28 iunie 2010

Crearea starii de bine implica negarea realitatii?

Ti s-a intamplat, probabil, sa simti ca nimic nu iese cum trebuie, ca visele ti se duc pe apa sambetei, ca nu esti multumit de viata pe care ti-ai construit-o, de cum traiesti, de ce ai in jur, de patul in care te trezesti, de prietenii pe care-i ai si care nu iti mai par prieteni.
Ti s-a intamplat sa nu vrei sa te trezesti dimineata, sa vrei sa dormi somnul amnezic, sa vrei sa nu fi existat, sa traiesti frustrarea ca nimic din ceea ce esti nu se potriveste parcursului pe care ti-l imaginai in sensul in care nimic din ceea ce ai in jur nu corespunde standardelor tale.
O relatie esuata si universul ti se darama. Un esec profesional si statutul nu mai e statut, cel cu care te obisnuisei si la care, poate, tineai. Si, mai mult, pe care, poate, consideri ca-l meriti. Un prieten de care te simti neglijat, o situatie in care te simti dat deoparte, o privire trista care ti-e aruncata intr-un moment de fericire, o minciuna cu scopul declarat a fi nobil. Si, peste toate, oboseala. Oboseala data de goana dupa solutii de-a iesi din aceste situatii , unele limita, altele pur si simplu neplacute.
Probabil te-ai regasit in vreuna din situatiile de mai sus. Pentru ca e firesc si uman sa fim dezamagiti, sa avem stari de nemultumire sau de angoasa, sa fim plictisiti sau sa ne simtim la capatul puterilor.

Cum alegem sa traim aceste realitati, si, implicit, cum depasim aceste momente? Le acceptam ca atare si ni le asumam, pe principiul "asta e!", ramanand ancorati in realitate si avand constiinta faptului ca nu putem schimba lucrurile? Sau adoptam atitudinea optimistului, cel care vede ceva bun in orice lucru rau, care isi spune ca lucrurile nu sunt chiar asa rele, ba chiar frumoase si care cauta in orice clipa sa gaseasca ceva de care sa se bucure, intr-o realitate care ii arunca in fata dezamagiri, insatisfactii, neplaceri? Si, cel care procedeaza astfel ce face de fapt? Isi neaga realitatea sau pur si simplu reuseste sa treaca mai usor prin tot ce i se ofera?

Cochetez din ce in ce mai mult cu ideea ca ne cream singuri realitatea. Astfel, am constiinta faptului ca gandurile creaza lucruri, ca traim ceea ce gandim si, mai mult, ca atragem asupra noastra ceea ce gandim. Ca, daca ne concentram asupra ceea ce vrem, vom avea, iar daca ne concentram gandurile asupra ceea ce nu avem, nu vom avea.

De ceva vreme incerc sa aplic un exercitiu care sa ma ajute sa vad lucrurile altfel, sa-mi schimb pesimismul in optimism si sa gandesc pozitiv. Sa-mi creez stari de bine pornind de la un simplu "multumesc" adresat cuiva drag sau oricui, de la un zambet, de la o imbratisare, de la o floare, de la un cuvant. Incerc sa nu ma mai gandesc la ce nu am, la ce nu este, ci doar la ce as vrea sa am sau sa fie. Intamplator sau nu, ceea ce traiesc e infinit mai frumos decat ceea ce traiam cand gandurile imi erau concentrate asupra ceea ce nu aveam si nu traiam. Starile mele nu mai sunt aceleasi, am o pofta nebuna sa ies, sa ma plimb, sa dansez, sa rad, sa impartasesc trairi, sa ma exprim. Am pofta sa traiesc.

Si totusi, cu toata starea de bine pe care mi-o creez, realitatile raman aceleasi. Cele sociale si materiale. Si, cu ele, dezamagirile sau neplacerile. Si oboseala. Traiesc de ceva vreme aplicand exercitiul despre care vorbeam mai sus. Deunazi, pe fondul unei oboseli accentuate, intr-un context in care eram doar eu cu mine si in niste momente in care nu mai eram capabila sa gasesc ceva frumos in jur si nici optimismul, m-am trezit intrebandu-ma daca nu cumva, incercand sa-mi creez o realitate neaparat pozitiva, nu am ajuns sa imi neg realitatea.

Oare asta facem in momentul in care traim gandindu-ne ca lucrurile nu sunt, de fapt, asa rele? Atunci cand vrem cu tot dinadinsul sa vedem doar lucruri bune, sa ignoram nemultumirile de natura sociala si materiala, care exista, indiferent de cum alegem sa traim? Oare cand facem asta, ne negam realitatea? Si daca atitudinea noastra este chiar o negare a realitatii, ne mintim? Ne vom trezi la un moment dat in situatia in care ne vom prabusi definitiv? Sau atitudinea optimista si crearea de stari de bine atrage dupa ea si schimbarea realitatii in care traim?

24 iunie 2010

De data asta vorbesc pozele!


Ea e Maria Sara. Minunea in jurul careia roiesc munti de zambete si care ne-a adunat ciorchine in jurul ei. Si inainte si, mai mult si mai multi, la petrecerea din ziua in care am sarbatorit Botezul ei.

