Minus 25% si la mai mare!

Nu stiu altii cum sunt, dar pentru prima data de cand ma stiu si dupa ce ani de-a randul am visat sa ajung aici (aveam doar 13 ani cand mi-am spus ca vreau sa predau franceza)
si dupa ce am ajuns aici fara ca mama sa aiba cu ce sa ma ajute, altfel decat sprijinindu-ma sa-mi termin facultatea, ca tata nici macar nu mai era printre noi de ceva vreme,
dupa ce am mancat carte pe paine,
dupa ce am reusit prin forte proprii sa intru in sistemul asta, acum bolnav,
dupa ce am reusit sa castig ceva admiratie si respect din partea unor parinti si copii carora le-am influentat cumva in bine parcursul social sau profesional,
dupa ce am reusit sa ma indragostesc de-a binelea de profesia asta, alta data demna si respectata,
ma trezesc ca nu-mi mai gasesc locul in universul asta care, de fapt, e contaminat de boala privitului in jos si a acceptarii cu capul plecat.
N-o sa-mi iasa niciodata din raza vizuala a memoriei imaginea profesorului umil, ducandu-se la ore cu privirea in jos, nemultumit de o masura care inseamna incalcarea unor drepturi, fara sa stie de ce si cum. Si n-o sa trec prea usor peste gustul amar pe care mi l-au provocat cei pe care-i consideram verticali, dar care nu sunt, de fapt, in stare sa gandeasca nici macar pentru ei si pentru binele lor. Toata saptamana asta m-am intrebat ce s-a intamplat si n-am gasit niciun raspuns... Am tot spus ca am senzatia ca asist la o spalare de creier, care, nici asta, nu pricep cum s-a intamplat. Sa se ia niste masuri care iti afecteaza, practic, toata viata si sa fii lipsit de reactie e mai mult decat pot sa inteleg.
Da, vorbesc de recenta masura a domnului presedinte (presedintele lor, nu si al meu) si-a altor indivizi ca el, care s-au trezit ca iesim din criza micsorand salarii de 900-1000 RON. Mai presus de asta, ce ma doare mai tare e ca cei mai multi dintre colegii mei au acceptat asta cu capul plecat, desi nu le convine. Odata cu ei, au fost obligati sa renunte si aceia putini care nu voiau sa plece capul in fata unei asemenea decizii. Reiese ca nu am fost in stare sa schitam cel mai mic gest de nemultumire si am acceptat ce se intampla. Jalnici suntem! Adica initial au fost reduse salariile vreo doua luni, in schimbul unor zile libere. A urmat micsorarea cu 25% a salariului, pe o perioada pe care nu o cunoastem (nu stiu de ce am impresia ca o sa fie mare...).
Cei cativa care aveau verticalitatea de continua protestul au fost nevoiti sa renunte din cauza majoritatii care a ales sa renunte, pentru ca nu se mai indeplinea cadrul legal pentru continuarea protestului.
S-a luat o masura pe care am acceptat-o fara sa caraim. Si partea cea mai urata este ca se creaza un precedent. Maine o sa se ia alta decizie prin care, dupa niste calcule numai de ei stiute, se mai micsoreaza salariile cu te miri cat, si, din nou, n-o sa avem nicio reactie. Si bine-ar fi sa se ia, poate invatam ceva din ce n-am fost in stare sa invatam pana acum.
Sa se inteleaga foarte clar: nu ma intereseaza nici administratie publica, nici sanatate, nici orice alta categorie bugetara. Ma uit in ograda din care fac parte si am straniul sentiment ca nu ne indreptam deloc in directia buna pentru ca acceptam tot ce ni se da (adica ni se ia), fara sa manifestam vreo urma de nemultumire. Am facut inca un pas inspre pierderea oricarei identitati, ca si categorie profesionala, a respectului societatii, putin cat mai ramasese. Da, domnilor, luati-ne cand si cat considerati, noi nu o sa spunem nimic...Si, da, daca e nevoie, ne si autofinantam, vorba Iuliei...