19 octombrie 2016

O cutie, o oaie şi-un copil

Mi-a rămas gândul la asta. Un moment în care un copil, un anume copil, îi cere unui adult să-i deseneze o oaie (probabil ştiţi despre ce copil şi ce adult vorbesc). Adultul, însă, nu reuşeşte să-l mulţumească pe copil - " Nu e vina mea. Oamenii mari, pe când aveam şase ani, mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor şi, în afară de şerpi boa întregi şi de şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să desenez nimic altceva". Astfel că prima oaie desenată era... "foarte bolnavă". A doua nici măcar nu era oaie, avea coarne, semăna cu un berbec. Oaia a treia era prea bătrână, iar copilul îşi dorea o oaie care să trăiască mult. Cum avea treabă, adultul i-a făcut "la repezeală" desenul următor:

"- Aceasta este o ladă! Oaia care-ţi trebuie ţie se află înăuntru. 
Însă am văzut, cu uimire, cum chipul micului meu judecător se luminează: 
- Chiar asa mi-o şi doream!"

Mi-a rămas gândul la cutia asta şi la copii. Mă gândesc că este despre... răbdarea pe care nu o mai avem cu ei - pentru că ne-o înghit grijile, despre tot ce încercăm să le impunem, în loc să-i lăsam să FIE. Despre soluţiile noastre la problemele lor, despre deciziile lor, care sunt, de fapt, ale noastre.  Despre viziunea noastră asupra binelui - pe care îl considerăm a fi al lor, dar care, de fapt, este al nostru. 
De fapt, gândul mi-a rămas la lumina de pe chipul copilului, în momentul în care primeşte o cutie în care se află "oaia care îi trebuie lui". 
Pentru că, prin asta, primeşte, de fapt, libertatea ca viziunea lui să rămână a lui. Să decidă el cum arată, să fie frumoasă pentru el, să trăiască mult sau puţin. Mă tot gândesc ce preţios ar fi dacă am învăţa să le oferim copiilor "cutii"... în care să se afle "oile" lor. 

16 octombrie 2016

Ce are fitnessul şi n-avem noi?