Aveam deunazi un soi de discutie legata de scrisul pe blog. Si mi-am exprimat eu atunci parerea care spunea ca, daca blogul e personal, scrii ce vrei, cum vrei si cand vrei. Dar am constiinta faptului ca nu toata lumea imi impartaseste parerile, asa incat mentionez:
Stiu ca, probabil, pentru multi, ceea ce urmeaza sa fac nu e tocmai potrivit pentru un blog. Sa zicem ca vreau sa luati postul asta ca atare, ca pe o evadare a mea inspre retrairea unor momente fericite din viata mea. Viata mea care nu are legatura nici cu blogul, nici cu online-ul, nici cu scoala, nici cu subiectele fierbinti ale zilei. Nici cu limitele impuse de faptul ca cei care intra sa mai vada ce mai scriu, nu sunt, probabil interesati de aspecte personale din viata mea. Evadez, deci! Si imi iau libertatea de-a crea un post pe care-l cere doar sufletul meu in momentul asta.

E cu no comment pentru mine, cel putin acum si dupa, deja, destul de mult timp de la eveniment. Si iar o sa-mi spuna Ioana ca nu isi imagina ca m-a marcat atat. :)

Asadar, retraind cu ajutorul imaginilor...

Si, da, o sa vedeti o parte din oamenii din viata mea. Unii prezente constante, altii mai putin. Dar carora le mai spun o data ca-i iubesc si ca le multumesc!


















Si sa nu ma intrebati de poze. Am selectat din cele in care imi plac mie. Si in care imi place, cat de cat, de mine. Cine ma cunoaste, stie ca sunt pre-ten-ti-oa-sa.

23 iunie 2010

Pe 26 iunie citim. In centrul Ramnicului, la Ceas.

O zi de vara care ne dorim sa fie senina si calda. Un 26 iunie care vrem sa insemne un eveniment pretios, in cadrul unui proiect pretios.
Stiu ca oamenii din Valcea sunt calzi si primitori. Mai stiu ca iubesc frumosul si ca nu sunt indiferenti fata de initiative culturale si sociale, ca sunt frumosi si sensibili, ca stiu sa aiba grija de locul in care traiesc.
Pe 26 iunie, in centrul orasului, intr-un loc pe care e imposibil sa nu-l stii (doar mergi acolo in fiecare an la Zilele Ramnicului, doar ti-ai dat intalnire cu prietenii de nenumarate ori acolo si tot acolo ai stat uneori si ti-ai pierdut vremea, admirand privelistea oferita de parc), acolo, la Ceas, te asteptam sa imparti carti, sa citesti si sa scrii o noua poveste Lecturi Urbane.
Vei primi, la randu-ti, carti si zambete, vei deveni parte a unei povesti frumoase, cu oameni frumosi. Vei face o bucurie sufletului tau si vei ramane cu amintirea unei experiente unice, pe care vei avea cu cine s-o impartasesti. Vei descoperi, daca inca nu esti convins, ca o carte inseamna mai mult decat niste randuri asternute pe o hartie. Si vei simti linistea sufleteasca pe care ti-o ofera actul lecturii impartasit. Vei citi in aer liber si vei cunoaste oameni noi si, cel mai important, vei avea si tu o contributie la formarea modelului social pe care il promoveaza proiectul Lecturi urbane! Un model de care ducem lipsa, de care avem nevoie si pe care trebuie sa-l recream.

Pe 26 iunie 2010, la ora 19.00, la Ceas- simbol ce ti-a marcat copilaria, adolescenta sau maturitatea, pentru ca te-ai raportat la el ori de cate ori ai avut ocazia-, se va scrie o pagina din povestea Lecturi urbane. Si merita sa fii acolo, macar pentru a crea sufletului tau cadrul potrivit pentru a se simti in largul lui! Si dupa ziua asta, Ceasul din centrul orasului va deveni locul in care s-a scris o alta poveste. Din care vei face parte si tu! Doar ia-ti zambetul si pofta de lectura cu tine si fii acolo!

22 iunie 2010

Cand am chef de vorba...

...ar fi bine sa ma duc intr-un colt, cuminte, si sa astept sa-mi treaca pentru ca:

- devin cam (prea) expansiva,
- sunt extrem de deschisa (sa ai chef de vorba si sa fii deschis e un fel de pleonasm, nu?),
- nu mai tac decat cand adorm. Si, chiar si atunci, exista riscul sa vorbesc in somn,
- devin obositoare,
- pun multe intrebari,
- dau 1 mesaj pe minut,
- sun pe toata lumea,
- sunt dispusa sa dau toate explicatiile din lume, pe teme pe care altfel nu ma pronunt,
si cate si mai cate!

Concluzia? Ori ma suportati, ori dati bir cu fugitii. Si, daca dati bir cu fugitii, oricum va prind din urma. Am uitat sa spun, cand am chef de vorba, alerg si repede.

De fapt, intrebarea mea era: ma suporta cineva in momentele astea?
Si constatarea: cine suporta un astfel de chin, chiar ma iubeste. Sau chiar ma considera interesanta. Sau, nu stiu, considera ca am facut ceva bun si merit!

Acum, sed cuminte in coltul meu si privesc. Sunt curioasa pana cand. :))
Se recunoaste careva in descriere?

Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar nu in patul meu. De aceea mi-am luat hamac.

Cineva ma provoaca. Dar nu-i nimic, ii intorc provocarea cat ai zice peste. Mai intai scriu eu, dar, sa fim intelesi, cheful meu de scrijelit isi cere tributul sub forma unor raspunsuri la ceea ce voi scrie. Sau macar sub forma unor reactii. Si l-am atentionat pe Doru sa se pregateasca de un post de raspuns.

