24 august 2011

Râsu'-plânsu'. Sau ziua mea de ieri

Trezindu-mă azi, m-am gândit că ar merita să fac bilanţul zilei de ieri. Să-i spunem pagină de jurnal sau, cum ar spune Geo, despre viaţă pur şi simplu. Sau cum ar spune Carmen, la telefon la miezul nopţii tre să scrii despre ziua asta. Cine nu mai ştia ce mai fac şi cum o mai duc, află acum. Două puncte.
Încep cu trezitul. Devreme. Plec la şcoală să iau nişte manuale din dulap. Să-i spunem intrigă momentului ăstuia. Ce urmează se cheamă desfăşurarea acţiunii.
Ajung la şcoală. Televiziuni, incident cu bodyguardul care loveşte cameramanul-acelaşi bodyguard care, într-un week-end când mergeam la şcoală pentru că făceam un curs, am descoperit că-şi usca şosetele pe gardul şcolii. Acolo la intrarea profesorilor. Poliţie, declaraţii. Aglomeraţie, Bac-vreo 400 de candidaţi, profesori supreveghetori-mai competenţi, mai puţin competenţi. Întârzii mai mult decât era preconizat, evident, deşi, conform planului, căldura nu mă prindea în altă parte decât acasă.
Când soarele era mai sus pe cer, adică în jur de 14, plec să mă văd cu Carmen. Mă urc în 300, ma aşez pe un scaun. În stânga mea, în partea opusă, cu vreo două rânduri de scaune mai departe, cu faţa spre mine, un soi de femeie-în vârstă, îmbrăcată neglijent-extrem de neglijent, adică, o fustă şi nişte ciorapi de iarnă, murdară şi cu părul răvăşit, vorbeşte singură. Ea singură, eu-la telefon. Scuipă în palmă, se şterge pe ciorapi. Mai scuipă o dată, de data asta înspre mine. Mă ridic de pe scaun şocată, bâjbâi în telefon şi mă îndepărtez. Mă întreb dacă n-am vorbit prea tare şi am deranjat-o. Distanţa dintre noi era, totuşi, destul de mare, zgomotul de fond era si el mare-ne aflam în zona Victoriei, iar ea, oricum, ţinea un fel de monolog, care acoperea vocile restului pasagerilor. Îmi amintesc de o întâmplare similară experimentată de Carmen tot într-un mijloc de transport, într-o seară, în timp ce vorbea cu mine la telefon. Adică vorbeam mai mult eu, ea răspunzând aproape monosilabic, de teamă să nu deranjeze.  
Mă văd cu Carmen, în final. Plecăm să vedem dacă reuşim să mai cumpărăm un bilet la meciul România-Franţa. Unul care să fie cât mai aproape de alte două cumpărate anterior de pe un site. Unul cadou de la ea.
Bună ziua, bună ziua. Nu vă supăraţi, am vorbit ieri la telefon, avem un bilet rezervat în sectorul x, ni s-a spus să trecem astăzi să-l achiziţionăm. Sectorul x? Îmi pare rău, nu avem. Păi, bine, dar aşa ni s-a spus. Da, dar nu avem. (Şi mai acru, şi mai fără chef, şi mai iritat, si mai plictisit în acelaşi timp. Culmea, rolul ei în toată povestea era să vândă! Carmen îmi spune, cât să audă şi dna cea acră, că suportă din ce în ce mai greu astfel de episoade şi astfel de oameni. Ia atitudine şi cere să vorbească cu cineva care vrea să vândă bilete.) Bine, am putea să vorbim cu dna ics? Se