Dacă aţi trăit în ultima perioadă pe planeta asta, aţi văzut, probabil, că suntem din ce în ce mai mulţi cei care mergem la sală. Sală de fitness. Bărbaţi care trag de fiare diverse, cu braţe plesnind de muşchi şi fund mic, cu ochii după fete cochete şi funduri mari, bărbaţi care ştiu ce fac, bărbaţi care nu ştiu ce fac, femei machiate pentru petreceri de seară în echipamente sportive sexy, cu pielea la vedere şi ochii după bărbaţi, femei care ştiu ce fac şi care se concentrează pe ce fac, femei care nu ştiu ce fac. Indivizi, femei şi bărbaţi, cu funduri prea mari, prea mici, indivizi silfizi sau grăsuţi, indivizi de tot soiul, într-o sală de fitness care se goleşte iarna, pentru a se aglomera mai spre primăvară. Sau indivizi "bine", mânaţi de convingerea că sportul înseamnă disciplină, mod de viaţă, viaţă sănătoasă.
Sala de fitness este un peisaj pestriţ şi pestriţat de tot felul de indivizi. Şi ştiu că motivele altora sau felul în care arată nu sunt deloc treaba mea, dar aparenţa asta pestriţă îmi spune multe despre faptul că mersul la sală are la bază motive din cele mai diverse.
Al meu, mă refer la motiv, au fost cele 46 de kilograme pe care ajunsesem să le posed, după o perioadă mai încurcată în care mâncam când şi dacă îmi aminteam. 
Ce "are" fitnessul şi "n-avem" noi? Noi nu avem perspectivă, esenţialul, cum ar veni. Fitnessul, da. Pentru că el înseamnă, de fapt, un anumit mod de viaţă - unul care presupune echilibru, moderaţie, disciplină. De la momentul în care ne trezim dimineaţa, după un număr de ore de somn nici prea mare, nici prea mic, dar suficient, până la momentul în care punem capul pe pernă - nici prea devreme, nici prea târziu, dar cât să ne facem orele de somn, după o zi în care am dat organismului combustibilul potrivit pentru a funcţiona, fără excese şi teribilisme de combinaţii nepotrivite de alimente. Fitnessul este incompatibil cu excesele, cu "ce faci după sală, bem o bere?"
Revin la peisajul pestriţ de la sală: eu însămi am devenit parte din peisajul ăsta pestriţ, atunci când am considerat că e cazul să fac ceva cu cele 46 de kilograme. Motivaţie mai mult extrinsecă decât intrisecă (că nu-mi plăcea cum arăt, că mi se spunea că sunt prea slabă, că nu mai stăteau hainele pe mine). Puteam să nu fiu slabă, ci să am nişte kilograme în plus sau nişte celulită sau nişte dureri de orice fel sau, pur şi simplu, un iubit care merge la sală. Sau să vreau să socializez (!).  
Ţinem o dietă o vreme, mergem la sală, avem 52 de kilograme, după cele 46 de acum ceva vreme, ne tonifiem un pic, scăpăm de dureri diverse, ne despărţim de iubit, ne plictisim şi ne hotărâm să dăm socializarea de la sală pe socializarea din club. Şi nu mai avem timp de sală, că avem serviciu, facturi de plătit, copii, soţi, prieteni. 
Cam aşa. Am descoperit, din mers, că fitnessul "are" viziune. Noi, cei mai mulţi, avem nişte motive şi nişte "nevoi" imediate. Nişte motivaţii, extrinseci de cele mai multe ori. 
Să mergi la sală având ca scop să-ti schimbi modul de viaţă este o abordare pe care trebuie, înainte de toate, să o învăţăm, apoi să o cultivăm. Zic şi eu. Asta cu învăţatul cere timp şi ceva disponibilitate. În felul ăsta, vei rămâne acolo şi după ce ai scăpat de kilogramele în plus sau de celulită sau după ce ţi-ai atins obiectivul, ăla care a fost şi care, în mintea ta, presupunea un traseu scurt, nicidecum schimbarea modului de viaţă. 
Ca să revin - dacă aţi trăit în ultima vreme pe planeta asta şi dacă vreţi să continuaţi frumos, dacă vă trece prin cap să vă apucaţi de fitness şi mai ales dacă nu vă trece, citiţi, întrebaţi, aflaţi cu ce se mănâncă şi ce vă poate oferi. O să găsiţi numai de bine. Eu, de exemplu, am înţeles, în sfârşit, că fitnessul (şi, nu doar el, sportul în general) îmi DĂ timp, nu mi-l ia.

28 martie 2016

Fără titlu

Circulă pe net un filmuleţ cu o directoare de ceva, o grădiniţă parcă, agresând nişte copii. N-am putut să-l văd până la capăt, e genul acela de filmuleţ din categoria "atenţie, aceste imagini vă pot afecta emoţional". Nici nu ştiu ce-am simţit văzându-l, atât cât am putut să văd.
Dezgust. Sigur a fost dezgust. Şi-a mai fost revoltă. Multă revoltă. 

"Dragii" mei, voi, cei care aveţi această meserie care presupune lucrul cu copiii,
când simţiţi că aţi ajuns la nişte limite, faceţi-vă un bine şi plecaţi. Dacă nu-i iubiţi şi nu sunteţi în stare să vedeţi că aveţi nişte suflete în faţa voastră care trebuie să descopere aripi să zboare, nu să înveţe umilinţa, plecaţi. Plecaţi înainte să-i învăţaţi teama şi urâtul şi dezgustul faţă de şcoală şi faţă de oamenii din jur. Plecaţi înainte să le transmiteţi frustrările şi neputinţa voastră.
Copiii noştri sunt, oricum, maturi înainte de vreme. Plecaţi înainte să le frângeţi aripile, pentru că au nevoie de ele.