Initial n-am vrut sa prind esenta frazei care da titlul acestui post. Adica n-am vrut s-o vad si nici sa-i acord vreo atentie. Si mi-e frica de ea. Si am intalnit-o atat de des, incat imi depaseste intelegerea. Pentru simplul motiv ca esenta asta rezuma o idee care mi se pare pe cat de reala, pe atat de trista. Aproape ca e in natura noastra sa nu apreciem ceea ce avem. Sa apreciem, mai degraba, ceea ce am pierdut. E atat de firesc faptul asta, incat nici nu ne mai sinchisim sa ne punem intrebari, sa cautam raspunsuri sau sa incercam sa schimbam lucrurile. Pentru ca, inevitabil, cu totii ne-am trezit, mai devreme sau mai tarziu, nemultumiti de ceea ce avem si am pornit buimaci in cautare de trairi si oameni care sa ne ofere altceva decat ce aveam. Si ne-am trezit ca am pierdut ce am avut si ca n-am apreciat la timp nimic din ceea ce era de apreciat. Si ca vrem inapoi ceea ce am avut. Si, zau, daca am inteles vreodata de ce unii lasa sa se intample asta si sa se chinuie cu astfel de trairi.

Sa revin la mine, caci nu sunt adepta generalizarilor. Trebuie sa spun cu toata sinceritatea, si sper sa nu par lipsita de modestie (nu ma erijez in vreun model social in niciun caz!) ca nu am trecut prea des prin astfel de situatii. De obicei lenevesc in patul meu, duminica sau in orice zi am timp si chef si in foarte putine situatii mi s-a intamplat sa vreau sa-mi iau hamac. Dar daca am vrut, a fost in urma unei decizii definitive si la care nu mai era cale de intors. Si ma si explic.

Mi-am dezvoltat, in timp, o toleranta excesiva. Da, uneori excesiva. Acum sunt intr-o perioada in care incerc sa indrept lucrurile. Pentru ca as vrea sa nu ma mai simt calcata in picioare. Dar doar din motivul asta. O fi profesia mea de vina, ca implica rabdare si toleranta, dar atributele astea le am si, bune sau nu, m-au ajutat sa nu am sentimentul ca n-am fost in stare sa apreciez ceea ce am avut. Sau ceea ce am. Si am apreciat mereu pana in ultima clipa. Si chiar si atunci cand nu era nimic de apreciat. Si, da, am creat chiar impresia ca sunt naiva.
Apoi, am un principiu de la care nu prea ma abat: fiecare persoana, fiecare obiect, fiecare traire, fiecare experienta trebuie ca are ceva bun. Indiferent de ceea ce pare la nivel superficial. Asa incat caut pana gasesc un motiv, un ceva bun in fiecare si in orice, si astfel sa nu pierd nimic din ceea ce am. Cel putin, nu prematur.Iar daca ajung sa pierd, de regula sunt sigura ca alegerea de a pierde, daca imi apartine, a fost cea mai buna. Si implicit, nu am sentimentul ca n-am apreciat ceea ce am avut.
Dincolo de aceste aspecte, mai gasesc unul foarte important, care este, in acelasi timp, si modul meu de a aprecia ceea ce am: intotdeauna imi aleg cuvintele cu foarte multa grija. Si faptele. Si asta din dorinta de a tine langa mine ceea ce am. Si nu din egoism, ci pur si simplu pentru ca am invatat sa apreciez tot ce am langa mine. Bun sau rau. Si nu vreau sa ranesc. Nu arunc vorbe sau fapte in urma unor impulsuri de moment. Pentru ca risc sa ma trezesc goala pe dinauntru. Si singura. Pentru ca se intampla, in viata asta, sa ne trezim in situatia in care pierdem ceva sau pe cineva fara sa fim intrebati. Si pentru ca pierderile alea sunt atat de mari si suficiente ca sa nu ne mai facem si noi rau provocand altele.

Nu, nu sunt vreun prieten ideal. Imi doresc doar ca, daca am luat o decizie, sa n-o regret. Si sa fie definitiva. Sa nu ma intorc la ea. Sa nu privesc inapoi, pentru ca, daca fac asta, n-o sa pot merge inainte. Oamenii de langa mine valoreaza prea mult, ca sa-mi permit sa-i pierd doar pentru ca nu sunt in stare sa apreciez la timp ceea ce am si faptul ca sunt langa mine. Ceea ce mi se intampla si ceea ce traiesc si lucrurile din jurul meu sunt prea importante si inseamna prea mult, ca sa le arunc doar pentru ca n-as avea timp si rabdare sa gasesc in fiecare ceva bun.
Stiu ca patul meu este cel pe care-l vreau si stiu ca, desi uneori simt ca as vrea sa nu mai lenevesc el, ci in altul, inainte de a face asta, intelept este sa fiu mai atenta la ce-mi ofera el. Sa cantaresc bine, pentru a nu ajunge in situatia in care regret ca m-am mutat intr-un hamac.
Da, poate ca sunt si conservatoare. Dar identitatea mea este formata din trairile pe care mi le ofera tot ce am in jur. Cu bune si rele. Si imi place sa stiu ca apreciez ceea ce am pana in ultima clipa. Si ca, daca am hotarat sa nu mai am, nu o sa ma chinui regretandu-mi decizia.

Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar in patul meu. De aceea, imi cumpar un hamac doar in momentul in care sunt absolut sigura ca patul meu nu mai are ce sa-mi ofere bun.

20 iunie 2010

18 iunie. Reamonn. Aerosmith si momentele de fericire.