ridică aproape scârbită de pe scaun şi-o cheamă pe doamna ics. Bună ziua, bună ziua, mă numesc igrec, am vorbit ieri la telefon  pentru un bilet în sectorul x, mi-aţi spus să trecem azi să-l achiziţionăm. A, da, sigur! Şi dna ics aduce un teanc de bilete în sectorul x, în care NU mai erau locuri, şi ne roagă să alegem. Extrem de binevoitoare, încercând să ne explice cam cum ar fi numerotate locurile. Ne vine altă idee, anume să dăm un telefon în altă parte, adică în locul de unde fuseseră achiziţionate celelalte două bilete. Să mai luăm unul, apoi să mergem cu toate trei şi să le schimbăm, astfel încât locurile să fie unul lângă altul. Sună telefonul, în sfârşit, i-l pasez lui Carmen. Vorbeşte tu, că eşti mai explicită! Bună ziua, bună ziua, numele meu este Carmen şinumeledefamilie, cu cine vorbesc? Buna ziua, numele meu este Carmen Zet. A, da? Şi pe mine m-a chemat Carmen Zet pănă acum doi ani. Pe bune? Foarte pe bune! Uitaţi, am achiziţionat de la dvs două bilete, aş vrea să mai achiziţionez unul. Şi doamna pe care o chema aşa cum o chemase pe Carmen găseşte o soluţie. Dar trebuie să aşteptăm până vineri. Ne întoarcem la dna ics, o rugăm să ne păstreze biletul până vineri, să vedem dacă se va rezolva unde tocmai vorbiseră cele două Carmen. Sigur că da!
Plecăm, ne minunăm, ne revoltăm. După ce intrăm în spaţiul destinat unui bancomat, Carmen îşi aminteşte ceea ce-mi mai spusese, de altfel-îşi uitase cardurile acasă. Lăsăm bancomatul, luăm 336 spre casă.
Şi, dacă tot pierdusem ziua fără să învăţ, mă hotărăsc să plec în celălalt capăt al oraşului, după nişte materiale. Zis şi făcut. Ajung în zona Republica, iau materialele. Iau metroul să mă întorc. În metrou, absolut încântată, constat că, din 8 persoane aşezate în jurul meu, 6 citeau! Uit de episodul cu semi-femeia din 300, îmi spun că, în definitiv, nu-i aşa rău, că sunt o mulţime de oameni frumoşi în jur. Pentru episodul din 300 şi cel cu biletul, fac apel la proverbul cu pădurea şi uscăturile.  
Ajung aproape de casă. Mă văd cu Doina. Stăm la poveşti. Până pe la 23. Plecăm, fiecare în direcţia ei. Purtam aceeaşi rochie pe care o îmbrăcasem încă de dimineată. Nici prea lungă, nici prea scurtă. Rochia de blugi, pentru cunoscători. Foarte aproape de intersecţie-adică într-o zonă nu tocmai necirculată, se întâmplă să mă trezesc buimacă în momentul în care, din spatele meu, cineva îmi ridică rochia. Mă întorc-mai şocată decât în cazul episodului 300-îmi reprim un ţipăt, rămân mută apoi văzându-l pe onanistul din spatele meu provocându-şi plăceri în urma gestului pe care-l făcuse. Asta a fost întâlnirea cu onanistul. Voi, ăştia, internaţi-vă, trataţi-vă şi nu mai provocaţi silă femeilor! 
Am ajuns acasă buimacă. Şi, pentru prima dată după multă vreme, am verificat de două ori dacă am încuiat uşa. Proverbul cu pădurea şi uscăturile e, şi el, istorie.