15 februarie 2016

Serviciul meu

Nu ştiu cum să vă spun, azi, ştiţi, a început şcoala. M-am dus, adică, la serviciu. Vreau să scriu despre serviciul meu. Pentru că, vedeţi voi, serviciul meu nu este unul oarecare. Este unul unde primeşti zâmbete gratuite şi lecţii de viaţă şi întrebări şi răspunsuri. Este serviciul care te face să vrei să fii mai OM, cu fiecare zi care trece, care te îmbogăţeşte, care te înveseleşte, care îţi dă putere.
Mă gândesc mereu că am două opţiuni - să mă bucur că-i am, aşa frumoşi şi veseli şi năstruşnici, sau să mă lamentez plângându-mă de consumul meu de energie în faţa lor. Aleg să mă bucur - de ei şi de privilegiul de-a fi ACOLO, să învăţ de la ei, să negociez, să-i ascult. De fapt, aleg să-i iubesc.
Nu ştiu ce serviciu ar putea să-mi ofere, în fiecare zi, zâmbete, ghiduşii, inocenţă şi priviri senine care-mi umplu sufletul. Nu ştiu unde aş putea să FIU, în altă parte decât cu ei. Pentru că nu ştiu de unde mi-aş lua energia şi zâmbetele şi dorinţa de a fi mereu şi mereu mai OM. Pentru că nu ştiu să fiu altfel. Şi nu ştiu despre ce fericire-aş mai scrie acum şi nu ştiu nici ce poveşti aş mai avea de spus. Şi nici cui. Nu ştiu de unde-aş primi atâta bine şi frumos, atâta senin.
Serviciul meu, ştiţi... nu l-am numit niciodată serviciu, de fapt. Pentru că aparţin privilegiaţilor care iubesc ceea ce fac şi care sunt fericiţi să fie acolo unde trebuie să fie în fiecare zi.

5 septembrie 2015

Oameni. Şi suflet

Simt, adesea, că asistăm la o comă a sufletului. Uneori fără să putem face ceva, alteori fără să ne pese. E o comă atât de profundă, încăt nu simt decât mâhnire uitându-mă în jur şi gândind cu teamă că unii vor rămâne aşa - în această stare comatoasă, din care nu-i poate trezi nimic. Şi mai sper, totuşi, că va exista ceva care să-i trezească, înainte să fie prea târziu, altceva decât strigătul propriului suflet, gol. Ceva care să le dea, după trezire, răgazul de a se bucura că SUNT.
În jur, o paranoia oarbă în care, pentru mulţi, orice gest frumos trebuie neapărat că are musai ceva rău în spate, un ascunziş obscur, o intenţie rea. Ca şi cum n-am putea să existăm decât vânându-ne unii pe alţii, spre a ne face rău, călcând unii peste alţii, spre a ne uşura aşa-zisa cale spre... habar n-am ce. Spre nicăieri. 
Unele gesturi sunt făcute cu sufletul. Doar cu sufletul. Şi nu ascund urâţenii. Există oameni care oferă dezinteresat, oameni care sunt buni. Există oameni bine intenţionaţi, pur şi simplu. Există oameni care zâmbesc doar pentru că aşa simt, nu pentru că se gândesc că, zâmbind cuiva, vor avea ulterior un beneficiu. Sunt oameni care fac gesturi frumoase fără să aştepte nimic în schimb, care sunt acolo pur şi simplu, doar pentru că le pasă. Există oameni care întreabă ce faci? doar pentru că vor să ştie răspunsul. 
Cum am ajuns să fim incapabili să lăsăm gesturilor frumoase ceea ce e al lor - frumuseţea, murdărindu-le de gândul că, dincolo de ele, se află ceva urât? Cum am ajuns să uităm că altruismul şi empatia există?