...as fi vrut sa-i am langa mine pe toti cei care-mi sunt dragi pe lumea asta. Sa-i strang in brate si sa le spun ca le multumesc si ca-i iubesc...

Recunosc, n-am primit cu cel mai mare entuziasm propunerea de a-i vedea pe cei de la Aerosmith. Si nu am fost niciodata fanul lor si nici nu ma gandisem vreodata ca as vrea sa-i vad in concert. Si nu, hard-rock-ul nu este genul de muzica pe care sa ma relaxez, putinele piese apartinand genului si pe care le iubesc sunt din categoria blues-hard-rock. Dar, cum o astfel de experienta face parte din cele pe care nu trebuie sa le ratezi, macar prin raritatea cu care te intalnesti cu ele, cam o data in viata, adica, am acceptat sa-mi ofer asta. De fapt, mi-a oferit Carmen, eu doar am consimtit. Si i-am multumit, si i-am spus c-o iubesc. Si tocmai i-am reamintit acum.

Treaba cu "pofta vine mancand" e mai mult decat adevarata, asa incat in ziua concertului eram si nerabdatoare si plina de energie. Si curioasa. Dar, recunosc, un pic sceptica in privinta intervalului de timp in care voi rezista zgomotului. Da, ma asteptam sa plec inainte de sfarsit.

Au cantat, in deschidere, cei de la Reamonn. Ma asteptam sa fie mai zgomotosi, mai energici, mai nu stiu cum. Au cantat intr-o maniera care te facea pur si simplu doar sa vrei sa-i asculti. Si , cel mult, sa canti odata cu ei. Da, sa vrei doar sa strangi in brate persoana draga de langa tine. Si sa asculti. Si sa visezi. Pana si Supergirl si Tonight au fost, parca, mai linistite decat variantele de studio. Nu sunt eu o specialista intr-ale cronicilor de concerte, insa pot spune ca am ramas cu gustul unui concert fad, nevenindu-mi sa cred ca cei din fata mea erau cei care interpretau una din piesele pe care le ascultasem obsesiv o vreme. Nu, n-am ramas cu un gust amar, pur si simplu n-am simtit ca vreau sa urlu de fericire pentru ca ma aflam acolo.
A fost frumos, dar recitalului celor de la Reamonn i-a lipsit ceva-ul ala care te face sa-ti iesi din minti, sa vrei sa fi stiut toate versurile pieselor, sa te gandesti ca, pentru nimic in lume, n-ai fi vrut sa ratezi asa ceva. Si s-a incheiat fara bis si-au iesit din scena la fel de simplu cum se manifestasera cantand.

Mai mult de-o ora a durat asteptarea celor de la Aerosmith. Inca ma intrebam ce caut acolo. Vedeam in jur oameni fericiti ca puteau sa traiasca ceea ce pentru ei era un vis. Si ma simteam mica si nestiutoare si ma intrebam daca nu cumva in momentul ala nu trebuia sa fiu in alta parte.

Inceputul concertului a fost o explozie de zgomot. Si de lumini. Aerosmith isi intinsese aripile asupra a peste 30.000 de suflete, acaparandu-le si tinandu-le strans in ghearele extazului. Love is an elevator a provocat isterie si lacrimi de bucurie. Pe versurile melodiei Pink ne-am miscat aruncandu-ne priviri poznase si zambind fericiti. Back in the Saddle ne-a readus cu picioarele pe pamant si ne-a reamintit ca ne aflam la un concert hard-rock. Living on the edge si Rag doll ne-au creat sentimentul frumos de lume a noastra si o stare de bine de care ne dorim sa nu scapam, iar Jaded ne-a dus pe taramul iubirilor albastre. Si, daca aveai cui sa-i spui "te iubesc" sau daca nu mai spusesei de mult asta, sigur voiai s-o faci in minutele care-au insemnat I don't wanna miss a thing. Pe Cryin' am retrait iubirea ca sweet misery, iar Crazy ne-a facut sa vrem sa ne amintim de momentele in care simteam intensitatea a ceea ce inseamna "crazy for you" si nevoia de a simti si impartasi asta.

Am retrait povestea de peste 40 de ani a unei trupe care nu si-a pierdut, de-a lungul timpului, nimic din energie si care n-a lasat sa se piarda nicio farama din farmecul care a consacrat-o. Ne-am retrait cu totii povestile prin piesele care erau despre noi toti. Fara sa vrea sa epateze, fara brizbrizuri artificiale si grandomanie in organizarea concertului, Aerosmith a stiut, inca o data, sa se respecte si sa-si respecte publicul.

Fara sa-mi dau seama, imi gasisem locul in multimea in care la inceput ma simteam atat de mica si nestiutoare. Am simtit ca vreau sa urlu de fericire, mi-au dat lacrimile pe Cryin' si am avut sentimentul ca am avut un mare privilegiu avand ocazia sa ma aflu acolo. Si am simtit ceea ce spuneam ca a lipsit recitalului Reamonn: dorinta de-a urla de fericire, sau faptul ca as fi vrut sa stiu toate versurile pieselor sau pur si simplu ca ...as fi vrut sa-i am langa mine pe toti cei care-mi sunt dragi pe lumea asta. Sa-i strang in brate si sa le spun ca le multumesc si ca-i iubesc.
Vi s-a intamplat vreodata ca muzica sa va aduca astfel de clipe de fericire?

18 iunie 2010

Ce-i cu vuvuzeala asta?