P.S. Se pare că problema cu biletul se va rezolva. Carmen m-a anunţat că a vorbit în dimineaţa asta din nou cu dna cu acelaşi fostnume, au făcut un scenariu, au pus la cale un plan. Răspunsul vineri. Bună ziua, bună ziua, dnul curier, vă rugăm să nu livraţi biletul în mai puţin de o săptămână, pentru că s-ar putea să stricaţi scenariul şi s-o luăm de la capăt. Pe bune? Foarte pe bune! 
Ieri, Carmen a fost mai inspirată rămânând în casă după episodul cu biletele şi având activităţi mai gospodăreşti decât întâlniri cu onanişti. Scuturat fulgi, de exemplu. 
Onanistul e viu şi-şi clăteşte ochii provocând silă altor femei, iar dna acră de la bilete e, probabil, la muncă. Să vândă şi azi cum ne-a vândut nouă ieri.

21 august 2011

Orbire cu voie

Închide ochii şi rămâi câteva clipe în întuneric. Gândeşte-te cum ai trăi dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă aşa, fără să vezi culorile, fără să vezi soarele, fără să vezi florile. Fără să vezi pe unde calci, unde trăieşti sau încotro te îndrepţi. Imaginează-ţi că e întuneric pretutindeni şi imaginează-ţi că nu ai cum să ştii ce înseamnă să vezi un zâmbet, aşa cum nu poţi să ştii ce înseamnă să vezi expresia unui chip. Imaginează-ţi că nu te poti hrăni cu imagini care-ţi bucură sufletul-nu te poţi bucura de albul luminos al zăpezii, de verdele din jur şi nici de albastrul apei. Gândeşte-te cum ai trăi neputând să vezi chipurile dragi din jur. Imaginează-ţi că, odată cu fiecare pas pe care-l faci, te întrebi dacă vei cădea.
Te simţi singur? Imaginează-ţi cum te-ai simţi orbecăind în întuneric, ţinuit într-un loc şi fără a putea să-ţi vezi un prieten, când asta ar fi singura cale să-ţi revii. Imaginează-te incapabil să alergi, incapabil să citeşti, incapabil să fii independent. Imaginează-ţi că trăieşti simţind forme, că trăieşti imaginându-ţi.
Când nu mai ştim să ne bucurăm de noi, ar trebui să stăm cu ochii închişi o vreme, în întuneric. Sau să ne imaginăm că nu mai putem vedea oamenii frumoşi din jur, atunci când nu mai suntem în stare să apreciem că-i vedem lângă noi. 
Când nu mai suntem in stare să ne bucurăm de lucruri mărunte, ar trebui să închidem ochii, să stăm în întuneric o vreme-până când ne va fi suficient să ne bucurăm şi să zâmbim doar văzând lumina.

Uneori, refuzăm să vedem şi trăim în întuneric văzând. Fără să realizăm că ne provocăm propria orbire.

20 august 2011

E cum ne place

Nimeni, absolut nimeni în afară de noi înşine nu ne impune limite. Nimeni nu ne ţine închişi într-un univers-trecut,de altfel-care ne provoacă angoase, ne face să ne îndoim de propria valoare, ne creează o imagine a noastră care aduce a neîmplire, a eşec permanent, a nemulţumiri şi a incertitudini. A întrebări ce pun la îndoială hotărâri luate îndreptăţit atunci-pentru că, de-ar fi altfel, ar înseamna că negăm, şi-am nega realmente, autenticitatea trărilor pe care le-am avut. Ne construim, lăsând trecutul să ne bântuie mintea, să ne punem întebări şi făcându-ne timp pentru păreri de rău, o imagine a noastră care anihiliează autenticitatea momentului în care am decis într-un fel sau altul. O proiecţie a noastră ca fiind incapabili să ne asumăm. Întorcându-ne, vom da voie trecutului să-şi facă jocul, ţinându-ne captivi ai lui şi, mai ales, ai noştri. Nu vor exista nici prezent, nici viitor. Nu vom exista nici noi, va exista doar trecut. Şi va mai exista-atât cât va putea-o minte îmbolnăvită de angoase, de întrebări şi de noi. Uitând că deciziile luate sunt cele mai bune-sau,cel puţin, uitând că aşa au fost în momentul în care au fost luate, facem loc limitelor. Ne vor ţine acolo atâta timp cât nu vom fi capabili să le înlăturăm. Să suferi de pe urma propriilor decizii este cea mai dăunătoare dintre limitele pe care ni le putem impune. 
Poate că stă în firea lucrurilor să fie aşa. Poate că uneori alegem prost. Dar, cu siguranţă, alegem şi mai prost în momentul în care ne lăsăm copleşiţi de propria minte, în momentul în care regretele devin mai importante decât certitudinea, în momentul în care vedem o chestie bună în ceea ce a fost, uitând de cele trei, cinci, şapte rele. E, în definitiv, cum ne place.
Percepeţi doar momentul prezent, eliberaţi-vă mintea de trecut. Au mai rămas vreo angoasă, vreo incertitudine, vreo întrebare?


