunşi la dualitate, indiferent care este cauza, nu vom resimţi liniştea decât după ce vom fi luat o decizie şi lucrurile se vor fi îndreptat într-o direcţie sau alta. Nu-i mai sănătos s-o luăm de la capăt după ce, în prealabil, am pus punct într-o parte? Sau avem nevoie de certitudinea că există un alt loc unde ne vom putea refugia, după ce-l vom fi părăsit pe celălalt? Sau poate avem nevoie să vedem altceva, pentru a înţelege că realmente există loc pentru mai bine? Oricum am gândi, latura umană găseşte motivaţii pentru tot.

24 ianuarie 2011

Lecţie: despre a fi "acolo"

Aseară- e adevărat, destul de târziu, stând în pat, am văzut că aveam un apel nepreluat. N-am sunat, gândindu-mă că este destul de târziu şi că voi suna a doua zi. A doua zi, sunând, am aflat că un prieten avea nevoie de mine pentru a supraveghea două fetiţe, cât timp mama şi restul familiei mergeau la înmormântarea tatălui lor- pe care-l cunoşteam, de altfel. Înmormântare care avea loc chiar "a doua zi".

Adică am sunat, dar a fost prea târziu ca să-i mai pot ajuta.
Credeam că ştiu lecţia asta. Am considerat întotdeauna că un telefon poate însemna orice. Mai ales faptul că cel care sună are nevoie de ajutorul tău. Şi-am încercat mereu să fiu acolo, dând un semn cât am putut de repede, atunci când n-am putut răspunde la telefon-din considerentul că celălalt poate avea nevoie de mine. Şi că-mi va părea rău că n-am fost acolo pentru simplul motiv că în momentul x dormeam, sau mâncam, sau citeam sau făceam te miri ce.
Dincolo de tragedia în sine, am mai învăţat o lecţie pe care credeam-şi insistam că o ştiu. Lecţie care a fost mai mereu în mintea mea în momentul în care, în repetate rânduri, mai în glumă, mai în serios, serveam cuiva care nu mi-a răspuns la telefon celebra replică puteam să mor, că tu...
De data asta îmi învăţ propria-mi lecţie despre a fi acolo. Şi realizez, încă o dată, că acest a fi acolo nu se rezumă la momentele în care te nimereşti pur şi simplu acolo şi empatizezi cu o anumită stare sau situaţie, ci, mai ales, la momentele în care eşti acolo pentru că celălalt are realmente nevoie să faci asta.

...Copilele au rămas în grija unor vecini.
Uneori, există soluţii chiar dacă noi n-am fost acolo. Dureros este, însă, că, uneori, rezolvarea unei situaţii depinde de noi. Şi poate fi vorba de cineva drag sau de cineva cunoscut doar.
Oricum ar fi, între a trăi cu regretul că puteam fi acolo-dar n-am făcut asta- şi a răspunde cât mai repede unui telefon, am putea să încercăm să alegem a doua variantă. Durează doar câteva secunde să răspunzi unui telefon sau să apeşi tasta de apel. Cam tot atât cât să auzi vocea celuilalt, să te asiguri că e bine. Cam tot atât cât poate dura să pierzi pe cineva drag. Apoi, ai tot timpul din lume să-ţi vezi de ale tale. Numai că o vei face în linişte şi fără să ai regretul secundelor în care nu ţi-ai găsit timp să fii acolo.

Înainte de "publicaţi postare"

Scriu şi şterg. Încep postări, scriu de la două-trei rânduri, la postări întregi. După care renunţ să dau click pe chestia aia care zice "publicaţi postare". Simt că am câte ceva de spus, dar nu spun.
Să fie de la lipsa timpului? N-am mai puţin decât anul trecut, când scriam mult mai des.
Încerc să-mi dau seama dacă scriam doar când eram supărată şi simţeam că vreau să spun "lucruri". Nu. Nu era aşa. Scriam cam despre orice, oricând. Dimineaţa la cafea, seara, noaptea târziu.
O fi de la vreme. Nu.
O fi de la faptul că nu-mi place ce scriu.
Mă uit pe alte bloguri şi văd o constanţă de care realizez că nu sunt capabilă.
Ce-mi lipseşte?