Din pacate n-am apucat sa vad toate meciurile CM. Sunt oarecum la curent, insa am o problema. Ce-i cu vuvuze(a)la asta care mai ca a devenit un trend?
Intru pe mess, gasesc mass cu vuvuze(a)la. Dau sa deschid mailul, mai gasesc ceva despre vuvuze(a)la. Ies din casa, aud din nou cuvantul. Aflu ca deja exista un soft, care anuleaza cumva vuvuzeala din tribune. Avantaj telespectatorul?
Si, totusi, noi inghitim tot ce misca? Adica, sa-mi fie cu iertare, ce-i asa deosebit in zgomotul vuvuzelic despre care vorbim cu totii? Sau vuvuzela asta o fi vreo metoda aducatoare de ceva bun si neinteleasa de mine, naiva, care este?
Inteleg chiar ca jucatorii au o problema reala de concentrare din pricina vuvuzelii buclucase. N-ar fi ele mai potrivite, vuvuzelele, pentru meciurile de handbal? Intreb si eu, nu dau cu parul.
Aaa, ma scuzati, pai asta e emblema CM? La mai mare, zic!

Excursie la Moeciu. Cu copiii.

Nu stiu altii, dar eu insami asteptam sa ma adun suficient si sa scriu despre asta.
Mai fusesem eu in excursii, dar nu avusesem experienta unei calatorii cu niste copii asa mici. Adica, sa ne fie clar, recent absolventi de clasa a V-a, in jur de 12 ani adica.

La prima sedinta cu parintii in care s-a adus in discutie subiectul unei excursii de doua zile, nu mi-am putut stapani uimirea si am exclamat: "Eu, singura, cu atatia, multi si mici... si sa mai si ramanem o noapte pe acolo!?" Si am fost atat de expresiva, si probabil haioasa in uimirea mea, incat am primit niste hohote de ras si asigurarea ca nu-i chiar asa de rau.

Odata ideea lansata, am fost o prada usoara pentru mancatorii de suflete, cum le spun eu. Si-au insistat, si-au insistat, incat am cedat. E adevarat, i-am si cunoscut mai bine, intre timp, am prins curaj si m-am decis. Dupa cautari si calcule, am stabilit destinatia Moieciu, pensiunea Podul Turcului, cu ceva sprijin din partea unei mamici de mare ajutor, de altfel, in tot ce s-a intamplat anul asta (multumiri pentru rabdare, cu ocazia asta, ca ne-a scos din multe incurcaturi!). Zis si facut. Vineri a fost ultima zi de scoala. Apoi ne-am facut bagajele, iar sambata dimineata ne-am urcat in autocar cu destinatia finala Moieciu.

Spun destinatie finala pentru ca, inainte sa ajungem la pensiune, am facut doua opriri. Prima la Ploiesti, sa mancam o inghetata la Mc. Nu, nu mi-a tihnit mancarea! Au terminat de mancat inainte ca eu sa apuc macar sa-mi cumpar si pana sa ma dezmeticesc, jumatate din ei erau deja in fantanile arteziene, daca intelegeti ce vreau sa spun. Nu stiu de cate ori m-am ridicat,de la masa, ca dispareau din raza mea vizuala. Le-am explicat cum ca treaba aia cu fantanile arteziene nu e tocmai permisa si ca ar trebui sa faca in asa fel incat sa nu ii pierd, fiind incapabila sa produc progenituri identice, in cazul in care lipsea vreunul de la numaratoare. S-au amuzat copios, mi-au dat voie sa mananc, au facut poze, s-au plimbat, au alergat. Si nu aveti idee cata fericire li se citea pe chipurile lor de copii fara griji. Si, mai ales, cata fericire emanau la gandul primei lor experiente de acest gen. Nu gustasera decat excursiile de o zi, cu doamna invatatoare.

Cine nu a trait asa ceva, nu stie cum e sa te trezesti, fara sa-ti dai seama, numarand. Asa incat, am strigat adunarea dupa vreo ora, am numarat de cateva ori si ne-am continuat drumul.

In autocar, ca la ei acasa. Am ascultat muzica, am si cantat un pic, am ras, am povestit. Au jucat carti.

Am decis sa ne oprim la Bran. Buna idee sau nu, sa ziceti voi. Cert e ca ne-am ales cu o vizita la Castelul Groazei, unde eu eram in postura adultului curajos care trebuia sa apere copiii de ce putea sa apara in spatiul cu pricina. Eu, care nu sunt in stare sa vad un film de groaza pentru ca visez urat si tot eu, care nu am fost niciodata amatoare de vazut nimic care sa contina cuvantul "groaza" in denumire. De dragul lor am acceptat. Si nu m-as fi descurcat fara Catalin, curajosul grupului. Multumiri pe aceasta cale din partea partidului!
Va asigur ca n-ati auzit niciodata atatea tipete si rasete la un loc. Si, daca as fi stiut ca daca esti ultimul din grup risti sa fii tras de o mana, de un picior, luat in brate de te miri ce creatura, il lasam pe Catalin in locul meu, sa fie el protectorul copiilor, ca ma doare in gat si acum de la rugamintile adresate unei creaturi care mai abitir ma tinea in brate cand a aflat ca sunt profa. Si ca mai sunt si de franceza.

Am iesit vii de acolo, ca am avut momente in care incepusem sa ma indoiesc de asta. Am mai mers pret de cateva minute si-am ajuns la pensiune. Terminasem cu impartitul in camere, asa incat impartitul cheilor n-a durat prea mult. Am stabilit sa ne vedem la masa in vreo ora.