10 august 2011

Au fost odată nişte aşteptări care au ucis o iubire

Atunci ai iubit ideea de iubire. Ai zămislit în tine dorinţa iubirii despre care citiseşi în cărţi. Iubirea purificatoare, eliberatoare, cea paşnică şi pe care o învăţaseşi citind.
Apoi ai încercat să înveţi iubirea care se învaţă. Ţi-ai însuşit-o, asemeni unei lecţii. Firesc. Cu timpul, ai învăţat că a sta lângă cineva înseamnă a accepta. Şi-ai acceptat într-atât încât nu mai ştiai care eşti tu, cel adevărat. Într-atât îţi doreai să-ţi trăieşti iubirea. Chinul de-a acceptarea ţi-a provocat răni.
Apoi, la fel de firesc, ai avut conştiinţa falsităţii eului tău. Te-ai luptat să-l recapeţi, ai învins, dar regăsirea nu-ţi era familiară. O vreme, ai încercat să te strecori printre picături. Alergând, te-ai trezit în alt loc. Iubirea din cărţi devenise neputincioasă, cedase amorului-iar tu deveniseşi mijlocul pe care, avid de a-şi împlini poftele, celălalt îl folosea fără vrerea ta. Ca pe un bun propriu asupra căruia îşi asuma o responsabilitate pe care nu o reclamaseşi, pe care nu voiai s-o percepi ca fiind reală, pe care voiai s-o înlături. Şi aveai de ales între a te simţi un obiect şi-a fi tu însuţi obiectul rutinei. 
Apoi ai ales singur, gândind că-i mai preţios să-ţi regăseşti sinele pierdut. Amorul îţi ucisese propria-ţi iubire. Cea care-ţi dă starea de a fi bine cu tine, cea care-ţi ghidează paşi şi-ţi deschide orizonturi. Ai descoperit preţiosul din tine când, privindu-te în oglindă, ai avut sentimentul că te-ai regăsit. Nu aveai altceva decât grija propriilor simţiri, a propriilor stări, a propriei lumi. A propriului spaţiu.
Apoi nu ţi-ai mai fost de ajuns. Ai fugit buimac înspre trăiri în doi, jumătăţi de trăiri de adolescenţă întârziată, adorându-le şi preţuindu-le aşa cum nu fusesesi în stare să o faci în anii dinainte. Fără să reclami nimic şi anihilându-ţi orice sâmbure de aşteptare ce ar fi putut să devină sursă a dezamăgirii. Fără să reclami, din spaima că ai rupe vraja. Si-ai redescoperit că iubeşti iubirea.
Firesc, cumva pe nesimţite, au început să apară aşteptările. Pentru că-ţi doreai mai mult şi mai mult. Pentru că voiai totul pentru tine, pentru că nu-ţi mai ajungea clipa, îţi doreai clipe. Pentru că voiai certitudini drept gaj al unui confort afectiv-acela de a te şti iubit. Şi ai ajuns să nu mai distingi între a iubi şi-a poseda, între a oferi şi-a primi. Acum, iubirea a devenit sinonimul promisiunilor, al aşteptărilor. Şi va începe să moară, odată cu prima aşteptare înşelată, va deveni o stare chinuită, dătătoare de frici şi angoase.

8 august 2011

Vecinul, colegul de serviciu şi capra

Realmente mi se adânceşte sentimentul că fac parte din alt film. În filmul meu e creionată o lume în care fiecare îşi vede de propria persoană, de propriile preocupări. Se uită la sine, mai mult decât la cei din preajmă, se analizează şi-şi consumă energia pentru sine, mai mult decât pentru ce fac sau ce nu fac alţii. 
Când cobori să-ţi cumperi o sticlă de suc, ştii că la cel puţin una din ferestrele blocului stă un vecin curios să vadă ce-ai mai cumpărat. Catalogările sunt făcute în funcţie de varii criterii.
Astfel, se atribuie etichete diferite după felul de pâine pe care-l cumperi, după sucul pe care-l iei de la colţul blocului, după ora la care pleci, cea la care vii, după oamenii care-ţi intră în casă şi, fireşte-mai ales dacă eşti femeie şi locuieşti sin-gu-ră-după orele la care pleci, vii sau primeşti musafiri. Simţi la tot pasul un ochi scrutător sau auzi o voce spunând despre tine ceea ce nici măcar tu nu ştiai. De la nişte oameni despre care nu te interesează să ştii absolut nimic, care nu ţi-au consumat niciun gram de energie vreodată. Fireşte, ei ştiu foarte multe despre tine, pentru că nu au altă preocupare decât aceea de a afla, de a întreba pe la colturi, de a cârcoti, de a se hrăni cu atenţia îndreptată spre existenţa ta, nu spre a lor. Dacă le adresezi un bună ziua politicos, ţi se răspunde cu un bună-după criteriul simplu al vârstei, adică eşti mai mic, bună ziua fiind pentru oameni mari şi aceia sunt ei-rostit cu o familiaritate forţată, superioară şi de prost gust şi pe care nici că ţi-ai dori-o. Pentru că tu vrei doar să fii politicos salutând. N-ai schimbat vreodată două vorbe cu ei, n-ai reclamat nimic, n-ai bătut la uşa lor. E categoria aceea de oameni cu care, oricât ai fi de politicos, nu-ti doreşti să schimbi complezenţe. Acei oameni pe care nu vrei să-i saluţi. E acea categorie de oameni care trăiesc din a-i analiza pe ceilalţi-vecini, colegi de serviciu, rude. Acea categorie de oameni pe care n-ai s-o înţelegi niciodată, oricât de generoase ţi-ar fi limitele înţelegerii. 
Poate dacă preocupările de genul acesta ar provoca dureri fizice, am avea o şansă în a trăi-convieţui cumva mai uman. Fireşte, asta în cazul în care astfel de personaje n-ar fi, cumva, imune şi la durerile fizice. De dragul preocupării pentru alţii.