17 ianuarie 2011

2011 şi "Purement et simplement"

M-a pricopsit Iulia cu prima leapşă pe anul ăsta. Şi nu numai că-i prima leapşă, dar mai e şi destul de complicată, dat fiind că până să arunce ea mâţa în ograda mea, nici că mă gândisem la ce-mi doresc pe anul ăsta pentru "Purement et simplement".
A început din nevoia de a avea un refugiu, un loc al meu, unde să aştern gânduri, pentru că mi se întâmpla deseori să scriu, ca mai apoi să pierd răndurile cu pricina, din lipsa unui loc în care să le adun pe toate.
Îmi doresc să rămână în continuare aşa- locul meu, unde pot spune ce vreau, când vreau, fără a avea grija dezacordului celorlalţi şi fără a simţi în vreun fel că sunt presată să scriu, dacă simt că n-am nimic de spus.
Îmi doresc să rămână locul în care să pot verbaliza trăiri, iar această verbalizare să fie, ulterior, mărturie a stărilor bune sau rele pe care le-am avut. Pentru că mă voi bucura, cu siguranţă, să redescopăr, în viitor, simţirile de ACUM.

Leapşa? O pasez lui Doru, şi-i reamintesc lui Geo că a primit-o deja de la Iulia! Prietenii ştiu de ce!

8 ianuarie 2011

Sinceritate. Înţelegere. Empatie. Confirmare

Spune ce gândeşti, dar ai grijă CUM spui, pentru că s-ar putea să răneşti. Atât de tare, încât rana să fie mai adâncă decât ţi-ai putea imagina, provocând rupturi. Noduri ce rămân şi care sunt resimţite până şi de cei mai apropiaţi prieteni- dincolo de faptul că înţeleg orice, oricum. Nu considera că, dacă cineva ţi-e prieten, îi este la îndemână să accepte la infinit micile tale scăpări. Marile relaţii se rup ca urmare a unor dezamăgiri mici, survenite constant.
Spune ce simţi, dar ai grijă CUI spui. Pentru că sunt puţini oameni în jur care empatizează. Şi empatizează mai mult acela care a simţit ceea ce-i împărtăşeşti. Nu-l condamna pe acela care n-a simţit şi n-a trăit ceea ce i-ai transmis pentru că nu te-a înţeles. Găseşti mai curând în tine resurse pentru a înţelege simţiri şi trăiri tocmai pentru că tu singur îţi cunoşti adevăratele surse ale simţirii tale. Tocmai pentru că tu eşti cel care le trăieşti.
Nu încerca să te pui în locul cuiva în încercarea de a-l înţelege. Vor rămâne firimituri din personalitatea ta, oricâtă empatie ai avea, iar înţelegerea nu va fi deplină. Învaţă să-l asculţi, e mai preţios decât a spune "înţeleg".
Nu căuta să ţi se ofere explicaţii, atunci când le ai, din dorinţa de a obţine confirmări, sau anumite răspunsuri la întrebări de la persoane care nu-ţi sunt apropiate sufletului tău. Probabil că nu vor fi capabile să-ţi spună ceea ce vrei să auzi. Doar un suflet apropiat poate răspunde aşteptărilor sufletului tău. Gândeşte-te că este preţios să ai cui să spui ce te doare şi mulţumeşte-te cu faptul că eşti nu doar ascultat, ci şi AUZIT. E mai mult decât suficient. Şi extrem de preţios.

4 ianuarie 2011

D'ale lui Băse. Şi atât.

Na, că-mi veni chef să scriu. Nu de alta, dar e mare forfotă cum că Băse s-a întors din vacanţă cu elicopterul, sfidând biata naţiune- pe aceea care se deplasa pe DN1 asemeni unui melc obosit, dar şi pe cea de acasă, prin analogie, carevasazică.
Frăţioare, asta e sfidarea sfidării, parol! Pot fi de acord cu asta, numa` că mă mai gândesc şi altfel şi zic aşa: eu, cetăţeanul de rând, dacă aş fi în situaţia cu pricina şi mi-aş permite elicopter- cu pilot cu tot! :)) - ce-aş face? Aş aştepta cu orele pe DN1, sau l-aş lua pe nenea cu elicopterul? Clar l-aş lua pe nenea. Că-i mai comod, că vreau să epatez, treaba mea, dar l-aş lua pe nenea cu elice.
Aşa încât, privind lucrurile la suprafaţă... dacă statutul- că-l are, fie că ne place sau nu, cu tot cu privilegii- îi permite să se dea jos din maşină şi să urce în elicopter, de ce să nu purceadă la un astfel de act? Nu intru în amănunte care-ar putea să genereze cumva argumente pro actul elicopterul-gen securitatea sau te miri ce altă bazaconie despre care n-am cine ştie ce habar.
Numa` că dilema mea e alta: dacă în loc de nenea Băse în elicopterul cu pricina ar fi fost un nene-care-ne-place-nouă, am mai fi făcut atâta tam-tam? Adică... nu pricep de unde atâta uimire. Sau tot nu v-aţi obişnuit cu Băse?