Imi imaginam eu ca dupa masa stam linistiti un pic, pana sa plecam din nou la Bran, dupa cum le promisesem. M-am inselat, evident. Mi-am dat seama ca nu am nicio sansa sa-i tin in camere, asa incat am inceput cu totii activitati in aer liber. Care la fotbal, care la leagane, care la ping-pong (si eu acolo!), care in tobogan. Partea absolut frumoasa a fost ca pensiunea dispunea de suficient spatiu in incinta si ca totul era astfel pozitionat, incat toti erau in raza mea vizuala.

Spre seara am plecat din nou la Bran. Si va spun ca nimeni nu stie sa numere mai repede si mai bine ca mine. :)) Eram closca ca nu stiu cati pui si norocul meu cel mare a fost ca m-au ascultat si au stat pe langa mine. Si nu faceau nimic fara sa-mi ceara voie. Si, da, mi-au spus ca sunt cam slaba pentru atatia copii! Carevasazica, dupa atatea nasteri trebuia sa fiu mai plinuta un pic?

Seara am jucat carti, ne-am plimbat, am facut poze, am adunat flori, si am avut si-un foc de tabara absolut superb. Din cand in cand mai numaram, nici nu-mi mai dadeam seama cand, ca ma trezeam facand asta.

Treaba cu adormitul a fost un pic mai dificila. Ar fi facut orice altceva, dar in orice caz, nu venisera in excursie ca sa doarma. Mai ales ca era prima data cand erau impreuna in alt cadru decat la scoala si voiau sa profite din plin de asta. Vreo doua ore m-am plimbat din camera in camera, sa numar, sa verific, sa explic. Si in orele alea am ajuns la concluzia ca, daca va mai exista o excursie cu ei, e suficienta o singura camera si sunt foarte fericiti. :))

Pe la 2 dimineata am cedat. Ei nu, din cate am aflat a doua zi. Dar nici nu au facut nazdravanii, asa incat morala nu si-a mai avut rostul.

M-am trezit dimineata devreme, cu gandul ca pana la 8, cand le spusesem ca trebuie sa se trezeasca, reusesc sa imi beau cafeaua singura si fara sa numar. Supriza! Cativa erau deja afara. Asa ca mi-am baut cafeaua impreuna cu ei. Un deliciu, pana la urma.
Inainte de 9 dimineata eram deja obosita dupa un volei si un fotbal, spre bucuria lor. Diriga a jucat volei si fotbal cu ei, desculta, in iarba in care se simtea roua diminetii. Apoi am luat-o de la capat, cu masa, activitatile in aer liber si povestile. Pana pe la 16.00, cand hotaraseram sa plecam.

Stiu ca am scris mult, insa nu pot sa inchei fara sa mai spun cateva lucruri.
Copiii sunt minunati, daca nu stiti asta, faceti in asa fel incat sa vedeti!
Oricat de neascultatori ar parea la scoala, in alt cadru decat acolo, se comporta exemplar. Sunt intelegatori, atunci cand li se explica (sa ne intelegem, vorbesc de explicat, nu de tipete).
Sunt extrem de afectuosi, daca ai reusit sa-i atragi. Stau pe langa tine, te intreaba daca ti-e bine, daca pot sa te ajute cu ceva. Iti cer permisiunea pentru aproape orice vor sa faca, nu sunt teribilisti si inteleg ca trebuie sa se comporte civilizat. Si asa s-au comportat.
Ce m-a incantat cel mai tare in experienta asta a fost sa-i vad uniti. O problema cu care ma luptasem tot anul, de altfel, in diverse situatii. Si, daca in prima zi isi imparteau activitatile, in a doua erau toti in acelasi loc. Daca doi jucau ping-pong, ceilalti erau si ei acolo, privindu-i. Dar acolo, nu in alta parte.

Povestea Moieciu a fost o experienta frumoasa, pe care ma bucur ca am trait-o si pe care as vrea s-o retraiesc. Mi-e dor deja de masa la care stateam si ii priveam alergand fericiti si jucandu-se. Mi-e dor de numaratul ala instinctiv si mi-e dor de privirile lor afectuoase. Mi-e dor sa-i vad in clasa, asteptandu-ma, si mi-e tare dor de zambetul lor senin. Si, da, ii iubesc pentru ca, odata cu ei, mi-am retrait o parte din copilarie. Si pentru ca mi-au demonstrat ca, indiferent cate probleme ai, sa-i ai in preajma este un dar care te face sa uiti de tot ce e urat in jur. Aici sta marturia povestii frumoase, dincolo de cuvinte.

Trei banchete cucuiete.

Vacanta se simtea inca de la sfarsitul lui mai. Nerabdarea devenea din ce in ce mai vizibila, luptele crancene sa-i tii pe copii concentrati, sa le distragi atentia de la soare ar fi devenit niste cauze pierdute daca n-ar mai fi fost atat de putin pana la vacanta.