6 august 2011

De ce sunt bărbaţii infideli?

E un răspuns care nu mi-a fost reclamat, dar m-a stârnit postul lui George Colang. Post pe care-l găsiţi aici. M-a stârnit nu pentru că aş considera afirmaţiile lui drept nişte neadevăruri, ci pentru că trebuie făcute nişte precizări. Dacă ar fi să se facă o distincţie cantitativă a infidelităţii între femeie şi bărbat, aceasta este dată de mobilul înşelăciunii. Câteva idei, drept premise:

Evident, bărbaţii înşală la fel cum o fac şi femeile, nu există o cantitate de înşelăciune şi de hoţie; suntem toţi o apă şi un pământ, ne fug ochii după toate şi după nimic şi uite aşa aşteptăm să vină marea peste noi.
[...]
Femeile sunt cu mult mai mult avide decât bărbaţii, ele sunt mai mereu cu un pas în faţa gorilelor. Mi se pare imposibil şi chiar lipsit de bun simţ să credem într-o gogomănie de felul acesta. (este vorba despre gogomănia de a crede că bărbaţii înşală mai mult decât femeile)

Bărbaţii nu-s mai răi şi nici mai buni decât femeile. Mai ales, nu-s mai răi. Invers, femeile nu-s mai bune sau mai inocente decât ei. Toţi o apă şi-un pământ, într-adevăr. Cu diferenţe pe care voi încerca să le expun mai jos.
Aş reformula mitul care spune că masculul înşală mai mult decât femela. Aş spune că bărbatul înşală altfel decât ea. Pur şi simplu altfel. Şi când folosesc termenul ăsta, mă refer la mai multă uşurinţă. Poate ăsta e motivul pentru care se spune că EL înşală mai mult. Este vorba de o uşurinţă dată de o distincţie mai clară între sex-ca nevoie de natură biologică ce trebuie satisfăcută-şi sentimente. Distincţie pe care femeile o fac mai greu. Şi, dacă vorbim de diferenţe între bărbaţi şi femei când vine vorba de înşelat, poate că în zona asta ar trebui să căutăm răspunsuri, în primul rând. Femeia amestecă mai uşor lucrurile, separă mai greu nevoia fizică de sentimente. Mai greu, asta nu înseamnă că nu sunt destule cele care fac bine această distincţie. Numai că sunt mai puţine decât bărbaţii, dacă-i să vorbim de cantitate. Când o femeie caută să se ducă în altă parte, se va duce, în primul rând, pentru că va căuta să ajungă undeva unde să i se reconfirme frumuseţea, va căuta gesturi de afecţiune care-i lipsesc, mărunţişuri pe care un bărbat le face de obicei la începutul relaţiei. Floarea, cuvântul care-o face să se simtă specială, bileţelul pe care-i scriai te iubesc. EA tânjeşte mai mult după asta, decât după sex. Şi, da, e adevărat, poate nu mai ştie nici ea să te facă să vrei să faci mărunţişurile astea. Dar, de-i vor lipsi, poate că le va căuta în altă parte şi, când le va găsi, mai mult decât bărbatul in situaţia in care ajunge în altă parte, va pleca. Pentru că, mai mult decât bărbatul, nu se mai întoarce după ce a înşelat. Căci, dacă a regăsit mărunţişurile după care tânjea si de care-i era dor, a înşelat şi cu sufletul.
De obicei, bărbatul caută în altă parte pentru că femeia de lângă el nu mai e frumoasă, nici îngrijită, nu mai are poftă de sex la sfârşitul unei zile în care a alergat după doi-trei copii, nu mai e atât de dispusă să satisfacă o nevoie biologică a celui de lângă ea, nevoie care pentru ea nu-i, oricum, atât de pregnantă. Câti bărbaţi s-au simţit un obiect, o cale de satisfacere a unei nevoi biologice, în faţa unei femei? Dar invers? Şi aici, cantitativ, balanţa înclină în favoarea femeilor. Rămânănd în sfera exemplelor, câte dintre ele vor mai fi dispuse să te iubească după o ceartă? Câte vor fi capabile să-şi oprească mintea din a toca nemultumiri, iubind apoi? Puţine. Multe din ele nu te vor lăsa nici să le atingi. Nu imediat. Nu după o ceartă în urma căreia ea vrea să simtă afecţiune sufletească, iar el, trupească.
