"Întreaga suferinţă a adultului provine din nenumărate temeri din copilărie. Decepţie, abandon, singurătate, pierdere. Copilăria este vârsta primelor suferinţe. În grădina ei plângem cel mai mult. Tocmai aici se întâlnesc toate fetiţele de pe lume, acolo unde terapiile ne dau în vileag, unde se adapă toate coşmarurile de oameni în toată firea şi toate vechile temeri de singurătate. Aici, unde, în mod evident, Domino e făcută bucăţi după plecarea lui Paul. Şi dacă plânge ca o fetiţă este tocmai pentru că în ea s-a trezit acea fetiţă. Iluzia s-a încheiat. Bătrânul şi-a părăsit fotoliul şi a plecat de lângă foc.
Eram bulversată şi inimidată. Nu că mă înnebunesc, în general, fragilităţile protestelor, chiar şi a celor mai strălucite dintre ele, dar cunosc bine numeroasele răni secrete pe care noi toate le ascundem. Ceea ce mă deranjează este exagerarea. Ardoarea. Pasiunea. Asemenea buchetului unui vin bun, servit la temperatura potrivită, care sporeşte dacă e turnat în paharul potrivit, tot aşa şi amărăciunea lui Domino pare că se desfăşoară sub nasul meu de psiholog. Se desface şi se răspândeşte, învăluindu-mă. Sorb toate aromele până la euforie. Mi se învârte capul. Mi-e rău. Imposibil să scapi, să te prefaci că nu te priveşte. Şi, cu toate astea, refuz să mă contaminez. Vreau să mă feresc de această beţie.
În timp ce mă lupt cu propria copilărie, cruzime şi decepţii de toate felurile, Domino, şireată, îmi aruncă aşa, cu un aer doct şi maliţios: "Nici tu, draga mea, nu scapi de chestia asta. E povestea noastră din copilărie, nu? Fără tată, captivele mamelor noastre, nu-i aşa?"