4 iunie m-a prins deja aproape de capatul puterilor. Sper ca nu am gresit data, iar daca am facut asta, pentru ca mi-e o lene crunta sa ma uit pe invitatie, scuzati-ma, rogu-va! S-a intamplat atunci banchetul claselor a 12-a, cand absolventii liceului Nicolae Iorga au sarbatorit sfarsitul anilor de liceu intr-un cadru festiv, intr-un loc ingrozitor de frumos, mai precis la Clubul Cortina, din Corbeanca.
4 iunie a fost o zi de vineri. In care absolventii, viitorii studenti, si-au sarbatorit sfarsitul adolescentei, si-au luat "la revedere" de la acei ani la care ne intoarcem inevitabil cu totii, indiferent cand si indiferent unde ne duce existenta noastra. Sa am privilegiul sa retraiesc, odata cu ei, momentele acestea, mi se pare un dar pe care uneori ma intreb daca-l merit, atat sunt de fericita. Sa-i vezi atat de frumosi, sa stii ca au crescut sub ochii tai, sa stii ca ai avut si tu un rol in formarea lor, e un sentiment pe care merita sa-l incercati macar o data. Si, Dumnezeule, cat sunt de frumosi! Si de veseli, si de energici!
Am stat cate un pic la povesti, am dansat, ne-am imbratisat, am devenit melancolici sau ne-am amuzat. Ne-am amintit, inevitabil, si de perioada lunga in care mergeam la scoala cu piciorul in ghips, de testele in timpul carora imi foloseam carja pentru a sustrage, din banca, "sursele de inspiratie" ale micilor hoti de informatie care incercau sa profite de greutatea cu care ma deplasam. Dar era suficient sa ating cu carja, de la distanta, documentele incriminatoare si cadeau zgomotos pe podea, spre amuzamentul tuturor si spre surprinderea ca nu le merge nici de data asta. Sau, daca le-a mers... hotul neprins, negustor cinstit.:))
S-a mai dus o generatie, incepe lupta pentru implinirea unor vise care le depasesc pe cele de pana acum.
S-a sfarsit un capitol, incepe un altul, in care sper sa aveti intelepciunea si curajul sa treceti peste tot ce va ofera viata, cu bune si rele!

8 iunie. Doua banchete de sfarsit de clasa a 8-a. Am facut un slalom si am ajuns la amandoua, pentru ca, daca am incercat sa aleg, n-a fost bine si n-am ajuns la nicio concluzie. Asa incat am trait intr-o zi cat altii in toata viata lor. Emotii, lacrimi si din nou nostalgii. "Ani de liceu" care, de data asta urmau, sfarsitul unui capitol si inceputul altuia. Si iar m-am simtit minunat printre ei, si iar mi-am spus ca sunt fericita cu alegerea pe care am facut-o, si iar mi-am zis ca n-as da asta pe nimic in lume.

Pe multi din ei ii cunosteam de pe la 10-11 ani. Au crescut sub ochii mei, din copii au devenit adolescenti. Din adolescenti pornesc pe drumul de adulti.

Si sunt frumosi si sunt ai nostri si ii iubesc pentru ca sunt sinceri si dezinvolti si veseli si ma incarca de energie si ma fac sa uit tot atunci cand sunt in preajma lor!

17 iunie 2010

Pentru Iulia.

Draga Doamna Diriginta,

Stim ca uneori am fost rai si v-am suparat. Stim ca uneori am depasit limitele oricarei intelegeri si ca v-am dat sentimentul ca, orice si oricum ne-ati explica, munca va este zadarnica. Stim ca sunteti obosita si satula, stim ca suntem zapaciti, ca de multe ori parem ca nu intelegem nimic. Stim ca, dupa trei ani de incercari ati ajuns intr-un punct in care vreti sa renuntati si nimic nu pare sa va schimbe decizia.
Dar mai stim si ca, dincolo de aparenta nepasare a noastra, afisata in diverse situatii, sunteti singura noastra Doamna Diriginta, cea careia ii pasa cel mai mult de noi, care ne apara si care ne invata sa fim oameni si sa crestem frumos. Stim ca daca n-o sa va mai avem, o sa facem comparatii, n-o sa intelegem de ce a trebuit sa avem o alta Doamna Diriginta si o sa va intrebam mereu "de ce ne-ati lasat?". Si mai stim si ca intrebarea asta o sa fie mai presus de motivele pentru care ati facut asta, din care o sa ne fie greu sa intelegem vreunul.
Stim ca o sa ne simtim abandonati, ca abia atunci o sa intelegem ce am pierdut. Dar va rugam sa nu ne lasati sa ajungem aici. Va rugam sa nu ne lasati sa simtim pe propria piele ce inseamna sa apreciezi un om doar dupa ce il pierzi. Va rugam sa mai aveti rabdare cu noi inca un an.

Mai stim ca va iubim, chiar daca, uneori, comportamentul nostru nu lasa sa se vada asta, si ca ne-ar fi greu fara dumneavoastra, asa ca va rugam, inca o data, sa nu ne lasati ai nimanui...

Din culisele meseriei de dascal - Sedinta. Cu parintii.

Un moment pe care-l asteptam cu o strangere de inima si despre care vreau sa scriu aici din doua motive: primul- pentru ca vreau sa multumesc si al doilea- pentru ca am fost atat de impresionata, incat merita sa retraiesc si sa impartasesc o astfel de experienta.

A fost un moment in care decizia de a pleca din locul unde mi-am desfasurat activitatea in ultimul an scolar s-a concretizat. Si mi-am spus, din clipa aia, ca singurii care ma vor face sa-mi para rau sunt copiii. Copiii din clasa mea de la dirigentie, pe care-i priveam gandindu-ma ca ei nu stiu ca voi pleca, despre care imi era teama sa nu afle inainte de momentul in care voiam eu sa afle, si sa-mi puna intrebari.
Am considerat ca trebuie sa fac o sedinta cu parintii in care sa vorbesc despre plecarea mea. Dincolo de pareri care spuneau ca nu e necesar sa fac asta, am gasit ca e cinstit sa ii anunt ca voi pleca, sa incerc sa le ofer explicatii si sa le raspund la intrebari. Da, asa a fost cinstit fata de niste oameni cu care avusesem o colaborare buna un an intreg, care raspunsesera intotdeauna solicitarilor mele si care fusesera de acord cu orice decizie luasem, care imi ascultasera sfaturile si avusesera incredere in modul meu de-a lucra cu copiii si in felul in care gaseam sa-i indrum. Nu mi s-a parut cinstit sa afle de la altii si nici sa nu aiba ocazia sa puna intrebari, pentru a intelege motivul pentru care aparusem, ca apoi sa dispar din viata copiilor lor.