Rămânând în contextul mobilului infidelităţii, există bărbaţi care consideră că o altă femeie poate salva o relaţie. Cealaltă poate împrospăta, poate reduce monotonia. Şi, când intensitatea trăirilor se va fi estompat, EL se va întoarce de unde a plecat (fără să fi plecat, de fapt!) Iubind, poate, mai mult. Din nou, într-o astfel de situaţie, pentru că se implică mai uşor şi altfel decât fizic, femeia se va întoarce mai greu după o infidelitate. Acum, bărbatul care înşală e mai degrabă duplicitar. Realmente, le poate iubi pe cele două femei din viaţa lui. Pe cea de-a doua intens. Dar cu acea intensitate care nu lasă loc banalităţii, care te ţine viu, care-ţi face să zburde fluturi în stomac, dar care, pe cât este de frumoasă, pe atât de sigur este sortită sfârşitului. Nu intru în sfera moralului, a ideii de a fi acolo ori a nu mai fi deloc, de a fi într-un singur loc, nu în două, pentru că aşa ar fi just faţă de celălalt.
Poate că împrospătarea de care vorbeam ţine şi de calităţile pe care le poţi redescoperi la cel căruia îi eşti infidel, prin comparaţie cu celălalt. În acest caz, dacă duce la o redescoperire, infidelitatea poate fi cumva benefică?
Apoi, nu pot să nu invoc modul în care un bărbat îşi verbalizează, în general, poftele trupeşti. Între două grupuri-unul format din bărbaţi şi altul de femei-verbalizarea dorinţei va fi mai prezentă în cadrul primului. Bărbaţii îşi exprimă mai uşor atracţia fizică şi mai vulgar decât femeile. Ce bună-i aia! sunt cuvinte mult mai prezente decât... ce bun e ăla! Probabilitatea ca, mergând pe stradă, o femeie să fie abordată de un grup de bărbaţi este mai des întâlnită decât situaţia inversă. Alt motiv pentru care îi este atribuită bărbatului infidelitatea, mai mult decât femeii. Chiar fără ca ea să fie concretizată.
De ce sunt bărbaţii infideli? Pentru că le place. Pentru că biologicul-cu nevoile lui-este disociat de psihic si vor să şi-l satisfacă. Pentru că se plictisesc repede şi caută provocări noi. Ceea ce fac şi femeile, dar, se pare, într-o mai mică măsură. Pentru că, de obicei, pentru bărbaţi, nevoia de sex e mai importantă decât pentru femei. Dacă nu vor primi ceea ce-şi doresc, vor căuta în altă parte. Nu-i o noutate faptul că, cel mai frecvent, nemulţumirile bărbatului se situează în sfera lipsei de dispoziţie a femeii de lângă el în această direcţie.
De ce sunt bărbaţii consideraţi mai infideli decât femeile? Pentru că pot să fie infideli fără să fie nevoiţi să plece de acolo. Mai mult decât femeile. Pentru că se pot întoarce şi pot iubi la fel. Pentru că pot avea o relaţie strict sexuală în altă parte, fiind capabili să trăiască şi acasă. Pentru că nu amestecă lucrurile aşa de mult cum o fac femeile. Iar dacă ele sunt cu un pas înaintea lor, pasul este, de multe ori, degeaba, pentru că nu-l concretizează la fel de mult ca bărbaţii.

1 august 2011

De vorbă cu florile

Anthurium şi Impatiens. De la mama. Nu ştiu ce le face, cum le face, le cântă, le vorbeşte, le îngrijeşte cu atâta drag, încât sunt voioase şi înflorite de fiecare dată când le văd! La mine nu prea le place, cred că nu cânt frumos ori nu ştiu să le vorbesc!

La ea, la mama adică, arată cam aşa: 

Anthurium
Impatiens
Nu le-am pozat pe ale ei, dar am căutat ceva care să semene. Sunt o ne-bu-ni-e! Acum am şi eu, sper să învăţ să le vorbesc cât să le placă! :D