Asa incat, iata-ma in fata lor, in ultima saptamana de scoala, cu nodul in gat, cu ei fixandu-ma din priviri si asteptand sa afle "principalul motiv pentru care ii rugasem sa fie acolo".
Am articulat fara sa respir fraza in care ii anuntam ca nu voi fi in scoala anul viitor scolar. Si fara sa-i privesc in ochi, asa cum obisnuiam sa fac in discutiile cu ei. A urmat un oftat zgomotos, al meu si al lor. Si intrebarea "au facut copiii ceva?"
Momentul a fost mai greu de inghitit decat ma asteptam. Asa incat, mi-am cerut scuze si am parasit sala de clasa pret de cateva minute, in care am lasat toata slabiciunea sa iasa la suprafata. Da, sunt profesor si am plans. Pentru ca dincolo de faptul ca sunt profesor, sunt om. Cu sentimente si slabiciuni. Am plans, asemeni unui copil, doborata de sentimente de regret pentru ca ii lasam, dar, in acelasi timp, cu convingerea clara ca plecarea de acolo a fost decizia mea si ca, daca as mai fi pusa in aceeasi situatie, as proceda la fel. Dar, totusi, dincolo de rationamentul deciziei luate si fata de care nu mai era cale de intors, eram coplesita sa vad ca oamenii din fata mea nu erau indiferenti fata de aceasta plecare. Sa vad ca prezenta mea alaturi de copiii lor a insemnat ceva, sa vad ca vedeau in mine un dascal potrivit sa le indrume copiii, sa vad ca aveau incredere in mine si sa vad ca ma apreciaza. Sa vad ca incercau sa gaseasca solutii pentru ca plecarea mea sa nu se produca si, mai presus de toate, sa vad ca eforturile mele nu au fost in zadar.

Ceea ce s-a intamplat a fost un fel de validare. De care poate aveam nevoie, dupa niste momente in care imi trecuse prin cap ideea undei reconversii profesionale. O validare a mea ca om si, mai ales, ca dascal.
Si, da, a mai insemnat un alt moment in care am inteles, din nou, ca, multa vreme de acum incolo, nu voi putea face altceva decat aceasta meserie.

Spuneam ca unul din motivele pentru care scriu despre asta este sa multumesc.
Multumesc in primul rand parintilor pentru incredere. Si pentru ca mi-au aratat, inca o data, ca merit sa fiu in fata copiilor si ca prezenta mea acolo nu e intamplatoare. Ca implicarea mea nu ramane nerecompensata, ca, dincolo de satisfactiile materiale inexistente, cu fiecare clipa in care pui in prim-plan copiii, satisfactiile sufletesti nu intarzie sa apara. Multumesc pentru ca am putut sa traiesc o astfel de experienta.

Cei care fac aceasta meserie din pasiune stiu despre ce vorbesc. Celor care fac aceasta meserie din alte motive decat pasiune, le spun ca o fac degeaba. Pentru ca am convingerea ca, daca nu exista pasiune, nu exista nici satisfactii. Exista doar frustrarea salariului mic si a sentimentului de nedreptate care decurge din asta.

Plecarea mea din acel cadru nu inseamna lipsa de afectiune pentru copii. Inseamna doar o decizie care se situeaza dincolo de dragostea fata de ei si dincolo de regretul ca nu voi mai fi Diriga lor. O decizie pe care mi-o asum, pentru care nu ma plang si pe care as lua-o si a doua oara. Dar afectiunea ramane acolo si asta ma face sa-mi spun, inca o data, ca alegerile care implica oameni de care te ataseszi, si mai ales copii, sunt intotdeauna grele si fac sa se nasca in permanenta semne de intrebare si sentimente contradictorii. Si, iarasi spun, cei care fac aceasta meserie din pasiune, stiu despre ce vorbesc.

16 iunie 2010

Carevasazica, imi caut de munca?

N-am facut niciodata in viata mea asta, n-am fost niciodata la vreun interviu de angajare, exceptand examenele de titularizare in invatamnt, pentru simplul motiv ca mi-am dorit mereu sa lucrez in domeniul asta si nici nu ma vad facand altceva. Daar, daca ieri am trimis cateva CV-uri, in vreo 5 locuri, asta inseamna ca imi caut de munca. Si... cum o sa-mi gasesc eu ceva de munca, si care munca sa nu presupuna sa renunt la invatamant? Wish me luck, care este. Caci sunt in niste momente in care nu prea mai stiu cum e bine si cum ar trebui sa fac. Si, mai ales, ma sperie eventualitatea de a renunta la un vis din motive financiare, oricat de nematerialista as fi.

14 iunie 2010

A fost Moeciu. A rămas povestea.

A ramas povestea pe care nu sunt in stare sa o scriu, deocamdata. Sunt coplesita de tot ce-am trait in ultimele zile, asa incat... doar cateva poze. Sa vorbeasca ele. Vine si povestea, promit.